Pentru că tot nu-mi revin...

De văzut fără sonor.
Imaginile, singure, spun o cu totul altă poveste decât sunetele.

Uneori,
cât construieşti o punte spre altă realitate,

ca să te-ajute să supravieţuieşti,

vorbele

nu dau glas,

ci trec sub tăcere.

Învăţăturile (şoferiu)lui Mamiţuni către fiul său, (deocamdată pietonul) Muţunau

N-ai ce să cauţi singur printre maşini mai devreme de momentul în care eşti mai înalt decât maşina. Nu contează că maşinile alea-s (sau par a fi) parcate.
De ce?
Pen’ că sub înălţimea aia şoferii nu te văd la vreme. Sau nu te văd deloc.


Nu traversa niciodată prin spatele unei maşini care parchează / dă înapoi. Aşteaptă locului câteva secunde, ori până ce te-a observat şoferul, ori pân’ s-a oprit maşina.
(nu ai idee câţi prostovani adulţi am văzut recent făcând asta, şi nici nu vrei să afli. destui)


Dacă te mâncă-n fund să traversezi neregulamentar (adică pe unde nu e zebră) cască ochii să te asiguri că ori nu vine nicio maşină, din nicio direcţie, ori că ăia de vin te-au văzut şi, eventual, ţi-au şi făcut semn să treci.


Dacă eşti cu cineva, per pedes, şi aveţi de împărţit drumul cu o maşină, staţi locului împreună până trece maşina. N-o rupeţi de fugă, unul hăis şi unul cea. Ar fi cea mai sigură reţetă să şi-o fure măcar unul dintre voi.
Singura excepţie acceptabilă e când şoferul v-a făcut semn că v-aşteaptă el (ea).


În caz de iarnă cu zăpezi de tip nămete, nu sta ca popândăul pe stradă, fix pân’ ajunge maşina la bombeul tăi, urcă pe trotuar din vreme!
Oricât de bună ar fi maşina şi de priceput şoferul, nu există opriri milimetrice. Nu pe polei. Şi nu vrei să afli cum e să-ţi treacă o roată de maşină peste laba piciorului - mai uşor se recuperează fracturile de oase mari decât una de-asta... după care rişti să ai de suferit iremediabil tot restul vieţii.
Din nou, cel mai prudent e să stai locului până trece maşina. Riscul de alunecare şi de poposire sub roţi e mai mic.


Am lăsat maşina sub nămeţi de câteva zile şi n-o voi scoate o vreme.
Da’ gherle majore de tip pietonul tembel tot văd. Nu de alta, există.

Cordonul de lumină

Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Iovan. Nici pe Aura Ion. Nici pe vreuna din celelalte persoane din avionul sanitar aterizat forţat.

Nici pe cei care aşteptau, sperând la o minune, transplanturile de organe.

 

Dar aş vrea s-o fac acum.

Nu spumegând în discuţii mai mult sau mai puţin private, în mediul virtual sau în cel real.

Nici dând cu pietre-n instituţiile statului. (tind să favorizez napalmul)
Nici înghesuindu-mă la înmormântări. E grotesc, înspăimântător şi inutil.
Nici absorbind (culmea, contra cost) mediatizări cu miros de hienă.

 

M-am săturat să mă sufoc inutil de revoltă.

Prefer gesturile adevărate, practice, de oameni care încearcă să facă, materialmente, ceva.
Mă plec în faţa voluntarilor care au încercat (şi reuşit) să facă. Nu să stea la vorbă.

Pierdem vremea când despicăm firu-n şaişpe milioane. Şi oamenii de pe munte mor a doua oară.

Dacă însă reuşim să transformăm tragediile individuale într-un efort colectiv, constructiv, de corecţie, o să mă alătur.

Dacă organizează cineva un marş al tăcerii, vin. (dacă mă mai enervez mult, îl organizez eu... şi chiar nu va conta dacă-s singurul participant!)

Propunerea concretă e următoarea: în următoarele seri, în şir, oriunde de-a lungul Dâmboviţei, între 8 şi 9 seara, cu lumânărele aprinse. Nu mult, câteva minute.

Cine aderă la idee e rugat s-o promoveze. Eventual în toate oraşele, că râuri mai sunt...

Cine nu, să propună alta.

Un dublu cordon de lumină. Îl facem?

 În plus, dacă se apucă vreo careva (persoană fizică sau ONG) de strâns bani pentru o altă realitate, mai bună, indiferent dacă vine sub formă de avion, de cursuri de pregătire pentru medici, de instruire a populaţiei împotriva dezastrelor, o să mă alătur. Cu efort direct sau cu bani, cum o fi.

Nu-mi pasă că deja dau bani (destui) statului ca să facă el asta. În România, statul e un circ profund idiot, o caricatură obscenă. Dar, înainte de-a-l distruge, are sens s-avem o alternativă mai bună. Pentru construirea ei aş plăti suplimentar.

 

Aşa aş vrea să ajung să-i cunosc, să mă apropii de ei.

 

Până una-alta, am ales să port, o vreme, o eşarfă şi o banderolă neagră. Dintr-un motiv sau altul, întâmplarea asta nu e ceva pe lângă care să pot trece pur şi simplu.

"Nu fi supărat!" (consideraţii oarecum absconse pe teme semantice)

Lui Muţunau, brusc şi ferm botos după nu’ş ce eşec cataclismic (universul conspira împotriva lui şi, ietă, adulţii din jur nu săreau pe loc să-i îndeplinească orice dorinţă, cu toate că li se făcuse marea favoare de-a nu li se mai cere să ghicească gânduri...), i se adresează, prieteneşte, următorul îndemn:
- Nu fi supărat!

Botişorul dumisale umflat se accentuează, desigur.

De ce, că doar replica se voise empatic-consolatoare?

Iaca, simplu.

Copilul are tot dreptul să „fie” supărat, dacă asta e ceea ce simte. Cât de rezonabilă sau nerezonabilă era aşteptarea (sau era dorinţa) de la care pornise situaţiunea e nerelevant.


Confuziile apar în materie de reacţie şi control parental / adult.

Prima e cea dintre sentiment şi persoană.
Am pus „fie” între ghilimele pentru că aici avem încetăţenită o prostie lingvistică.

Supărarea e ceva ce simt - e prea mult spus (şi, în acelaşi timp, idiot) c-ar putea deveni ceea ce sunt.
Suprapunerile între sentiment şi persoană nu-s de folos nimănui, nici copilului, nici adultului.
Merită identificate şi corectate, că n-are sens să laşi supărarea, oricât ar fi, pe moment, de copleşitoare, să devină identitară.

(te-oi fi văzând Zâna Supărării... te pomeneşti...)


A doua e în materie de reacţie parentală - cu precizarea că aici apare o falsă extindere de responsabilitate.
Faptul că junele se simte supărat nu înseamnă că eu tre’ să mă iau brusc de fund în sus şi să fac nu’ş ce gesturi măreţe (drept compensare sau sub imperiul reacţiunii...).

Supărarea nu mă obligă la nimic. Nici a lui, nici a mea.

Pot, evident, să-l consolez, confirmând c-am recepţionat că e supărat, pentru că ar fi vrut X, şi X nu s-a întâmplat / materializat / acordat (etc), că, eventual, şi mie mi-ar fi plăcut să, etc.

Atenţie, consolarea nu înseamnă reparaţia vreunui prejudiciu - pentru simplul motiv că-i imposibil. Nu-s, cronologic, din acelaşi timp.
(Condamnarea lui X pentru comiterea unei violenţe nu vindecă subit nicio rană. E un soi de compensaţie, dar nu repară nimic, că nu te-ntorci în timp, Minority Report-ic, să-l împiedici.)

Nu foloseşte la nimic să-i neg supărarea (ea există) şi nici să minimizez / subminez sentimentul (copilul oricum îl resimte la altă intensitate; ce va ajunge la el e insinuarea de inadecvare...).

Iar să m-apuc să „repar” e ca şi cum aş vrea să fac din pere, mere. Le mai tai un pic în partea de sus şi, uite, sunt ... rotunde! Mere, ce mai!


Dorinţa parentală de reparaţie e, de fapt, în favoarea părintelui - nu cumva să ajung să mă simt şi eu prost ca reacţie la faptul că manifeşti supărare.

Deci, preventiv, ia să te repar.

Doar că, de fapt, negarea sentimentelor e un act distructiv.
Şi egoist-ignorator, că pune brusc nevoia resimţită de părinte înaintea sentimentului (absolut legitim) al copilului.

Nu, n-o să bubuie dinamitic pe fundal; nici n-o să se lase cu urme de fulger pe piele; însă, în afară de faptul că reuşeşti să-i dai ferm omuleţului cu firma-n cap, ce ratezi fundamental într-o ocazie din asta e şansa de-a-i deschide copilului drumul spre autoreglare - spre ideea că, da, uite, nu tot ce zboară se mănâncă, nu întotdeauna obţinem ce vrem, dar de obicei nu murim din asta şi nici nu e cazul să ne aruncăm rapid în căutarea primei consolări disponibile.

Că are mai mare sens să caşti ochii şi să observi: că de la dorinţă la împlinirea ei e, întotdeauna, un drum de parcurs, (mai scurt sau mai lung, făcut de altul sau de tine, dar el există),  că întrebările sunt - „cum ajung (dacă pot) din A în B” (cu sublinerea ideii că, iaca, uneori n-o să pot; metafora lui „nu putem sări pân’ la etajul 10, avem fie de mers pe scări, fie de luat liftul” e destul de elocventă pe subiect...)
- şi respectiv cum îmi gestionez eventualele frustrări aferente. Eu, mie - nu eu, altuia.


Aşadar, te simţi supărat?
Cred că pot să-nţeleg de ce. Nici mie nu-mi place să....

Precar

În ţopăielile-mi mai mult sau mai puţin coerente pe net, am dat peste articolul ăsta. Care, din motive posibil încă necunoscute doamnei Shriver (şi, deci, mai mult ca sigur neintenţionate), m-a pocnit direct în cap. De mai multe ori.

Cum de-am ajuns victimă colaterală? Că n-aş putea spune c-am avut de făcut alegeri atât de dramatice precum cele descrise-n prima frază a articolului.
Cel puţin, nu încă.
Şi nici că mă regăsesc cine ştie ce în contextul social descris.

Aşadar?
Simplu. Mă încadrez, într-un fel şi mai trist, la a doua.

Acum 2-3 săptămâni, într-o seară ceţoasă şi întunecată, o prietenă a fost implicată într-un accident de maşină. Minus carnetul suspendat, lucrurile s-au terminat bine, fără drame şi traume majore.

Prietena mea a avut de aşteptat la spital până pe la 2 noaptea; a sunat pe cineva care, din fericire, a mers să-i fie alături, cât aştepta ea nişte rezultate de analize.

Eu n-aş fi putut.

Şi constatarea asta mă-ntristează. Până la os. Nu doar pentru că, iaca, realizez oficial că nu (mai) sunt în stare să mut munţii. (se pune şi asta la socoteală; acum sunt un fel de supererou care constată brusc că i s-a cam decolorat costumul...şi nici spandex-ul nu mai e ce fusese!)

Cât pentru că văd, brusc, aspectul precar, iluzia, gratiile cuştii. Propriile limitări, care, colac peste pupăză, mai şi par să se apropie. Cuşca se strâmtează, adio, scăpare.

Mi-e greu spre imposibil să pot pleca de-acasă seara, în mijlocul săptămânii, în condiţiile-n care habar n-am la ce oră ar urma să mă-ntorc, sunt ruptă de oboseală şi, de obicei, scufundată deja-n restanţe domestice şi nu numai.
(sigur, pentru prietena mea ar fi contat şi simplul act de prezenţă temporară, nu mi s-ar fi cerut s-aloc mii de ani...)


Imprevizibilul cel mai mic mă aruncă (destul de violent) în crisis mode.
Iar asta e dimensiunea precară a vieţii, cel mai bun pat germinativ pentru proliferarea violenţelor de orice fel.
Logica e foarte simplă: la vreme de criză, tre’ să mă apăr!
Cea mai bună apărare e atacul. Deci, preventiv, la ataaaaac!
(in orice direcţie)


Am, aşa, nişte deja-vu-uri de pe vremurile de tristă amintire, când, sub masca poporului fericit din statul multilateral dezvoltat se puteau vedea, în pofida tonelor de ipocrizie, reacţia viscerală la presiunea terorii că dacăăă... şi furia aferentă.
(şi mai am, aş zice, să-i mai returnez, simbolic, iepocii de aur, un număr de produse şi subproduse de exorcizare...că mă mai încurc în ele şi-acum!)

Şi mai am şi conştiinţa faptului că operez de cam prea multă vreme sub imperativul supravieţuirii. Să treacă ziua cu bine, s-o scoatem la capăt, să nu X Y, să da Z şi W.


Să mă mai mir că de-o vreme-ncoa’ mă simt de parcă:
1. m-ar fi călcat naveta spaţială Discovery
2. n-am nicio intenţie să mă ridic de-acolo
3. sunt pe punctul de-a-i cere navei să dea şi-n marşarier un pic...

Muţunau versus Chuck Norris

Notă: acesta este unul dintre textele ce se impun a fi consemnate, indiferent de intemperii. (Intemperiile constând, concis vorbind, în constatarea repetată că suntem un duo de campioni - Muţunau e campion olimpic la probele de Neascultare pe Toată Linia iar Mamiţuni la Călcat Intens în Străchini).


Discuţie-n maşină, acum câteva zile:
- Eu pot să număr pââână la infinit!
Fond sonor de zgomot de cărămidă refractară bătută intens în chept.
- Da? Uau. De câte ori?
- Păi, zice vag bulversat Muţunau, o singură dată.
- Păi, da, că altfel te-aş fi botezat Chuck Norris.


Muţunau nu ştie cine e Chuck Norris - autorul apelurilor pierdute găsite de domnul Bell când a inventat telefonul - dar Mamiţuni, da.


Eveniment „cald” (aproape transmis în direct): Mamiţuni, porc restanţier, se-ndură să meargă să plătească întreţinerea din cretacicul superior şi (deocamdată) până-n pliocen.
Muţunau vine, desigur, şi el, condimentând calculele de penalizări cu tentative de-a şuti din teancul de bani aduşi în scop administrativ.
Se-ncinge o oarecare discuţie cu privire la destinaţia bănetului, din perspectivă investitoro-hoţoman-muţunautică.

La plecare, Mamiţuni pleacă mai bogată cu o chitanţă şi Muţunau cu o bancnotă de 10 lei şi un pumn de monede de varii valori...

E, cum e asta? Să vii restanţier şi să pleci cu bani de la administratorul de bloc?
(următoarele instuţii pe care le vom vizita cât de curând sunt Primăria, Poliţia, Circa Financiară şi Banca Naţională. La BNR n-am restanţe, da’ mergem oricum.)


De unde putem pretinde că, din fragedă pruncie, Chuck Norris declarase că modelul lui în viaţă e Muţunau.

Filme, desigur

Pe 31 decembrie ne dădeam mari cinefili şi vedeam, unul după altul, Khumba şi Frozen.






Mie mi-a plăcut mai mult Khumba, lui Muţunau, nu, dimpotrivă; mica felină alungată din familia ei pentru că era „defectă” e de natură să cam sperie un zburdalnic de 5 ani juma’; cred că i-a scăpat că, ulterior, Fango se şi răzbună pe cei care l-au alungat, iar partea cu moartea mamei lui Khumba a respins-o din start drept de neconceput. (poate n-ai înţeles tu bine, mami, n-a murit)


Din Frozen am reţinut cântecelele - în versiunea youtube-istă, în engleză, pentru că vreo câteva mostre de transpunere-n română (în vară???) mi-au dat frisoane. (la „hai afară la zăpadă”, corespunzător lui „do you want to build a snowman” m-a pufnit râsul. fetele nu ies afară la zăpadă, Elsa-şi face minunile-ngheţate în palat...) şi pe Olaf, desigur! (cumva motivul principal al mersului la film...)




În rest, noi suntem mai fani Tom & Jerry decât (aproape) orice Disney.

Filmele noi, cu prinţese suave dotate cu ochi mai mari decât încheietura mâinii nu mă dau afară din casă de-ncântare, drept care nu le promovez cine ştie ce. Frozen a fost, mai degrabă, o excepţie decât o regulă.

Nu cred că de-acum încolo o să ne-apucăm să bifăm ritos orice film nou apărut (mai degrabă n-o vom face...), cu toată încântarea lui Muţunau la vederea faptelor de arme ale Annei din Frozen:

- Uite, mama, vezi că nici ea nu se uită pe unde calcă?

Lista de lecturi curente

(Notă: în calitate de Mare Grinch, am hotărât că eu o să marchez Anul Nou mai încolo, nu e clar chiar când; poate prin decembrie 2014? Deci o să trecem destul de repede la chestiunile de interes curent, ne-aniversar. În rest, La Mulţi Ani şi-un 2014 mai bun fiecăreia şi fiecăruia, şi mulţumesc oricui a dat bani pe artificii şi le-a-mproşcat apoi pe ceriul oraşului. Nouă ne-a plăcut.)

Aşadar, în prezent avem: somn, biscuiţi de ovăz (în materie de bucătăreală cu Muţunau, echivalentul descoperirii roţii. sau a apei calde. sau a roţii calde, la o adică...), linişte, pe urmă proteste şi urlete, pe urmă cărţi.
(tableta primită cadou de la Moş a fost deja confiscată pe motiv de Mari Abateri Muţunautice şi pusă aşa de bine că nu mai ştiu exact unde e - şi, spre deosebire de telefon, nu pot s-o sun - deci deja putem să n-o mai punem la socoteală)

Ziceam că mi s-au legat de mână alte cărţoaie (cu maaari coperţi, zdravene & solide) de la editura Adevărul. De data asta vorbim despre seria Miturile şi legendele lumii.

Mai sunt (dar încă nu le-am găsit la acelaşi irezistibil preţ de 4.99 lei... ) Povestiri mitologice, Cavalerii mesei rotunde şi Robin Hood.

Cu toată stima pentru eforturile de popularizare a capodoperei literaturii italiene, Divina Comedie s-a dovedit o greşeală de achiziţie - ilustraţiile sunt ... em... cam prea explicite. (picioare în flăcări, varii secvenţe de tortură infernală, etc. n-am o problemă cu a discuta despre moarte - nici n-am prea avut cum evita subiectul, de nişte ani încoace... având în vedere c-a venit la impuse - dar am o foarte mare problemă în a conceptualiza tortura şi una şi mai mare în a dialoga pe subiect c-un preşcoler, drept care, până una alta, evit intens tema)
E drept că-i cam greu să-l transformi pe Dante în vreun pastel cu fluturaşi, dar, pentru moment, cartea cu pricina a aterizat după pat - de unde va fi, sper, extrem de greu de scos, cel puţin în următorii ani...


Consecinţele achiziţiei cărţofile includ faptul c-acu’ tre’ sa raşchetez Wikipedia în căutare de genealogii mitologice - căci, nu-i aşa, tre’ s-avem şi clasificările (care-i zeu, care-i erou, care-i titan, etc) şi înrudirile clare - iar aici va fi ceva mai complicat de explicat ce-i cu atâta endogamie, dar o să recurg la explicaţia clasică „iaca, alţii nu erau”.

Evident, după aia o să aprofundăm şi rezbelul troian.


În disperare de cauză şi din dorinţa de-a mai evita un pic tăvălugul grecesc, iaca, Moş Crăciun a mai adus şi Vrăjitorul din Oz.

Pe-asta:

... pentru că, desigur, nemaicăscând de multişor ochii în direcţia bibliotecii muţunautice, uitasem c-o avem şi pe-asta (preferabilă, pentru că are şi ilustraţii!)

Fiindcă e vacanţă (oarecum...) şi ne lălăim intens la culcare, a durat doar 3 zile să terminăm de citit (şi de dat lămuriri despre...) Vrăjitorul din Oz.
Mi-ar fi plăcut (şi mi-ar plăcea în continuare) să dezvoltăm subiectul Oz, de pildă via desene (făcute de noi, nu animate), dar în prezent n-am destulă energie şi pentru asta. Pare simplu (poate că şi e), dar presupune o desfăşurare de forţe care mă depăşeşte momentan.


Aşa că pe urmă ne-am apucat de Cornelia Funke:

Când Moş Crăciun a căzut din cer e o carte absolut adorabilă, cu destul de multe potenţiale subiecte de dezbatere copilească - de la cadourile mici-mici-mici (altfel cum ar încăpea în sacul Moşului?) care cresc ulterior şi până la lăcomie şi comercialisme.


La fantome am trecut din semi-disperare de cauză, dat fiind că, în afară de-a fi, sonor vorbind, post de radio (cu tot cu reclame) Muţunau era şi post de radio cu / pe teme de fantome.
- Dar dacă dincolo, în sufragerie, e o fantomă?
- E lumină, nu cred că fantomele vin pe lumină.
- Dar dacă vin noaptea, cand noi dormim?
- Sunt cea mai anti-fantomă persoană din lume. Antidotul suprem. (Muţunau nu a fost informat ce e aia antidot, dar suna impunător) Ia uite-te tu puţin la mine (eram ciufulită şi semi-demachiată, vag goth), chiar crezi că vreo fantomă şi-ar dori să vină în preajma mea?
- Nu, zice Muţunau, pe moment copleşito-convins & plin de respect antidotic.

Eroii principali ai poveştii sunt Tom, doamna Hedwig Sucdechimion şi, desigur, fantoma Hugo (zisă şi Hiughio). Hiughio este o FMS (fantomă mediu sinistră) şi, împreună cu micul erou şi însoţitoarea lui, se vor ţine de varii fapte de arme din aria de vânat fantome.

(la-ntrebarea de ce o fantomă ar participa la vânarea altor fantome n-am ajuns încă; promite să fie o discuţie miezoasă...)

Şi aici ar mai fi alte (parcă 2) cărţi din serie, dar încă nu le-avem.

Desigur, acum răspund non-stop la întrebări de tipul „da’ cum miroase putregaiul verde”, „da’ de ce fantomele miros urât”, „da’ radiaţiile pot acţiona cu succes împotriva unei fantome?”

 

No, dacă m-a mâncat în fund...

Cum ziceam, la lecturi regula e că Muţunau citeşte titurile (şi, mai nou, şi textele de pe copertă) şi eu capitolele propriu-zise.

Tot procesul de-nvăţare a cetitului, văzut din exterior, e absolut fascinant. Sticlirea aia din priviri, la momentul în care sensul unui cuvânt (şi, ulterior, al unei expresii) a devenit clar ar merita o postare separată...

 

Cum cam perseverez în eroare (pentru că ştiu bine că, odată deprins cu microbul cetitului, junele va avea nevoie de 1. o listă de lecturi potrivite; 2. lămuriri bine documentate pe varii subiecte de amploare enciclopedică...), am dat să m-apropii de tema „ia citeşte tu pe cont propriu...”.

Ceea ce, evident, necesită cărticele ilustrate, cu povestioare accesibile şi texte scurte şi scrise mai măricel. Până una alta, am scobit între cărţi după Căţelul vrăjitoarei, de la Corint Junior, suficient de inedite cât să stârnească destulă curiozitate (unul din combustibilii pentru motoarele muţunautice...).

Mai sunt şi alte cărticele pe listă, în special cele cu pictograme inserate-n text, dar, deocamdată, n-am ajuns acolo.

Mi-am mai propus să scot (de la naftalină sau de sub pat) Cărţile cu Apolodor (desigur, evident, de dragul rimelor...) - cumpărate mai demult, oarecum la impuse, în compensarea unor distrugeri muţunautice de grădiniţă... (el le-a rupt, eu le-am înlocuit. conferinţa de presă aferentă ar fi meritat pusă pe youtube. sau, eventual, poate n-ar fi rău să deschid un soi de TED la rubrica aşa nu....)