- Nu vă prea înţeleg „tradiţia” de-a da copiii bunicilor, să-i crească.
- Păi, ştii, pe vremea comunismului, nu-ţi puteai angaja bona, nu prea era concediu maternal, multe dintre
creşe erau groaznice, majoritatea bunicilor erau la ţară, la aer curat, uneori
mai puţin expuşi lipsurilor urbane (alimentare şi locative, printre multe
altele) de pe vremea aia...
- Deci copiii mergeau numai la bunicii de la ţară?
- Nu neapărat. De obicei, da, dar nu neapărat.
- Adică puteai fi dat spre creştere bunicilor care locuiau în acelaşi oraş,
în altă casă? Nu vorbesc despre familiile extinse care locuiesc împreună, asta e
altceva.
- Da.
- Pe mine povestea asta mă uimeşte. Cu atât mai mult cu cât am stat de vorbă
cu persoane care spun c-au avut o relaţie proastă cu părinţii lor, şi totuşi,
când au avut la rândul lor copii, i-au dat spre creştere exact acelor persoane
cu care avuseseră cea mai proastă relaţie din viaţă!
Mi se pare uimitor. Nu e logic să-ţi dai copiii. Cu atât mai puţin să-i dai
părinţilor tăi. Nu are sens.
Şi toxic, probabil, dar asta n-a mai spus.
Abstracţie făcând de numărul parcă sporit al părinţilor care-şi cresc ei
personal copiii, norma socială e să-i dai la bunici.
O fi din cauză că-ncercăm să reparăm propriile noastre relaţii părinte-copil?
Sau să ne minţim c-au fost bune?
O fi din lipsa altor opţiuni? (dar de ce nu le căutăm...?)
Din impulsul de-a perpetua singurul model cunoscut în materie de
părinteală?
Din dorinţa de-a da părinţilor proprii copilul ideal pe care nu l-au avut,
din pricină că eu am ajuns să fiu eu şi nu copilul imaginar al alor mei?
Din foamea de viaţă a vârstnicilor ajunşi dominaţi de / având la dispoziţie numai surse de ocupaţii sterile?
Stând strâmb şi judecând drept, crescutul de copii e împovărător la vârste
înaintate, fie şi pentru că necesită o formă fizică nu tocmai des întâlnită.
Datul de copii e traumatic oricând. (falsă excepţie făcând, desigur,
situaţiile-n care proaspeţii părinţi nu-şi asumă noul statut pentru că mai au,
ei înşişi, de copilărit).
Mi-e greu să mă gândesc care-i, de fapt, impactul real asupra copiiilor. Am
crescut într-o cultură însiropată de dragoste bunicească, literar duioasă şi
răbdătoare, paşnic-departe faţă de Tourette-ul părintelui propriu zis.
(nu zic că bunicii nu-şi iubesc nepoţii, că n-ar trebui să contribuie la
educaţia lor sau să-i aibă în grijă în vacanţe sau pe durata unor perioade
scurte; dar confiscarea spre creştere e cu totul altceva, madam franţuzoaica are
dreptate. oricât de mult mi-am iubit Bunica şi oricât de mitologică mi-ar fi
perioada aia, ştiu bine, deşi Bunica n-a exprimat asta niciodată, că avea
momente-n care era sătulă de mine până peste urechi!)
Ce influenţe are asta asupra copiiilor-ofrandă?
Şi care-o fi, de fapt, înţelesul acestui circuit sucit de viaţă?
Nu i-am mai spus franţuzoaicei că-n schimb/plus mai avem o tradiţie: aceea de-a-ţi
îndopa eternel cu mâncare copilul, chiar şi când a ajuns adult, le pauvre.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
19 comentarii:
Nu stiu de ce, insa banuiesc ca pt ca e cel mai simplu pt parinti asa. Nu prea cred ca isi dau copiii la bunici din dorinta de a repara ceva sau a perpetua altceva sau alte prostii de astea. E ieftin, e mai sigur, e fara batai de cap.
stii care-i paradoxul? ca dupa aceea, mai tarziu, ti se reproseaza tie (copilul) diverse lucruri :). mi se pare usor halucinant :).
Dunno... da' prin partea de Românie prin care-am copilărit eu, copiii nu prea erau daţi la bunici. Poate pe timpul vacanţelor de vară, dar nici atunci nu-mi amintesc să fi fost o regulă sfântă.
Iar în ce mă priveşte sigur am ajuns pe la bunici mai puţin decât, cred, mi-ar fi plăcut, deşi locuiau în satul limitrof, la nici 10 km depărtare.
Oricum, o generalizare nu prea văd să-şi aibă sensul în acest caz. Contează foarte mult relaţia dintre părinţi şi bunici, modul în care cei dintâi îi percep pe cei din urmă, pentru că-n funcţie de această relaţie poate sau nu să aibă sens expunerea nepoţilor la bunici. Mai mult sau mai puţin, în funcţie de circumstanţe.
În fine, ce de fapt cred că vroiam să spun e că, spre deosebire de doamna de la Franţia, eu cred că ar avea sens. Bunicii sunt (în general) persoane de încredere, pe care te poţi baza că nu vor abuza de inocenţa şi credulitatea nepoţilor, ceea ce (în general) nu se poate spune despre o bonă găsită la rubrica de mică publicitate. Sigur, sunt excepţii, dar regula se menţine.
Pe urmă bunicii sunt, prin definiţie, nişte persoane cu o mai mare experienţă de viaţă decât generaţiile care le-au urmat. Ceea ce poate să fie un avantaj sau un dezavantaj, dar eu unul tind să-l văd tot mai mult ca pe un avantaj. Vorba ceea: cine nu are bătrâni, să-şi cumpere! :-)
Îmi pare că cel mai bun aranjament ar fi căminul cu trei (patru?) generaţii. Adică o casă suficient de mare încât să găzduiască mai multe generaţii sub acoperişul ei. Din păcate, modelul acesta e cam pe cale de dispariţie (îmi pare că doar prin zonele mediteraneene --grecii, italienii din sud-- se mai practică cât de cât semnificativ).
Eu, sincer, aş avea ce face cu o pereche de bunici prin preajmă :-). Fie şi numai dacă ar sta să povestească despre copilăria lor, şi cred c-ar fi extraordinar.
Aşa că franţuzoaica din poveste să-şi păstreze perspectiva pentru sine -- pe mine nu m-a convins c-ar merita s-o iau în seamă.
eu si fratele meu am fost un caz fericit, bunica noastra a fost o bunica tanara (avea 39 de ani cand m-am nascut eu, ea a fost mama la 17-18 ani, mama la 21), asa ca noi am fost ca si copii ei
am crescut la tara in primii ani (eu am facut primul an de gradinita tot acolo, apoi am continuat in Bucuresti cand a inceput si fratele meu gradinita), iar pana in clasa a 10-a toate vacantele le petreceam la bunici unde am avut o copilarie foarte frumoasa
chiar daca ne-a afectat intr-o anumita masura relatia cu parintii (in sensul ca lor le-a fost greu sa-si cunoasca copii) cred ca in cazul nostru a fost cea mai buna varianta (alternativa fiind cresa in Bucuresti)
eu nu pot intelege un caz pe care il cunosc din zilele noastre, cand o familie tanara si-a lasat copilul de cateva luni la bunici (care locuiesc tot in Bucuresti, si nu sunt asa tineri cum au fost bunicii mei) si il iau acasa doar in weekend
sucMa bucur ca mai sunt si altii care vad asa lucrurile :).
Eu as mai pune o intrebare, pe bunici ii intreaba cineva? Punandu-te in papucii lor, la 50 si ceva de ani ce ti-ar placea sa faci? Sa iesi la promenada seara la sosea sau sa alergi dupa o bicicleta?
Zau acum, toata povestea cu traditia e fortata din toate punctele de vedere, de cate ori aud ca "ce sa fac cu el? n-am bani de bona, la gradi nu-l primeste, mama oricum e la pensie, noi muncim prea mult..." nu pot sa nu ma intreb daca parintii in cauza si-au dorit un copil sau doar o poza de familie mai incarcata.
Nici macar aerul de tara nu ma impresioneaza, cel putin in Romania fara cadre medicale in dispensarele de la sate si cu spitale la sute de kilometri...
Noi ne crestem singuri copiii. E destul de greu ca bunicii nu sunt in oras cu noi. Sunt unele momente in care simtim lipsa bunicilor sau a unui ajutor neconditionat, sincera sa fiu.
Noi petrecem foarte mult timp cu bunicii, ne straduim sa mergem foarte des la ei, dar nici nu ma gandesc sa las fetele un timp indelungat fara noi. Nu ca ei nu s-ar descurca. Doar ca nu mi se pare mie corect fata de proprii mei copii.
MihaelaMaria,
nu's ce sa zic. Desigur, fiecare parinte are motivele lui...
Pe de alta parte, pot intelege si de ce cuiva strain i se pare ciudat.
Delia,
stai asa, ca n-am priceput.
Cine reproseaza ce, si cui? (tind sa cred ca reprosurile se adreseaza copilului, dar nu pricep de la cine vin)
Augustin,
frantuzoaicei i-a iesit, la numaratoarea statistica pe care a operat-o ea personal, intreband pe toata lumea intalnita in Ro despre subiect, ca ~ 50% dintre actualii adulti romani au fost crescuti de bunici.
Tu probabil vii din partea aia de tara cu cei 50% crescuti de parinti :)
Iar obiectiile doamnei de la Frantia nu se refereau la situatia-n care bunicii dau o mana de ajutor, ci la cea in care li se dau integral spre crestere copiii, si-n care bunicii ajung, astfel, sa se substituie, practic, parintilor.
Cat despre familiile zadrugale - nu prea mai sunt in ton cu vremurile... Uite, data viitoare cand o vad pe doamna, o s-o intreb si ce parere are despre asta. Parea sa nu-i fi atasat o insemnatate anume, dar mai bine clarific :)
In rest, in ce priveste perspectiva doamnei, sa stii ca ea n-a incercat deloc sa si-o impuna. Zicea doar ca e "etonata" de subiect.
Cris,
vezi, din ce spui tu, cred ca doamna comentatoare ar sublinia fraza "ne-a afectat intr-o anumita masura relatia cu parintii (in sensul ca lor le-a fost greu sa-si cunoasca copii)".
Ea cam despre genul asta de efect vorbea.
Si despre faptul ca noi, fiind prinsi, ca toata lumea, in mirajul copilariei fericite, nu-l mai vedem.
Nu stiu ce sa spun despre familia adusa in discutie de tine. Am senzatia ca nu statul in acelasi oras e esential in discutia asta.
Cristina,
o sa-i spun doamnei ca are-n tine un interlocutor pe aceeasi lungime de unda :))
Stiu ca ei i s-a parut foarte ciudat din punct de vedere simbolic si ca vedea, pe de o parte, un transfer de functie parentala, si, pe de alta, o abdicare si un soi de reparatie.
Poate pana cand ne intalnim data viitoare isi formeaza o teorie mai articulata :)
Mi-a placut la nebunie expresia "poza de familie mai incarcata", e tare plina de sensuri.
Loredana,
sa-ti traiasca fetele!
Reiau ce-am zis mai sus: nu implicarea bunicilor parea ciudata, ci "realocarea" integrala a copiiilor - practic, delegarea cresterii lor.
Cred ca nici doamnei comentatoare nu i s-a parut bine fata de copii - care nu prea mai inteleg cine e ce in familia aia.
Eu stau in Franta si mi se pare o mare diferenta fata de Romania, unde cresterea unui copil era in general vazuta ca o corvoada, la care crestere in general participa bunicii neaparat.
Aici bunicii isi vad de viata lor, unii bunici isi ajuta copiii in cresterea nepotilor, dar in niste limite, isi stiu bine locul si nu se substituie in nici un caz parintilor. La inceput atitudinea asta a bunicilor mi s-a parut oarecum egoista, dar ma gindesc ca daca eu mi-am crescut singura copiii, am dreptul la batrintete sa profit de viata mea si sa-mi ajut eventual copiii daca si cit am eu chef .
Ce m-a impresionat aici e ca de multe ori in vacanta plajele sunt pline de bunici cu nepoti. Des bunicii isi duc nepotii in vacante.
Vin si eu cu un comentariu aici, iti citesc blogul de mult si imi place!
Elena
Eu sunt pe lungime de unda cu frantuzoaica.
Una este sa-ti lasi cate 2 ore sau un weekend `colo la bunici (ceea ce mi-ar surade si mie, daca i-as avea la indemana), alta e sa-i dai sa creasca.. Ca apoi sa nu fie pt nimeni clar care, cum, de ce si cine e de fapt parintele, care copilul, care bunicul..
Parerea mea e ca un copil dat, oricat de bine/ rau i-ar fi in casa buniceasca, se va razbuna. Ala e un copil care, indiferent de argumentele cu cea mai sforaitoare logica servite, nu va intelege in veci de ce TOTUSI parintii lui nu l-au lasat sa creasca langa ei. Sigur, nu zic, or exista si exceptii. Da` eu una n-as risca.
Pe de alta parte, oricat de contradictoriu ar suna, am in minte ca poate copilului "de dat" chiar i-ar fi mai bine la bunici decat langa parintele care e gata sa-si paseze copilul.. Nu stiu, dar ma gandesc ca tre` sa ai o "particularitate sufleteasca" s-o poti...
Eu sunt pe lungime de unda cu frantuzoaica.
Una este sa-ti lasi cate 2 ore sau un weekend `colo la bunici (ceea ce mi-ar surade si mie, daca i-as avea la indemana), alta e sa-i dai sa creasca.. Ca apoi sa nu fie pt nimeni clar care, cum, de ce si cine e de fapt parintele, care copilul, care bunicul..
Parerea mea e ca un copil dat, oricat de bine/ rau i-ar fi in casa buniceasca, se va razbuna. Ala e un copil care, indiferent de argumentele cu cea mai sforaitoare logica servite, nu va intelege in veci de ce TOTUSI parintii lui nu l-au lasat sa creasca langa ei. Sigur, nu zic, or exista si exceptii. Da` eu una n-as risca.
Pe de alta parte, oricat de contradictoriu ar suna, am in minte ca poate copilului "de dat" chiar i-ar fi mai bine la bunici decat langa parintele care e gata sa-si paseze copilul.. Nu stiu, dar ma gandesc ca tre` sa ai o "particularitate sufleteasca" s-o poti...
scuze, imi cam joaca netul feste
Eu cred că sunt exemplul pentru teoria graţioasei, cum că acelui copil de dat i-ar fi poate mai bine lângă bunici. Pe mine m-au crescut practic bunicii până pe la 7 ani şi ţin perfect minte şi acum cât de groază îmi era când veneau ai mei în weekend (doar atunci!) să mă ia să stau la ei. Terorizată de frică, aş zice, pentru că atunci, în weekenduri, trebuia să fiu cât mai nevăzută şi mai mută, un copil "cuminte". Şi asta nu-mi ieşea mai niciodată în măsura în care ar fi vrut ai mei. Pe când la (de) bunici nu mi-a fost niciodată frică, orice boacănă aş fi făcut.
Okay... Mă tem că trebuie să-mi lămuresc un lucru: ce se-nțelege prin „dat să fie crescut la/de bunici”?
Bătut la poarta bunicilor, pus copilu-n brațe și așteptat apoi ca, peste ani și ani și numai dacă-și amintește și vrea (că va fi fiind major p-atunci, deci poate decide pentru sine), să mai treacă copilul pe la părinții lui biologici? Dacă asta e, atunci eu clar nu am fost martor la nici un astfel de caz.
Dus copilul la bunici în vacanțe? Atunci cum e asta diferit de ce pomenește Elena (Anonim) mai sus: „Des bunicii isi duc nepotii in vacante”? Cu siguranță franțuzoaica cu perspectiva are știință de acest obicei dat fiind că acesta se-ntâmplă-n hexagonu-i maternelle. Și da, dacă asta se-nțelege prin „dat să fie crescut de bunici” atunci știu și eu de cazuri de genul acesta, chiar dacă nu-s chiar sigur că se-ntâmplau în fiecare vacanță sau pe toată durata acestora.
Iar dacă se-nțelege altceva atunci ce? Ca să mă dumiresc și eu de unde vine mirarea fraților noștri latini.
Elena,
multumesc pentru ilustrarea perspectivei franceze!
Ma gandesc ca pe doamna pe care o tot citez eu trebuie s-o fi surprins in special chestii de genul daca esti bunic si nu vrei sa-ti cresti nepotul, esti egoist / daca esti parinte si nu-ti dai copilul la bunici, huo, incalci sf. traditie!
Multumesc si pentru aprecieri. Mai treci pe aici!
Gratioasa,
nu's ce sa zic despre razbunare.
Cred ca un dezechilibru tot apare - o distanta - dar mi-e neclar ce provoaca.
Discutia despre parintele care e gata sa-si paseze copilul e lunga. De cele mai multe ori, intre actualul parinte si actualii bunici mai sunt inca aspecte nerezolvate tinand de relatia lor directa de tip copil-parinte.
oompa,
imi pare rau. Suna ca si cand chiar ai fi avut experiente tare triste...
De ce se comportau asa parintii tai, ai idee?
Augustin,
vorbim de crescutul "cu anii".
Stiu actuali adulti care au stat la bunici pana la terminarea liceului, pentru ca parintii, care locuiau in Bucuresti (nu stiu in ce conditii) au preferat sa-si lase copiii la bunici, in orasele natale.
Mai stiu actuali adulti care, copii fiind, isi vedeau parintii la sfarsit de saptamana.
Si mai stiu copii care au fost "predati" bunicilor pe durata perioadei prescolare.
Nu vorbim de bunicii complementari (bunicii-bunici) ci de bunicii uzurpatori (bunicii-parinti). De astia se mira doamna pe care o citez eu.
In zilele noastre, cand exista concediu de cresterea copilului pana la 2 ani, lasatul copiilor in grija bunicilor se vrea doar o reconfirmare a faptului ca noi suntem "ok", adica ei ne-au crescut si pe noi si nu am ajuns asa de rau. Eu imi cresc copilul impreuna cu sotul meu si descopar in fiecare zi un copil minunat care infloreste si nu as renunta la asta pentru nimic.
foarte interesante toate punctele de vedere exprimate aici. mie mi se pare ca a lasa copilul cu bunicii e cel mai bun fel de a-l aiuri de cap. de a-l alinta grav si nejustificat. si de a nu asculta nici macar o indicatie dintre ale mele. daca se poate sa faca pe dos, aia o sa faca. si vorbesc aici despre cele doua bunice, bunici-barbati olga nu are. dar sunt suficiente. maica-mea ii da sa manance numai cacaturi, cred ca imi face in ciuda. iar soacra-mea se supara cate o saptamana daca olga nu vrea sa manance in ziua in care ramane cu ea. deci cel mai bine e la gradinita. sau cu bona. bunicele in randul trei.
Mara,
concediul exista, e drept.
E pana la 2 ani. Gradinitele de stat primesc copiii de la 3, iar crese nu prea sunt - ceea ce lasa "descoperita" o fereastra de cel putin 1 an.
De acord, lasatul la bunici poate fi un fel de confirmare. Timp in care parintii pierd multe.
Shmeny,
off topic, sper ca vizita ta la medic a adus vesti bune.
Cat priveste cele doua bunice... pe mine una aspectele legate de infundarea copilului cu mancare (respectiv facutul de crize bunicesti pe marginea subiectului) ma crispeaza.
Deci n-as fi chiar cel mai potrivit comentator.
Sa zicem, atunci, merci pentru bone si gradinite!
Mamiţuni, să ştii că de-o vreme încoace tot încerc să-mi explic diverse legate de ai mei şi de mine în relaţia cu ei, cu reuşite parţiale şi uneori temporare. La taică-meu mi-ar fi ceva mai simplu, el nu voia copii, declarase asta, dar a fost pus în faţa faptului împlinit. În plus, pentru el un copil bun era cel care nu vorbea ne-ntrebat, stătea unde-l puneai, nu făcea firimituri pe jos şi nu spărgea nimic niciodată. Prin urmare, o sursă constantă de enervări. Tristeţea mea de-acum e că şi-a păstrat părerile în privinţa asta şi-i vede la fel, nişte unii care n-au dreptul să deschidă gura şi să-i tulbure astfel activiăţile. De unde hotărârea mea ca, atunci când voi face eu un copil, îi va vizita doar împreună cu mine, în niciun caz lăsat doar cu ei, fie şi-un weekend. Cu maică-mea mi-e mai neclar, cam singura ipoteză valabilă e că, de fapt, şi ea voia copii doar pentru că aşa trebuie, aşa se face. Un fel de mamă a lui Kevin, dacă ai văzut filmul/ai citit cartea.
Oompa,
imi pare rau...
Nu pare c-ai fi avut o copilarie prea usoara...
Eu cred ca intoleranta asta in materie de copii (nu vreau copii; copiii sa stea unde-i pui, etc) vine tot dintr-o rana personala veche, a carei sursa originara, insa, poate fi trasata cu muuuulte generatii in urma. Cu alte cuvinte, uneori comportamentele brutale fata de copii sunt un fel de "mostenire" de familie - aia ti s-a facut, aia vei face mai departe, pentru ca acolo sunt niste reflexe adanc inradacinate.
Nu sunt imposibil de evitat, dar e foarte mult de munca in directia asta.
Nu stiu daca revelatiile de proaspat bunic pot schimba cu ceva "conservele" astea...
Cat despre "asa se face" - e plina si lumea de azi de modele din categoria asta. Nu putem decat sa speram ca nu creste niciun Kevin printre copiii adusi pe lume pentru ca "asa trebuie".
Trimiteți un comentariu