0 900 900 200, 5 euro, apelabil din Romtelecom

Unul din lucrurile pe care mi le doresc cu ardoare e să n-ajung niciodată-n postura-n care Muţunau să nu-şi mai poată vedea de ale lui pentru că trebuie să-mi poarte mie de grijă.

Am fost, câteva zile din săptămâna asta, destul de invalidă din cauza febrei (ca să nu zic lată de-a binelea) şi bietul copil, rămas doar cu mine acasă, a trebuit să se descurce pe lângă o mamă care se clătina ameţită şi nu se putea ţine pe picioare mai mult de câteva minute la rând. Să aştepte mult mai mult mâncarea, să n-aibă cu cine să se joace, să nu putem ieşi afară.

S-a descurcat admirabil, dragul de el, pe post de copil-de-capul-lui şi infirmieră cu jumătate de normă. Dar nu e corect să i se întâmple asta unui copil.

Iar boala unui părinte, indiferent cât de scurtă, nu e niciodată numai a sa, pentru că afectează, implicit, o familie întreagă. Mai ales pe copii.


Aşa încât repostez, cu scuzele de rigoare pentru întârzierea datorată propriei mele îmbolnăviri, detaliile referitoare la felurile în care o putem ajuta pe Gabriela Tudorache:

 - donând 5 euro via apel efectuat din reţeaua Romtelecom - 0 900 900 200

- trimiţând direct bani în cont:

CONTURI:

BRD – Ploiesti, Str. Bahluiului , nr. 16

RO49BRDE300SV90134183000 (RON)

RO37BRDE300SV90134423000 (EUR)

SWIFT : BRDE RO BU

BCR – Ploiesti, Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT : RNCB RO BU

BT – Banca Transilvania – Ploiesti, Str. Valeni , nr. 18 , Sucursala AG 9 Mai

RO07 BTRL 0300 1201 F865 57XX (RON)

RO79 BTRL 0300 4201 F865 57XX (EUR)

SWIFT : BTRL RO 22 PHA

Gabriela Tudorache

Tel : 0724342082, 0244582978

mail: dumitru_gabriela31@yahoo.com

- cumpărând oricare din obiectele de aici.

Doamnă Tudorache, vă doresc recuperare cât mai uşoară şi rapidă după operaţie. Şi vă ţin pumnii pentru ca operaţia să aibă loc cât mai repede.

Oameni şi streptococi

Muţunau - streptococcus pneumoniae, eu - streptococ beta-hemolitic de grup C.

O veselie. La dublu.

Tuşim, pe rând sau simultan, de ne scuipăm plămânii.

Am trecut şi prin episoade de febră mare - din fericire nu simultan.

Momentan, Muţunau e mai bine decât mine, care nu prezint chef de nimic, dat fiind că mi-e cam greu să stau în picioare cinci minute legate.


El perseverează într-ale lui, încercând să se informeze pe teme gen de ce nu pot să mă pişez în afara vasului de toaletă, să mă informeze că mă împistolează, pentru că, logic, cu puşca se împuşcă, iar cu pistolul (de baloane) se împistolează, măi mami, şi să planifice luatul lunii de pe cer, după cum urmează: iei o scară foaaarte maaare, o sprijineşti de un munte înalt, urci, iei cu grijă luna... şi-n materie de coborâre am pierdut şirul, pentru că eram prea prinsă-n propriile-mi deliruri, în care număram ţevi.

Mostră de supărare muţunautică

- Nu mai vorbesc cu tine niciodată până ce nu mă liniştesc! zice el, întinzându-mi mâna ca să putem coborî împreună pe scări.


Nu e uşor să fii Muţunau.

O poveste din tramvai. Şi una de pe stradă

A fost odată ca niciodată, pe vremea când ningea de nu se mai oprea, o călătorie cu tramvaiul.
Una, aşa, dintre multe altele.

Acu’, în cazul ăsteia anume, e neclar dacă tramvaiul venise cu întârziere sau nu, dacă onor călătorii or fi fost şi oarecum iritaţi, nu doar îngheţaţi. E greu să-şi mai amintească vreo careva, pentru că pe vremea aia zilele erau înghesuite rău şi păreau identice tare.

Ce se ştie clar e că, la o staţie anume, nu era aglomerat, aşa încât, dacă voiai, puteai vedea bine ce face cam orice pasager.

Ceea ce înseamnă că toată lumea din prima jumătate a tramvaiului a putut vedea cum bătrânelul care a urcat pe uşa din faţă (cea destinată, teoretic, coborârii) s-a grăbit foarte tare să-şi valideze cardul. Atât de tare încât nu s-a gândit să-i spună puştiului care-şi alesese ca loc de sprijin fix bara cu aparatul de chiţăit carduri să se dea un pic mai încolo, ca să poată vedea şi el, bătrânelul, ce afişează aparatul în momentul în care-şi apropie el, călător grabnic de corect, cardul.


Puştiul avea căşti şi, probabil, asculta muzică.
Bătrânelul nu avusese răbdare să mai facă un pas şi întinsese, dintr-o poziţie incomodă, micul dreptunghi de plastic.
Puştiul se dăduse foarte puţin la o parte. Cât să facă loc mâinii purtătoare de card.

 Ce a urmat a fost o tiradă furioasă a bătrânelului, nervos pe propria-i grabă şi pe propria-i neputinţă (şi, poate, lipsă de obişnuinţă?) în a cere ceea ce îşi dorea.
- Eşti un nesimţit! Din vina dumitale nu am putut citi nimic! Puteai să te dai mai încolo! Ce neobrăzare!

Puştiula tresărit şi l-a privit, dar nu a răspuns. A părut să-şi bage un pic capul între umeri. Apoi, a dat muzica mai tare la căşti.

Nebăgarea oficială în seamă a pus şi mai tare gaz peste foc.

- Eşti un prost crescut! Părinţii dumitale sunt nişte nimeni! Generaţia asta e de doi bani! Nu mai exista pic de respect.
Şi, tot aşa, bla-bla-bla-urlete-urlete preţ de încă vreo câteva zeci de secunde, nu multe, până când strigătorul nostru, devenit vag conştient că nu e aprobat, a renunţat.

N-a intervenit nimeni.

Două staţii mai încolo, bătrânelul a coborât aruncând priviri ucigătoare restului de călători, vatmanului şi, aşa, tramvaiului în general. Poate chiar şi RATB-ului. Asta până la trecerea de pietoni, când în faţa ochilor i s-au înfăţişat alte ţinte.


Pe scurt: vreau ceva - nu (îndrăznesc să) cer (sau poate aştept să mi se facă, să mi se dea, să aibă toată lumea un acces de umilă plecăciune-n prezenţa maiestăţii mele) - mă-nervez când nu capăt ce n-am cerut - restu’ lumii & tot neamu’ lor e/sunt de vină.

A, şi eventual, când fac scandal, de nervi, mai bag la interval şi nişte zicale cu iz tradiţionalisto-clasico-fals-ştiinţific.

Logic, nu?




Na, şi una de pe stradă, de data asta din alt film.

Pen’ că lumea e mică, dau nas în nas, într-o piaţă, cu C., o fostă colegă de servici, însoţită de mama ei (pe care o cunoşteau).
Evident, întreabă de Muţunau.
- Şi acum cu cine stă?
- Păi, acum, e la grădi. În rest, o aveam şi pe Bunica, dar de săptămâna viitoare pleacă pentru o vreme.
- A, zice mama lui C., păi îl trimiţi cu ea, nu?
- A, zice C., în acelaşi timp cu mumă-sa, păi el rămâne cu tine şi merge la grădi, nu?

Completări la o anume reacţie

Ia'n să revenim on pic la tema asta.

Presupunând despre prăvălia cu pricina (aia cu nume de istorică pârnaie) că e realmente prietenoasă cu copiii, nu doar cu banii părinţilor lor, comunicatul corect de PR al ar fi sunat cam aşa:


Ne cerem scuze pentru cele întâmplate. Ne bucurăm să vă avem drept clienţi şi dorim să ne vizitaţi împreună cu copiii şi pe viitor. Ce am fi vrut să comunicăm era că, dacă ne anunţaţi din timp că intenţionaţi să organizaţi o întâlnire la noi, ne putem pregăti să vă primim cât mai bine, în aşa fel încât dumneavoastră şi copiii să vă bucuraţi cât mai mult de ieşirea la ceai.

Vă oferim, împreună cu scuzele, şi o trataţie din partea casei, pe data de... , la ora de..., (eventual în sumă de...)



Acu’, nu mi-s atât de naivă încât să-i suspectez pe cei de la locaţia de glorioasă amintire cum că:
- ar fi realmente prietenoşi cu copiii (reacţiile piarului mă fac să cred că au contraire)
- au bun simţ
- ştiu la ce se referă aspectele legate de relaţii cu clienţii
- sunt în stare să-şi repare propriile gherle
- îţi cer să faci rezervare când vrei să vii cu copiii şi în alt scop decât să-ţi poată spune că nu mai au locuri.



Cred că-s doar o prăvălie lansato-deschisă cu ifose 'telectualo-şmechere & captivată de propria-ncercare (leşinată şi deloc înţeleasă, da’ percepută ca reuşită) de-a se diferenţia.

Cetăţeni, dacă voi nu vă înţelegeţi atributele de promovare, e cam nasol. Pentru că asta, în esenţă, înseamnă că nu ştiţi nici de ce faceţi ce faceţi cu/în locul ăla, nici care vă e, de fapt, identitatea de prăvălie. Pe termen uneori suprinzător de scurt, consecinţa logică a acestui gen de necunoaştere e lacătul pe uşă.

Nu pentru că v-ar boicota cineva, ci pentru că, din confuzie-n confuzie, vă faultaţi singurei pân’ la comă.



Cât priveşte băgătorii de seamă profund deranjaţi: priviţi-vă înlăuntrul.

Amintiţi-vă gustul primei interdicţii nejustificate care v-a fost adresată.

Al primului refuz resimţit ca abuziv.

Al falsei satisfacţii date de aprobarea unui comportament cuminte. Al căptuşelii ei, îndoiala cu privire la cât de iubit(ă) eşti, de fapt.
Senzaţiile cutremurător de distrugătoare ale contemplării condiţionării iubirii.

Nu, nu-s deloc departe. Le-aveţi miasmele în cerul gurii. De-acum, deja tatuate adânc, dureros, veşnic nevindecat. Ascunse sub bandajul murdar al celebrei normări.

Transferarea impunerii ori/sau a sancţiunii nu vindecă. (dac-ar fi fost aşa, durerea v-ar fi trecut de mult...).

E doar o repetare compulsivă a unui gest vechi, făcută din dorinţa de, pe cât posibil, a-nţelege. Şi dintr-o tentativă imposibilă de-a repara de-acum arhaica ruptură.

E pura furie neexprimată.

E un urlet mut care pretinde desfigurarea tuturor, după chipul durerii voastre.

Şi-i cu atât mai trist şi mai patetic cu cât e, pentru voi, doar un drog inutil.






A, încă o chestie: la toate mişeliile din comentariul pe care l-am lăsat la Raluca se va mai adăuga una: ăia merită un scris pe păreţi. Cu carioca veşnică.
Textul va fi, desigur, suntem child-friendly.

Alte ziceri muţunautice

În parc, la distanţă de 2-3 metri unul de altul, care pe trotineto-tricicleta Slider, care pe Run ride, bicicleta fără pedale, fiecare cu ochii la ce-l interesa: eu, să nu ne ciocnim cu nimeni, el, să observe distracţiile.

- Hai să ne dăm în maşinuţe!
În aglomeraţia asta rugby-stă? Să stau mereu cu gâtul sucit păzind agregatele? Nici gând.
- Altă dată!
- N-ai bani? îşi răcneşte Muţunaul soarta crudă.
- Nu! zice Hagi Tudose.
- Du-te şi întreabă dacă poţi plăti cu card!



Acasă, de sezon, are loc multi-cotidian festivalul scobitului în nas. (pe final de răceală, e drept).
- Uite, iar mă mănâncă!
- NU TE MAI SCOBI ÎN NAS!!! IA ŞERVEŢEL!
- Ei, lasă, că data viitoare mă scobesc şi nu-ţi mai spun.



Eu zic că pe la 5 ani îmi vinde casa. Nu tot mie.
Nu ştiu cum să-mi spun, dar, dacă nu-i găsesc rapid nişte benigne ocupaţii captivante, nu-mi prevăd un viitor luminos.

Cum se întreţine un rol de victimă

De la Jacques Salomé citire, un pic adaptat.

Un rol de victimă se întreţine pornind de la mai multe elemente:

1. Atribuirea rolului - ca să-ţi fie clar cine e victima, personaj generos dar maltratat: „după tot ce am făcut pentru tine...”


2. Acuzarea celuilalt (uneori,demonizare în toată puterea cuvântului): „oricum, niciodată nu m-ai iubit cu adevărat” „tu întotdeauna ai făcut X”


3. Accentuarea/exagerarea nedreptăţii simţite: „nimeni nu mă înţelege”


4. PR-ul: crearea unei imagini de personaj nefericit, atragerea „aliaţilor” de partea sa, pentru că „doar ei sunt sensibili şi pot înţelege”


5. Difuzarea informaţiei în rândul a cât mai mulţi dintre cunoscuţi, cu, eventual, cât mai multe variante care să arate că „opresorul”
a) ar fi putut să facă altfel
b) nu a făcut nimic
c) ar fi putut să spună ceva
d) nu a spus nimic.

6. Adăugarea unui strop de rea credinţă (ca dovadă de aşa zisă bunăvoinţă din partea „victimei”) „dacă mi-ar fi spus dinainte, poate aş fi putut să fac ceva...”

7. Completarea imaginii cu ideea unei inimi rănite, eventual (culmea perversităţii) suprem iertătoare.


Ca  să ştim, zic.

Ultimele ziceri muţunautice

- Eşti un pic atent, te rog?
După o secundă de gândire / ezitare, Muţunau răspunde:
- Nu pot, că nu mi-a venit destulă atenţie.



O variaţiune pe aceeaşi temă apare când e lămurit că nu poate conduce maşina decât atunci când va fi destul de înalt ca să ajungă la pedale în timp ce vede pe geam. (mă rog, prin parbriz, peste volan, etc).
- Aha. Deci nu pot acum.
- Păi, dacă nu ajungi, cred că nu.
- Nu ajung, că nu mi-a venit încă crescurea.



Uitându-se pe geam, filosoful zice:
- Furtuna strică oamenii.



Din maşină, contemplând strada & zăpada-i încă netopită, pe ici, pe colo:
- Uite, aici a mai rămas un troen!



Înhaţă aparatul foto şi face poze, strigând, la fiecare declanşare (pe post de sunet însoţitor):
- Cleiá!



Zilnic, Muţunau face sul un număr de coli A4, ca să-şi facă „ochean”.
Într-o zi, bate cu el în ecranul laptopului mamiţunesc.
- Te-am ciorbit!
- Hă? Ciorbit? Ciobit, sau ciordit, ce zici?
- Ciorbit!
- Ce e aia „ciorbit”?
- E un dificultăt, explică Muţunaul.

Perspectiva unei franţuzoaice asupra relaţiilor româneşti de familie

- Nu vă prea înţeleg „tradiţia” de-a da copiii bunicilor, să-i crească.
- Păi, ştii, pe vremea comunismului, nu-ţi puteai angaja bona, nu prea era concediu maternal, multe dintre creşe erau groaznice, majoritatea bunicilor erau la ţară, la aer curat, uneori mai puţin expuşi lipsurilor urbane (alimentare şi locative, printre multe altele) de pe vremea aia...
- Deci copiii mergeau numai la bunicii de la ţară?
- Nu neapărat. De obicei, da, dar nu neapărat.
- Adică puteai fi dat spre creştere bunicilor care locuiau în acelaşi oraş, în altă casă? Nu vorbesc despre familiile extinse care locuiesc împreună, asta e altceva.
- Da.
- Pe mine povestea asta mă uimeşte. Cu atât mai mult cu cât am stat de vorbă cu persoane care spun c-au avut o relaţie proastă cu părinţii lor, şi totuşi, când au avut la rândul lor copii, i-au dat spre creştere exact acelor persoane cu care avuseseră cea mai proastă relaţie din viaţă!
Mi se pare uimitor. Nu e logic să-ţi dai copiii. Cu atât mai puţin să-i dai părinţilor tăi. Nu are sens.


Şi toxic, probabil, dar asta n-a mai spus.

Abstracţie făcând de numărul parcă sporit al părinţilor care-şi cresc ei personal copiii, norma socială e să-i dai la bunici.



O fi din cauză că-ncercăm să reparăm propriile noastre relaţii părinte-copil? Sau să ne minţim c-au fost bune?

O fi din lipsa altor opţiuni? (dar de ce nu le căutăm...?)

Din impulsul de-a perpetua singurul model cunoscut în materie de părinteală?

Din dorinţa de-a da părinţilor proprii copilul ideal pe care nu l-au avut, din pricină că eu am ajuns să fiu eu şi nu copilul imaginar al alor mei?

Din foamea de viaţă a vârstnicilor ajunşi dominaţi de  / având la dispoziţie numai surse de ocupaţii sterile?


Stând strâmb şi judecând drept, crescutul de copii e împovărător la vârste înaintate, fie şi pentru că necesită o formă fizică nu tocmai des întâlnită.

Datul de copii e traumatic oricând. (falsă excepţie făcând, desigur, situaţiile-n care proaspeţii părinţi nu-şi asumă noul statut pentru că mai au, ei înşişi, de copilărit).

Mi-e greu să mă gândesc care-i, de fapt, impactul real asupra copiiilor. Am crescut într-o cultură însiropată de dragoste bunicească, literar duioasă şi răbdătoare, paşnic-departe faţă de Tourette-ul părintelui propriu zis.

(nu zic că bunicii nu-şi iubesc nepoţii, că n-ar trebui să contribuie la educaţia lor sau să-i aibă în grijă în vacanţe sau pe durata unor perioade scurte; dar confiscarea spre creştere e cu totul altceva, madam franţuzoaica are dreptate. oricât de mult mi-am iubit Bunica şi oricât de mitologică mi-ar fi perioada aia, ştiu bine, deşi Bunica n-a exprimat asta niciodată, că avea momente-n care era sătulă de mine până peste urechi!)



Ce influenţe are asta asupra copiiilor-ofrandă?

Şi care-o fi, de fapt, înţelesul acestui circuit sucit de viaţă?



Nu i-am mai spus franţuzoaicei că-n schimb/plus mai avem o tradiţie: aceea de-a-ţi îndopa eternel cu mâncare copilul, chiar şi când a ajuns adult, le pauvre.

Joc de rol

(iar am trişat şi-am programat, de miercuri, postarea)

Se iau neşte tipologii (mai mult sau mai puţin arbitrare).



Mama temătoare
Eventual vag ipohondră.
Care se teme şi de umbra ei, ca să nu mai zic de curent şi alte maladii incurabilo-letale. Peste tot vede numa’ germeni şi viruşi, toţi, cel puţin la fel de gravi ca Ebola. A, şi multe vehicule duşmănoase, care pândesc copiii ca să-i calce / lovească.



Mama autoritar-agresivă.
Care nu se opune neapărat tuturor iniţiativelor copilului, însă, când o face, nu se sfieşte să urle şi să bruscheze / pocnească. E ranchiunoasă şi nu ezită să se descarce / răzbune pe copil.



Mama ne-permisivă
Care întâi tre’ să indice ea ce şi cum, altfel nu dă voie (mai) nimic.
Categoria: „copiii trebuie văzuţi, nu auziţi” - sau „un’te pun, acolo stai”.
Moartea iniţiativei infantile.



Mama deprimată
Care le vede pe toate-n negru, fără contur ori relief, şi căreia nu-i arde de nimic.



Mama epuizată
Care nu le-ar vedea pe toate-n negru, da’ care, dintr-un variu motiv, nu mai are, momentan, energie pentru văzutu-n alte culori.
Care se duce-n cap la cea mai mică deviere.



Mama suportivă
Eventual, chiar veselă, energică  şi  jucăuşă .




(lista poate, desigur, continua - mama dependentă, care nu poate trăi din cauza lui „ce va spune X/lumea”, mama nefericită, mama perfecţionist-veşnic nemulţumită, mama prezent-absentă, şamd)



Primul pas din joc: care din aceste tipuri te intrigă cel mai mult?
Alege unul. O singură mamă.



Al doilea pas din joc: care sunt replicile-şablon pe care le-ar spune respectiva mamă? (respectiva categorie de personaj, adică)
(aşa, la vreo 3-4 replici)
Şi care ar fi cele mai frecvente comportamente la care ar recurge?



Al treilea pas din joc necesită un partener de ...joacă/joc.
Pentru tipul / personajul ales, e nevoie de un partener-„actor„, care să spună replicile anterior „alocate” mamei, în vreme ce mama din viaţa reală, legată la ochi, joacă rolul copilului (şi face ce-ar face un copil. orice copil).



Al patrulea pas e acţiunea - de preferinţă spontană - lansată de „copil” (mama din viaţa reală), la care „mama” (partenerul de joc de rol) reacţionează pornind de la cele trasate la punctul doi.
Acţiunea continuă până la înfierbântarea copleşitoare - care vine, pentru cine e prins de joc, în 4-5 minute.


Al cincilea pas: contemplarea propriilor revelaţii. Sentimentele încercate din rol.



Din urmărirea unor astfel de jocuri de rol ştiu că uneori copiii percep atenţia intens acordată (chiar dacă ea constă-n urlete şi ghionţi) drept dezirabilă. Că, deseori, e singura de care au parte.

Că pentru copii timpul înseamnă atenţie acordată lor, nu lucrurilor care trebuie făcute pentru ei.

Că, atunci când e vorba (tot de) timp, copiii tind să-ncerce să recupereze în intensitate ce nu le-ajunge cantitativ. Exploatează, practic, la maxim, orice minuţel de care dispun.

Că poa’ să fie foarte mare diferenţa între ce simte, respectiv face, mama, şi ce ajunge la copil, respectiv ce-şi va putea aminti ulterior.

Că pentru un părinte crescut cu gustul şi/sau cu amintirea violenţei e epuizant să facă altfel - pentru că trebuie să-şi urmărească atent, cenzureze şi altereze aproape fiecare pas, gest, gând. Rădăcinile violenţei sunt extrem de adânci.

Că „externii” (cei de pe margine) văd lucrurile cu totul altfel.

Că, tot din exterior, există tendinţa de „a lua partea” şi, aproape întotdeauna, imperativul corecturii imediate, sub imperiul judecăţii - deseori, pripite.
Când, de fapt, povestea ar trebui să stea sub semnul comunicării, conexiunii / conectării şi al ajutorului.

Să mai şi cetim - azi, din Elif Shafak

Oi mai fi scris despre ea, n-oi mai fi scris... (ăsta fiind semnul că voiam de ceva vreme să scriu despre ... poate chiar de vreun an?)

E vorba de Elif Shafak / Şafak. (eu prefer varianta americanizată, mi se pare c-o defineşte mai bine.

Întâi am citit cartea:

E o lectură frumoasă şi lungă. Nu pentru că n-ar fi uşor de parcurs, ci pentru că Elif scrie atât de bine încât impune ritmul lecturii.
Nu e o scriitură pe care s-o grăbeşti, se degustă bine un pic mai lent.

Apoi m-am dat pe TED.


În ultimă instanţă, ordinea în care faci cunoştinţă cu Elif (întâi audio-video sau întâi livresc) nu e relevantă.

Întâlnirea contează.

Există Grinch-ul de martie?

Mai precis, de mărţişor?

Dr. Seuss probabil nu a luat şi varianta asta în calcul, pen’ că ei acolo n-au aceste mari sărbători cu iz bulgaro-român.

Dacă da, cred că sunt rudă apropiată cu el. Cu Grinch-ul, nu cu Dr. Seuss.


În copilărie îmi plăcea mult schimbul de mărţişoare.
Acu’ detest festivismele.

Plus că-s răcită (iar posed un tsunami-n nas) şi azi am văzut o inscripţie în curte la Filantropia: Interzis accesul copiiilor în curtea spitalului.

Maine o pozez şi poimâine plănuiesc să o smulg. Problema e că nu ştiu exact cui să i-o proptesc pe (în?) birou după aia. (unde în vine de la înfipt!)

(da, ştiu, linişte, chestii. bine că patrupedele canide comunitare au liber)

Porţioara de fericire

(postare scrisă & programată de duminică!)

 Nen-tu Stuart Firestein a găsit de cuviinţă să-şi spuie, la BBC, în 60 de secunde, părerea despre cum s-ar putea schimba lumea.

S-a întâmplat să-l ascult.

Discursul e adorabil (merită descărcaţi ăia 3 mega).

Mărturisesc că nu m-aş apuca neapărat de beut la birou, contra-cronometru (deşi nici ideea asta nu e rea... da’ după aia aş avea de condus pân’ acasă, ceea ce presupune evitarea multor cratere recent apărute-n hasfalt, şi mai bine lăsăm beutul pe alt’dată!).

 Dar, precum în bancu’ ăla („bani de-o maşină de-asta n-am, da’ portieră tot îmi cumpăr!”), poate chiar o oră liberă de orice altceva n-am în fiecare seară (din păcate) - dar 10 minute pentru ţopăială extatică, neîntreruptă de administrativisme gen spălat pe dinţi, echipat în pijama, citit poveste seara, tot om găsi!

Cum să (nu) te dai în bile şi alte răsfăţuri mamiţuneşti

Ca să mai luăm o pauză, zic, de la atmosfera devenită extrem de serioasă pe-aici.

- Vreau la bile! Vreau la bile! Vreau să mă trag în bile!!!
După un număr de zile de cereri răcnito-vehemente, am dedicat prima seară liberă mersului la bile.

Este vorba despre aceste ... instalaţii... de la Divertiball în care te poţi ... da / trage preţ de 5-10 minute.

(poză furată de pe site în scop lămuritor-spre-reclamic)

Mai avusesem în trecut o tentativă, tot la cererea împricinatului, dar, din pricină că s-a speriat de suflantă, a refuzat până la urmă să lase „montat” în bilă. Fetele de la bile au fost foarte drăguţe şi n-au taxat nimic pentru tentativa eşuată (e drept că nu le încurcasem cu nimic, pentru că nu aştepta nimeni după noi).
Aşa că la runda doi eram (mai) pregătită.

Odată ajunşi la locul faptei, am constatat că eram singurii potenţiali muşterii.
Evident, suflanta e tot bau-bau. Deci'mnealui nu s-a dat cocoţat în bilă, cu tot tacâmul aferent refuzului unui lucru pe care, de fapt, şi-l dorea.
În plus, la escaladă ţinuse figura cu „uite, mami se caţără, ia-te după ea!”
(nu mult, doar de 2 ori, pentru că după aia intervenise oboseala, dar ţinuse!)
.
- Încercaţi dvs., poate aşa vrea, mi-a interpretat corect „fata de la bile” sticlirea din ochi.
Notă: eu eram echipată fromos la costum (cu pantaloni! nu cu fustă!), căci atât de mare fusese graba de-a merge la bile, că n-am mai stat să mă mai schimb post-sosit de la birou.
- Ne ţine bila?
- Ţine până la o sută de kile. Dar nu puteţi intra cu el în aceeaşi bilă, trebuie să mergeţi separat.

Şi uite-aşa s-a făcut c-am ajuns să mă dau cu roatele-n sus în bilă, pentru că performanţa de-a merge în interiorul bilei - dar de ce zic a merge, de-a mă ţine pe picioare mai mult de 3 milisecunde - nu mi-a reuşit. Ceea ce a făcut, desigur, deliciul audienţei. N-am înţeles ce i-a reţinut să aplaude la final, fusesem extrem de Stan şi Bran, şi la costum, pe deasupra!
Nu mult diferit de ce se vede aici:




În ce-l priveşte pe Muţunau, o să mai încercăm peste câteva luni.
În ce mă priveşte, nu mai merg la costum.
Şi sigur o să plătim tot pentru cinci minute. Interiorul bilei e izolat şi, la deschiderea fermoarului, m-am simţit cam ca la depresurizare - am auzit şi-un mic pocnet, de la diferenţa de presiune creată. Ca să nu mai spun că, de la efort, cantitatea de oxigen consumată creşte, deci cea rămasă disponibilă în bilă scade.



Capitolul răsfăţuri arată cam aşa:
Intri în farmacie să iei ACC şi ieşi cu de-astea:

 Sau de-astea (ei, nu chiar toată gama, că nu e disponibilă, da’ n-am găsit altă poză! SEO-ul celor de la Harbor e sublim da’ inexistent (a trebuit s-o fac pe Sherlock ca să dau de ei) şi site-ul lor, de-altfel interesant, nu-i foarte prietenos cu browser-ul meu)

 Sau de-astea:

Miros & se simt demenţial.

- Mami, iar te dai cu cremă?

A fost odată un motan

Era birmanez. Îl chema, total incorect din punct de vedere politic, Handiluţă. Sau, în funcţie de graba celui care-i pronunţa numele, Handiluţu.


Era unul dintre cei patru pui ai pisicii Ţuţi. O vreme, Ţuţi fusese îndopată cu Pilikan - anticoncepţionale pisiceşti. Apoi, dintr-un variu motiv, lui Ţuţi i s-a permis încă o împerechere. Poate la sugestia veterinarului, poate din alt motiv...


Nimeni n-a părut să ia seama la faptul că trecuse prea puţin timp între ultima administrare de Pilikan şi împerechere. Şi când Ţuţi a adus pe lume patru pui, trei păreau sănătoşi şi unul nu.

Din cei trei aparent sănătoşi, unul era foarte mic.

Cel de-al patrulea nu putea merge. Ambele picioare din spate erau betege.


Împotriva sugestiei imediate de eutanasiere, Handiluţă a fost lăsat să trăiască. Încercarea ulterioară de a i se repara chirurgical lăbuţele nefuncţionale a fost blocată în momentul în care s-a constatat că nu încrucişarea greşita a vreunor ligamente era problema (asta s-ar fi rezolvat), ci lipsa lor. Motanul nu-şi putea îndoi, practic, picioarele din spate.


N-a reuşit niciodată să meargă. Nu avea cum. Cumva, însă, sprijinindu-se propulsor pe picioarele din spate, a învăţat să alerge, cu o viteză cu nimic inferioară celorlalţi.

A ştiut să comunice cel mai bine cu stăpânii lui - pentru că, vedeţi voi, el nu se putea urca singur pe pat sau pe scaun, pentru că nu putea sări.
Când voia ceva, mieuna întotdeauna scurt şi rugător. Aşa, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze.
Părea să ştie când cineva avea vreo durere - mai repede şi mai profund decât ştiu de obicei pisicile - şi era un foarte bun consolator.



A fost foarte iubit. Cel mai ţinut în braţe birmanez din istoria postmodernă.
Atât de iubit încât atunci când, nu se ştie de ce, poate din cauza unui blocaj renal prematur, poate din cauza altei insuficienţe organice invizibile care însoţise malformaţia picioarelor, a murit, a fost jelit ca o persoană.

 A fost îngropat sub un prun. Groparul amator nu iubise cu-adevărat, până la el, pisicile. Dar când l-a-ngropat a plâns. Şi-apoi, asumându-şi vulnerabilitatea (alt aspect nou), a vorbit despre faptul că-şi plânsese micul tovarăş nedreptăţit din naştere.
Şi, mai târziu, s-a putut bucura din plin de tovărăşia fiţoasă a unui alt motan, de data asta persan.



Povestea serveşte, aparent, ambele teze.
De ce să-l laşi să trăiască? Uite câtă suferinţă.
Cum să-l ucizi? Uite cât a însemnat pentru cei din jur.

Ce lipseşte e cu-adevărat e vocea lui, a subiectului în discuţie. Mieunatul lămuritor.



Doar că, aşa cum ştiu că, atunci când avea nevoie de ajutor, mieuna încet, ştiu şi că s-a simţit foarte iubit, de nenumărate ori. Ştiu. Am fost acolo. Povestea e adevărată. Vocea care a spus „lăsaţi-l să trăiască” a fost a mea.

Nu am la îndemână poze cu el, dar o să caut şi-o să postez, retroactiv, cel puţin una.

Despre Etică şi Morală. Când ar trebui să fie, de fapt, despre Viaţă

Desigur că am citit articolul.

Prima data mi-a căzut sub ochi versiunea-n limba engleză, iar reacţia iniţială mi-a fost de tipul „ăştia altă treabă chiar n-au”. Cu punct, nu cu semnul întrebării.

Pe urmă, când am cetit cam pe diagonală textu’, am dat instant flit noţiunii de „irelevant din punct de vedere moral”- pentru că dacă-mi vorbeşte cineva despre „dreptul moral la viaţă” eu o să întreb cine i-a dat noţiunii ăsteia dreptul moral de-a exista, şi-am sfârşi-o, ca să zic aşa, într-o buclă nesfârşită, colţ cu galeria oglinzilor infinite - şi m-am oprit un pic la punerea semnului de egalitate între încetarea de sarcină şi infanticid şi ceva mai mult la multiplele fracturi de logică ale poveştii.



A doua oară am citit versiunea tradusă-n română. Şi, dincolo de imbecilitatea titlului (Uciderea nou-născutilor nu este diferită de avort şi ar trebui permisă - revista de etică medicală asociată Oxford, editată de un român - ca şi când asta ar fi esenţial, dragi patrioţi!),  mi s-a ridicat literalmente părul din cap la vederea unora dintre comentarii.
Încep să cred că poate n-ar fi rău ca vreo publicaţie de etică să ia-n discuţie şi moralitatea datului compulsiv cu părerea. Calitatea rezultatului e, zău aşa, mai mult decât îndoielnică.



Dar dincolo de toate astea m-am ales iar cu nişte întrebări (da, e sport preferat în ultima vreme) şi cu o concluzie amară.



Întrebările:

Cine a validat premisa că numai o persoană are dreptul la viaţă?
(şi de ce-ar trebui să accept eu definiţia aia anume a persoanei? poate pentru mine o persoană e şi mâţa, pentru că respiră; de ce se presupune că eu-s automat de acord cu orice aberaţii construite pe fondul unor titluri academice ori pe-al unor teme vehiculate de x ani?)


De unde ştim că un nou născut nu-şi poate atribui propriei existenţe o serie de valori de bază?
Că nu ştim. Noi l-om fi-ntrebat, da’ sigur n-am priceput clar ce răspunde.


De ce nu par oamenii ăia, auctorii de articole preluatoare, să fi auzit de adopţie?
Că n-o pomenesc. Apare-n textul complet al lui Minerva & Giubilini. Prost (=fragmentat-negativist) menţionată, ce e drept, şi fără calitatea unei premise logic valabile.


De ce se pune (implicit, nu explicit) semnul egal între viaţă şi un anume nivel (atenţie! nedefinit!) de calitate a vieţii?


De ce se porneşte de la ideea că a creşte un copil cu vreo dizabilitate (şi, mă-ntorc la atenţie!, eu n-am văzut nicio detaliere pe tema asta; da’ dacă are şase degete la picioare, în loc de cinci, în ce categorie intră? sau responsabilitatea se pasează, Pilat-din-Pont-ic, părinţilor?) e o povară pentru familie şi, respectiv, pentru societate?

Să creşti un copil oricum nu-i fix o plimbare pe plajă cu pleata-n briză şi eu una n-am în mod deosebit senzaţia că societatea dă-n brânci de suportivă. Mai mult, n-am nici măcar senzaţia că-n viaţa reală există vreun caracter unitar al societăţii. Eu văd, mai degrabă, fragmentare. Tabere. Multe tabere. Triburi, vorba lu’ nen-tu’ Godin, indiferent dacă „grupaţii” ştiu sau nu asta, şi mai curând antagonism decât acord.

Iar simplul fapt că pot interacţiona cu alţi oameni e, pentru mine, oglinda valorii create de ei. Şi uneori e mai mare când sunt dizabilităţi la mijloc. Să nu pomenesc decât de lecţia implicită despre toleranţă.



Să continuăm.

Cine şi pe ce bază stabileşte care e numărul de zile după care infanticidul (re)devine inacceptabil?
N-am văzut nicio menţiune despre asta.


Cu ce e diferită premisa articolului faţă de nenorocirea de la Tarniţa?


Unde e umanitatea noastră, în toată discuţia asta?
Cumva sub stratul gros de moloz al r-e-g-u-l-i-l-o-r?


De ce s-or fi străduind atâţia oameni să tragă linii groase şi deseori artificiale de demarcaţie între ce e şi ce nu e „corect”? (moral, etic, legal, acceptabil, care îngraşă sau nu).

Aşa o fi de greu să accepţi ideea că din când în când tre’ să gândeşti cu capul din dotare şi să-ţi asumi responsabilităţile aferente procesului?



Ce răspunzi la întrebarea „ai vrea să ţi se dea dreptul de-a-ţi putea ucide nou-născutul?”
Că despre asta e vorba.
Nu despre vreo regulă absolută pe care nişte capete mai mult sau mai puţin pătrate pretind c-o dezbat. Ci despre consecinţele individuale ale acceptării ei.





Cât despre concluzia amară, undeva textul articolului original zice:

„To bring up such children might be an unbearable burden on the family [and on society as a whole, when the state economically provides for their care].”



Fragmentul invariabil esenţial este „To bring up such children might be an unbearable burden on the family” (partea ailaltă fiind un variabil retoric augmentativ care nu-i practic prezent în toate cazurile ce-ar putea fi citate).

Înlocuiţi „to bring up such children” cu orice altă construcţie de tip „a vrea să-ţi alăptezi în public / şcoleşti acasă / creşti fără violenţă copilul”.



Eu zic că normele sociale actuale-s problema.