"Hrana care otrăveşte"

(sau ce-am început să citesc pe 31 decembrie. s-o anunţa un an cărţofil, mai ştii... )

Apărută la Editura Trei.
Tradusă de Simona Mudava.
Scrisă de Michael Eigen. (care nu posedă articol dedicat pe Wikipedia, dar poate fi vizionat în oarece filmuleţe pe youtube)

Subintitulată "20 de cazuri în care psihoterapia neutralizează otrava din suflet".

Din introducere:

Ne găsim noi înşine în poziţii în care ne hrănim singuri cu lucrurile care ne otrăvesc şi ne otrăvim cu lucrurile care ne hrănesc. (9)
Bine.

Poate fi deprimant să vezi ceea ce altul s-ar putea să nu vadă, dar te simţi răsplătit atunci când simţi că firele cuiva se împletesc cu ale altora, în ţesături pe care alţii abia le pot zări. (10)
Da.


Hrana şi otrăvurile emoţionale sunt atât de bine întreţesute, încât este dificil, dacă nu imposibil, să vedem diferenţa dintre ele. (13)
Ei, hai. Sub presiune, poate că nu. Da’ om fi cârtiţoi, complet orbi, chiar non-stop?


Oamenii vin la psihoterapie atunci când toxinele acumulate ameninţă să le copleşească sensul binelui vieţii. (13)
Asta, sau încep să urle pe stradă. Şi nu după adresa terapeutului.


Există indivizi care se simt otrăviţi de dragoste în aceeaşi măsură ca şi de ură. (14)
Aici văz o oarece confuzie cu privire la sensul atribuit dragostei.


Aceia otrăviţi de dragoste suferă de o nemăsurată îndoială de Sine (14).
Mda. Şi unii auctori de cărţi, de miopie. Conceptuală. Uh, clarificarea, mare demers, de ce să-l facem?
(pe 15, ce e drept, apare referirea la idolatrizarea cronică - şi asta pare a fi ce numeşte Eigen dragoste)



Părinţii văd adesea în copii extensii ale lor, hrană pentru Eu, stimulente de Sine. Graniţele dintre părinte şi copil sunt fluide şi variabile. (clar, ăsta n-a mers cu RATB-ul, acolo să vezi graniţe) Copilul trebuie să digere aşteptări mesianice imersate în viaţa de zi cu zi. Până la un punct, învăţăm să folosim tot ceea ce se poate din nutrienţii psihici şi să evităm ceea ce este toxic. De obicei, reuşim mai mult sau mai puţin, dar nu fără pagube. Într-o anumită măsură, nimeni nu scapă de elementele toxice din hrana securizată. (15)
Dap. Şi aud şi că ne mai şi omorâm singuri, cu fiecare respiraţie. Ai dreac' radicali liberi...


Ura de Sine şi autocompătimirea părinţilor erau aerul pe care îl respira (16), despre „Alice”.
Capitolul „Alice” este despre „ura de sine călduţă”. Despre părinţii neajutoraţi, autocompătimitori, şi respectiv anticipatori excesivi de eşecuri (ah, faimoasa abordare o-să-iasă-rău-vezi-doar-iţi-spusesem-io), indiferenţi şi umilitori. Despre o relaţie terapeutică discutabilă (lungă şi cu oarece deraieri, nu nesemnificative)



În cazul anumitor persoane, războiul interior stă într-un echilibru fragil. Este cumplit să trăieşti cu sentimentul că nu te poţi hrăni cu adevărat, că orice hrană trebuie să fie distrugătoare. Există oameni care au trăit în tendinţele lor suicidare, neavând unde să se ducă. (18)

[...] există persoane care simt că viaţa trebuie eliberată definitiv de toxine şi că trebuie să se poată trăi fără tulburări. Aceste persoane se poartă ca şi când lumea nu ar avea „paraziţi”. Pentru multe persoane, copiii se dovedesc a fi cei mai mari paraziţi. (18)

Capitolul 4 studiază modurile în care sentimentul vital al oricui, nu numai al copiiilor - viaţa emoţională în sine - poate fi „parazitul” pe care vrei să îl omori sau de care vrei să scapi. (19)

Procesele letale de anihilare de Sine sunt discutate în capitolul 7. Oamenii îşi anulează vieţile, uneori parţial, uneori masiv, fără a se sinucide în adevăratul sens al cuvântului. (20)

Viaţa poate fi atât de amară, iar unii oameni se pot obişnui atât de mult cu niveluri ridicate de toxine, încât pot dezvolta reacţii adverse la oportunităţi mai puţin nocive de hrănire. Viaţa ar putea să nu li se pară reală fără doze mari de toxine emoţionale. Unele persoane nu se pot alimenta dacă hrana nu este ambalată în otrăvuri psihice. (29)
Îmi vine-n minte bancul cu Ion, care voia să divorţeze de Maria pentru că „nici laptele nu e-n stare să-l fiarbă cum trebe”. Asta până-n ziua-n care Maria, plânsă toată din cauza divorţului iminent, uită laptele pe plită şi-l afumă... „Fire-ai să fii de muiere, acu’, cân’ ţi-am zis că te las, ştii să fierbi laptele ca mama!”



Nu mi-au plăcut în mod expres nici perspectiva auctorială (Eigen e destul de controversat, şi nu degeaba... are, de pildă oarece accese fuzionale în raport cu pacienţii lui, plus un ego cât China) şi nici toate ideile din carte.

Dar e o lectură interesantă, utilă unui părinte (că, nu de alta, da’ din cartea asta vezi cam ce poţi strica şi cum, plus cât de greu de reparat e...) şi (lăsând la o parte comentariile-mi inevitabile şi unele pasaje cam prea lălăite) relativ uşor de parcurs.