Despre Etică şi Morală. Când ar trebui să fie, de fapt, despre Viaţă

Desigur că am citit articolul.

Prima data mi-a căzut sub ochi versiunea-n limba engleză, iar reacţia iniţială mi-a fost de tipul „ăştia altă treabă chiar n-au”. Cu punct, nu cu semnul întrebării.

Pe urmă, când am cetit cam pe diagonală textu’, am dat instant flit noţiunii de „irelevant din punct de vedere moral”- pentru că dacă-mi vorbeşte cineva despre „dreptul moral la viaţă” eu o să întreb cine i-a dat noţiunii ăsteia dreptul moral de-a exista, şi-am sfârşi-o, ca să zic aşa, într-o buclă nesfârşită, colţ cu galeria oglinzilor infinite - şi m-am oprit un pic la punerea semnului de egalitate între încetarea de sarcină şi infanticid şi ceva mai mult la multiplele fracturi de logică ale poveştii.



A doua oară am citit versiunea tradusă-n română. Şi, dincolo de imbecilitatea titlului (Uciderea nou-născutilor nu este diferită de avort şi ar trebui permisă - revista de etică medicală asociată Oxford, editată de un român - ca şi când asta ar fi esenţial, dragi patrioţi!),  mi s-a ridicat literalmente părul din cap la vederea unora dintre comentarii.
Încep să cred că poate n-ar fi rău ca vreo publicaţie de etică să ia-n discuţie şi moralitatea datului compulsiv cu părerea. Calitatea rezultatului e, zău aşa, mai mult decât îndoielnică.



Dar dincolo de toate astea m-am ales iar cu nişte întrebări (da, e sport preferat în ultima vreme) şi cu o concluzie amară.



Întrebările:

Cine a validat premisa că numai o persoană are dreptul la viaţă?
(şi de ce-ar trebui să accept eu definiţia aia anume a persoanei? poate pentru mine o persoană e şi mâţa, pentru că respiră; de ce se presupune că eu-s automat de acord cu orice aberaţii construite pe fondul unor titluri academice ori pe-al unor teme vehiculate de x ani?)


De unde ştim că un nou născut nu-şi poate atribui propriei existenţe o serie de valori de bază?
Că nu ştim. Noi l-om fi-ntrebat, da’ sigur n-am priceput clar ce răspunde.


De ce nu par oamenii ăia, auctorii de articole preluatoare, să fi auzit de adopţie?
Că n-o pomenesc. Apare-n textul complet al lui Minerva & Giubilini. Prost (=fragmentat-negativist) menţionată, ce e drept, şi fără calitatea unei premise logic valabile.


De ce se pune (implicit, nu explicit) semnul egal între viaţă şi un anume nivel (atenţie! nedefinit!) de calitate a vieţii?


De ce se porneşte de la ideea că a creşte un copil cu vreo dizabilitate (şi, mă-ntorc la atenţie!, eu n-am văzut nicio detaliere pe tema asta; da’ dacă are şase degete la picioare, în loc de cinci, în ce categorie intră? sau responsabilitatea se pasează, Pilat-din-Pont-ic, părinţilor?) e o povară pentru familie şi, respectiv, pentru societate?

Să creşti un copil oricum nu-i fix o plimbare pe plajă cu pleata-n briză şi eu una n-am în mod deosebit senzaţia că societatea dă-n brânci de suportivă. Mai mult, n-am nici măcar senzaţia că-n viaţa reală există vreun caracter unitar al societăţii. Eu văd, mai degrabă, fragmentare. Tabere. Multe tabere. Triburi, vorba lu’ nen-tu’ Godin, indiferent dacă „grupaţii” ştiu sau nu asta, şi mai curând antagonism decât acord.

Iar simplul fapt că pot interacţiona cu alţi oameni e, pentru mine, oglinda valorii create de ei. Şi uneori e mai mare când sunt dizabilităţi la mijloc. Să nu pomenesc decât de lecţia implicită despre toleranţă.



Să continuăm.

Cine şi pe ce bază stabileşte care e numărul de zile după care infanticidul (re)devine inacceptabil?
N-am văzut nicio menţiune despre asta.


Cu ce e diferită premisa articolului faţă de nenorocirea de la Tarniţa?


Unde e umanitatea noastră, în toată discuţia asta?
Cumva sub stratul gros de moloz al r-e-g-u-l-i-l-o-r?


De ce s-or fi străduind atâţia oameni să tragă linii groase şi deseori artificiale de demarcaţie între ce e şi ce nu e „corect”? (moral, etic, legal, acceptabil, care îngraşă sau nu).

Aşa o fi de greu să accepţi ideea că din când în când tre’ să gândeşti cu capul din dotare şi să-ţi asumi responsabilităţile aferente procesului?



Ce răspunzi la întrebarea „ai vrea să ţi se dea dreptul de-a-ţi putea ucide nou-născutul?”
Că despre asta e vorba.
Nu despre vreo regulă absolută pe care nişte capete mai mult sau mai puţin pătrate pretind c-o dezbat. Ci despre consecinţele individuale ale acceptării ei.





Cât despre concluzia amară, undeva textul articolului original zice:

„To bring up such children might be an unbearable burden on the family [and on society as a whole, when the state economically provides for their care].”



Fragmentul invariabil esenţial este „To bring up such children might be an unbearable burden on the family” (partea ailaltă fiind un variabil retoric augmentativ care nu-i practic prezent în toate cazurile ce-ar putea fi citate).

Înlocuiţi „to bring up such children” cu orice altă construcţie de tip „a vrea să-ţi alăptezi în public / şcoleşti acasă / creşti fără violenţă copilul”.



Eu zic că normele sociale actuale-s problema.