Hlizeli mai vechi şi mai noi

Mai de prin primăvară:

Muţunau mai plimbă cu el, din când în când, un săculeţ de plastic în care şi-a pus discurile de Mega Image. Poate le mai schimbă şi-şi întregeşte colecţia...
Desigur, nu se uită unde pune sacul, care, invariabil, ajunge ud / pătat / agăţat.
 
- Iar e sacul ud! Pe lumea asta totul e ud?!?!
Mă hlizesc cât încape. Muţunau, nepricepând exact motivul ilarităţii, argumentează:
- Sacul e ud, limba e udă, ...în nas e ud, ...creierul e ud...  

***

Muţunau solicită (cam imperativ, aşa) nu-ştiu-ce de pe lista (lungăăă) de vezi-să-nu.
Deloc suprinzătoriu, răspunsul nu e favorabil.
- Asta nu-mi dai, aia nu mă laşi... Nu eşti de acord cu nimic din ce propun eu!
- Propune lucruri din categoria pe care ştii că o accept. Ia începe tu prin a face curat...
Muţunau e din ce în ce mai întunecat la faţă:
- Mda, sigur, curat... aia nu, aia nu... Viaţa e foarte greu!



Recente:
- Pot să mă uit un pic la Lego Scooby?

- Răbdare!
- Muuulţuuumesc foaaaaarte mult că n-ai zis nu!

***

- Mi-e foame! Foarte foame!
Eu, preocupată de oarece amenajări interioare, încurc borcanele:
- Îţi dau gresie cu mozzarella?
- Ăăăă...mulţumesc, nu chiar acum!

***

- Minecraft?
- Nu. Ştii că eu nu te las la Minecraft.
- Dar eu şperam... se bâlbâie Muţunau
- Şperai degeaba. Jadarnic, cum ar veni. 
- Haide, că eu şperam din tot şufletul... 

***

Mă uit la un film şi Muţunau, curios, se bagă să vadă despre ce e vorba fix când doi se găsesc să se bată ca chiorii. 

- De ce se bat ăia?
- C-atâta cap au.
- Cap da, da’ creier nu. 

Victima îşi aminteşte

Muţunau are, la sala de escaladă, o serie de amici de toate înălţimile.
Suprinzător pentru mine e că ăia de vârste mai mari se lasă agresaţi - ciupiţi de fund, pocniţi, etc, ca şi când ar fi al dracului de greu (spre imposibil) să spui, fără istericale da’ ferm, în timp ce priveşti în ochi micul bandit: „Stop! M-ai lovit / ciupit / pocnit. Nu îţi permit să faci asta.”

O fi, ce să zic, că, în timp ce-i vorbeşti calm şi ferm zurbagiului, ai eventual de gestionat, simultan, propriile poveşti interioare contradictorii: sentimentul de victimuţă (la pachet cu ruşine, jenă, şi altele asemenea), aerul de potenţial pedepsitor (nu neapărat la nivel de adult) al ofensei şi, de asemenea, sentimentul de mare om bun care nu-i arde una omuleţului.
La care, după caz, se poate adăuga şi durerea fizică propriu-zisă.

Dar ce s-a petrecut de fapt, stimaţi telespectatori?
S-a petrecut că Muţunau s-a gândit să facă o glumă şi să-i tragă una peste sticla de apă unui cetăţean (adult, da’ cu aparat dentar...) care bea şi el nişte apă. Nu i-au sărit omului nici dinţii, nici aparatul, da’ nici mult nu mai era...
Iar eu am intrat în pământ la auzul povestirii - că, nu de alta, ştiu cum e să-ţi iei sticle-n dinţi în timp ce bei.

Pe drum, conferinţă de presă cu agresorul.
- Dar ne distram! Era o glumă!
- Nu, musiu, tu te distrai. Ei nu. Mai ştii cum a fost la şcoală, când ai vrut să-i închizi în baie pe cei doi mici, şi ei s-au speriat? Pentru tine o fi fost amuzant, pentru ei, nu.
(da, se ocupa şi cu de-astea...)
- Dar eu aproape că nici nu-mi mai amintesc!
- Tu nu, dar ei da. Pe tine când te pocneşte cineva, îţi aduci aminte. Eu mi-am luat demult o sticlă-n dinţi, de mi s-a ciobit ăsta.
- Da’ ce avea cu tine?
- Nimic, m-a lovit din greşeală. Dar uite că eu ţin minte.
- Da’ acum îmi pare rău că am fost victimă....
- Nu tu. În poveştile astea tu eşti agresorul. Cel lovit e victimă.

Pauză de gândiri.
- Deci aşa a fost şi cu D., când s-a supărat...

D. e fostul-cel-mai-bun-prieten/noi-suntem-siamezi, cu care pare să fi reluat recent relaţiile diplomatice (şi răgetele aferente, de pace şi bună înţelegere).Mai demult, nu e clar în ce context, Muţunau îi arsese o mătură-n cap. Aşa, să nu ne plictisim...
La momentul respectiv, cu toate prelucrările prin aşchiere efectuate tot în maşină, nu-i picase fisa.

Dar acum....

- Eu uitasem. Dar victima îşi aminteşte....  

 

Zicerile muţunautice se alambichează

Răspunsuri alternative la momentul „mergi şi te spală pe dinţi”:
- Cum poţi să te porţi aşa cu un copil?
- De ce e viaţa atât de crudă?
- Dheee ceeeee?????? / Nhoooooo!!!! Iaaaar?

(„Viaţa e foarte greu!” e replica pentru momentul „s-a cam terminat cu joaca”)



                                         ***
Puţintel prescurtat, da’ strict involuntar-autentic:
În maşină fiind, îi arăt Muţunaului un căţel, încercând să determin dacă-şi aduce aminte de întâlnirile cu o amică dotată cu acelaşi „model”:
- Uite un mops!
- Maps? Google Maps?
- Un căţel mops, merg eu pe ideea că poate n-a auzit.
- Ahaaa, un căţel Google Maps!
- Bun glum.
- Îţi zice unde eşti pe stradă! Sau poate un căţel mop! Un căţel care şterge sigur după el când face mizerie!
- Auzi, tu ai un viitor luminos în stand-up comedy.

Muţunau, teoretic, ’abar n-are ce e aia stand-up comedy. Dar, dacă tot părem a fi pe aceeaşi lungime de undă, asta nu-l opreşte să-şi dea cu părerea...
- Da! Trebuie doar să-mi vină nişte idei bune...
Hm... e posibil oare ca, de fapt, să ştie ce e?
- ... de la alţii!!


                                          ***
Temporar importat la birou într-o seară, Muţunau e cazat în faţa unui bol cu lapte în care are să-şi toarne fulgi. Între timp, îmi ţine o predică despre cum vrea el să planteze porumb la şcoală
- ... deci vrei să te-apuci de agricultură?
.... şi varsă, simultan, o producţie record de fulgi la hectar de parchet (pentru că punga, nu-i aşa, se rupe şi scutură sălbatic, de parcă ai avea de hrănit două batalioane de găini cam dispersate).
- Păi bine, ţăran român, ce e asta???
Deja cu gura plină, Muţunau, desigur, răspunde pe loc:
- Nu ţăran român. Hotelier român!


                                           ***
Dotat cu faţa de „profund inspirat, irezistibil de-a dreptul, să vezi ce-o să râzi când îţi spun asta” da’ şi cu un aer fals umil (în caz că episodul n-ar merge chiar bine...), Muţunau mă ambuschează în bucătărie:
- Ascultă!
Mă uit la omuleţul care, cu mâinile angelic împreunate, începe să cânte (fals, desigur):
- Laaa muuulţi aaaaani cu săăăănăăătateeee... 

Hă? (da’ nu zic nimic...)
- Săăă văăă dea Dooomnuuul....
...?
- ... tooot ceee bârfiţi!(fundal sonor exploziv nechezat hlizit)
- Hi-hi-hi, ştiam că ai să râzi!

 

Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie

Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?

Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....

Muţunau şi muzica (sau cum să fii fan)

- Asta e melodia!!
- Hă?
(cumva, Muţunau mă ia non-stop prin suprindere, în ultima vreme. sau poate aşa-s eu acum, etern surprinsă)

- Asta e!!! Asta, cu „sângele mele”!!!
- N-are niciun sens. Nici nu se acordă, zice nazistul gramaticii.
- Da’ eu aşa aud.
- Păi nu prea am cum s-o caut.
- Ăăăăămh.... se pleoşteşte Muţunau.

Pe de altă parte, ştim bine (chiar mai bine decât el, cum se va dovedi mai jos...) că Muţunau e mare fan Carla’s Dreams.
(ceea ce e uşor ’naintea vârstei, da’ n-am interzis...)
Aşadar, mă apuc să caut „de-a alandalulea” pe net, având o vagă bănuială că de fapt ştiu piesa...



La primele acorduri:
- Na, o recunoşti?

Muţunau se uită lung şi nu foarte lămurit la mine. Explodează extatic abia la refren, ocazie cu care-l lămuresc că e „sângele-n vene”...

- Îmi poţi printa versurile?
Nu prea e pentru copii, aşa...
- Că vreau să le-nvăţ!
- Da, imediat!
(ia de aici, să-l pupe mama pe el de autodidact!)

Taman când cugetam că-s mari oameni cetăţenii de la Carla’s Dreams, dacă l-au depăşit ei în preferinţele lui Muţunau până şi pe Scooby Doo, când face bine junele şi-mi aminteşte (via deducţie bazată pe listele Youtube) că gloria lumii e trecătoare, aşa, de felul ei ...
- A, păi tot ăştia cântă şi „Eroina". 

 ...pe care Eroină a refuzat s-o asculte şi a doua oară mai deunăzi, explicându-mi că preferă să şi-o cânte chiar el.

Moment de mare angajament parental, că Muţunau o fi având el voce (pe undeva, pe-acolo), da’ de ureche muzicală nu dă semne....

Primul cutremur împreună

În stare de trezie, adică.
Da’ ce făceam noi treji la ora aia?
Pâine prăjită, desigur.

Eu operam la butoanele aragazului în timp ce Muţunau şmanglea „pe furiş” din feliile de mozzarella presupus acompaniatoare de tartină.

Se aude oarece hârâit. Asta, retrospectiv vorbind, că, pe loc, l-am ignorat. Pe strada noastră trec multe camioane care zgâlţâie tot din casă mai ceva decât 6.1 ăsta sau cât o fi avut el.
După care zgâlţâiala continuă ceva mai mult decât în caz de camion şi-ncep să fluture straniu uşile dulapurilor din bucătărie...

- Muţunau, e cutremur!
Musiu, prins în flagrant delict de deşte-n mozzarella, se-ncruntă. La gândul c-a fost prins, nu de altceva.
- Zburdă de-acolo, îi fac eu semn să iasă, în timp ce-nchid aragazul.

'Mnealui se-ncruntă din nou. De-acu’ dădea să grebleze următoarea felie de mozzarella, că, dacă tot ai fost deconspirat....
- Copchile, vino-ncoace. În caz de cutremur e bine să te adăposteşti lângă un obiect mai mare, stabil, de pe care, de preferinţă, să nu-ţi cadă nimic în cap.
- Deci nu dulapu’ ăsta, zice Muţunau (cu gura plină, desigur)

După ce-am aşteptat să văd dacă mai apare vreo replică imediată, ne-am întors, evident, la mâncat.
- Uite, zice Muţunau, nici măcar tubul ăla de vitamina C n-a căzut!
(e-adevărat, la noi n-a căzut nimic)

După care, evident, ne-am culcat.

Na, mai învaţă copilul despre tacticile de apărare civilă.

Cu Muţunau la nuntă

Pe Muţunau nu-l pui la ţol festiv (de altfel, nu deţine nici pantofi, doar cizme, ghete, sandale, Crocs & labe de scafandru).
El merge la nuntă în pantaloni scurţi.
Dacă şi-ar putea lua şi jambiere de fotbalist (şi eventual şi minge) ar fi beton.

Ajungem la biserică, pentru cununia religioasă.

- De ce au ăia din desene baloane-n cap?
Încerc să nu izbucnesc în cunoscutul hohot de râs sonor, în timp ce-i aduc aminte că alea-s aureolele sfinţilor, nu baloane de astronaut.

Mă uit spre intrare şi văz că intră o copiluţă pe role... în biserică... ţinută de braţ de o femeie, posibil mumă-sa (povestea are darul să mă uimească suficient cât să nu mă mai hlizesc).
Apoi, după ea, apare un cuplu în pantaloni scurţi, mulaţi (el) şi evazaţi (ea). Tricoul lui şi bluza ei cu bretele erau aşişderea de mulate. Oamenii îşi fac cucernic cruce şi-şi cumpără lumânări.
Urmează fătuca dotată cuviincios cu batic, dar nu şi cu partea de jos a fustei (aia dintre fund şi genunchi) şi două cetăţence mai în vârstă care se pupă şi se îmbrăţişează entuziast, că nu se mai văzuseră demult.

Acu'... pe mine nu mă dă cucernicia afară din casă. Da' observarea instantanee a contrastelor / contradicţiilor, da.


Înainte să mă întreb serios dacă nu-s la camera ascunsă, mă trezesc trasă de mânecă de cetăţeanul care ştie una şi "bună":

- Mami! Ăştia au wi-fi?
- Da. Da' nu de care crezi tu.... 

Întru nemurirea ursului de pluş

Cică iei un urs de pluş (pe care, ce oroare, eşti oricum pe punctul de a-l arunca), îl pufăi cu oarece vopsea, îl lipeşti binişor, prin presare, de una bucată coală hârtie de culoare închisă (eventual cu tot cu urechi)

(sursa foto)

şi ai... o poză!


(am oarece blasfemii pe limbă, mă abţin. cu greu)

Revenind la urs, nu e clar dacă mai scoţi vopseaua...  (cum ziceam, se presupune că nu mai contează)

Cum a eşuat "adopţia" motanului

 
- Bunica a zis  că mi-l dă mie pe M.!

M. este Motanul. Zis şi Meotanul, zis şi în multe alte feliuri (are o listă nesfârşită de porecle).
Adică acest magnific exponat:

- Da? Bine, zic, deşi-mi vine cam greu să cred că s-ar despărţi Bunică-sa de companionul felin.
- Da! mă asigură, băţos, Muţunau.

Câteva zile mai târziu, vine erata:
- Auzi, tu i-ai zis că-i dai motanul?
- Da.
- Şi chiar i-l dai?
Nu c-aş avea ceva împotrivă, deşi M. lasă (inclusiv când e tuns) 5 metri cubi de blană pe secundă. Dar de când am constatat că el e mare şef numai la el acasă, iar în deplasare joacă după regulile locului, am concluzionat că am putea convieţui...

- Păi, de fapt, n-o să-l ia, că i-am zis că eu i-l dau, însă cine ia motanul trebuie să aibă grijă de el, să-i dea de mâncare şi să-i cureţe tăviţa de nisip... Evident, Muţunau şi-a reconsiderat cererea.

Şi mai târziu, de data asta cu Muţunau:
- Deci, aveţi X bagaje plus motanul?
- Nu, M. nu mai vine.
- Nu ţi-l dă Bunică-ta?
- Ba da... dar eu cred că i-ar fi mai bine cu ea. Deci nu-l mai luăm... 

 Iată, zic, cum fugi elegant de responsabilitate.

... şcoală...

- Ai luat flori pentru şcoală?
- Nu.
Deşi mă gândesc serios să iau un ghiveci cu roşii de la Tria's. Ardeii iuţi (tot la ghiveci) erau prima alegere, experimentală, aşa... da-i una cam riscantă: parcă nu-i cazul să vedem toţi copiii cu ochii umflaţi zdravăn încă din prima zi... 


Da, ştiu, sunt o nasoală. De fapt, mai dau dovadă de urme de PTSD. 
Am rămas cu traume de acum vreo 4 ani, când, pe seară, după prima zi de şcoală, am văzut două duamne profesoare care mergeau şi ele spre casă, ducându-şi florile în sacoşă...
Nu într-una de-asta:

(sursa foto)

(asta ar fi fost chiar frumos)


Într-o sacoşă obişnuită, de piaţă.

Contrastul dintre, pe de o parte, alergătura, timpul, banii daţi şi emoţia copilului la înmânarea florilor şi, pe de alta, sacoşa aia ("ia să le pun eu aici") a stat, alături de alte câteva considerente, la baza neînrolării lui Muţunau la şcoala de stat.
Cum nu-s foarte dotată pentru suportat ipocrizia, abordările de tipul "mă supăr dacă nu primesc flori, da' de fapt nu-mi pasă de ele" sunt chestii de care-mi doresc să mă distanţez maxim. 
Când pot, chiar o fac.



- Da' acu' ce faci?
- Caut cutia cu papucei, pentru I. Vreau să văd ce mai avem potrivit pentru băieţelul lui.
 
Papuceii sunt încălţările rămase mici lui Muţunau. Unele uşor purtate, altele mai deloc - deci încă dăruibile.
(Mătuşa-cu-acte-în-regulă, nu te ambala, avem destule. Zici că Muţunau mic n-ar fi fost biped, ci miriapod). 

I. este instructorul de escaladă, care are un băieţel. Sunt perfect incapabilă să ţin minte ce vârstă are - undeva în jur de doi ani (oricum, mărimea tălpoanţelor importă.... şi despre aia o să întrebăm).
(sunt la fel de perfect de incapabilă să-mi amintesc dacă nu cumva are şi al doilea copil... o să-l trimit pe Muţunau să ancheteze subiectul). 

- Auzi, da' asta nu tot o "atenţie" e? Ca florile pentru şcoală?
- Nu. Papuceii îi dau pentru că-mi place I. 

Avem o relaţie cât se poate de corectă şi amicală cu I. Cum nu-l trimit pe Muţunau la concursuri, nu se pune problema că un mic cadou i-ar stimula instructorul să se comporte altfel cu copilul; nici c-am avea vreunul de câştigat vreo ceva de pe urma celuilalt. 


Dar întrebarea nu rămâne fără ecou.

Pen' că mă pocneşte (jap-jap) revelaţia supremă cu privire la cauza greţurilor care mă-ncearcă de fiecare dată când am de dat flori "la ordin":
(Îmi plac florile. Îmi place să dau flori. Da' numai cui vreau eu... şi în niciun caz "autorităţii")

Când îţi dau flori "c-aşa trebe" mă forţez, practic, să pretind că te plac.
Iar schimbul subteran e unul cât se poate de parşiv: în schimbul unei pretinse dovezi de afecţiune, îţi vei  suspenda exprimarea impulsurilor negative* la adresa copilului....
(asta dacă eu chiar cred c-o să ţii minte cine ce flori ţi-a dat, şi că n-ai în cap figuri suplimentare de genul "da' eu voiam orhidee....")

*Impulsuri pe care eşti liber(ă) să le ai, ca noi toţi de altfel, dar cărora nu eşti deloc liber(ă) să le dai curs. 
Cine nu face diferenţa asta poate n-ar trebui să stea la catedră; sunt câteva ringuri de box prin oraş unde impulsurile brute ar putea fi mult mai eficient valorificate...

Teoria vacanţelor

Din varii motive, n-am mai reuşit să-mi iau o vacanţă mai lungă de două săptămâni cam de-acum 9-10 ani... (pe undeva, am şi sentimentul că dacă mă deconectez atât de mult de "standard" risc să mă mai prea întorc şi să mă lansez în căutarea iluzoriilor posibilităţi de vacanţă eternă - dar despre asta într-un episod viitor, mai îndepărtat el aşa... )

Aşadar, cea mai bună altă opţiune la orizont sunt călătoriile ad-hoc, peste weekend, "ajutate" eventual de oarece sărbători legale şi, n-ar strica, de nişte promoţii la biletele de avion....

Şi uite aşa vom încerca să ne lansăm în episoade de vacanţe low-cost, cu bagaj minim. 10kg ar trebui să fie totuşi suficient pentru 4-5 zile...
(modelul trei-chiloţi-şi-o-poşetă)

În România e mai simplu: ţup, în maşină, dacă e bine, stăm, dacă nu, căutăm altceva, dacă nu găsim, ne întoarcem.

În afară e ceva mai complicat. Cu Muţunau în formaţie nu m-aş hazarda să merg decât într-o ţară a cărei limbă o bârâi fie şi aproximativ, şi, de preferinţă, în locuri în care am mai fost (şi-n care presupun că m-aş descurca rapid). În plus, durata vacanţei impune o călătorie urbană, iar destinaţia ar trebui să fie dotată cu multe şi interesante atracţii pentru copii.

Parisul îndeplineşte aceste criterii (nu pentru Disneyland, în sine).

 (sursa foto)

La fel şi Barcelona.

(sursa foto)

Viena nu-mi pare un oraş pentru turism cu copii - deşi o călătorie cu maşina prin Austria, fie în munţi, fie prin preajma lacurilor, fie la schi, sună cu totul altfel.
Poate greşesc, că n-am apucat să caut mai mult...

 (sursa foto)

Londra pare o destinaţie potrivită pentru copii mai mari, eventual vorbitori de engleză. Muzeele sunt minunate, dar, dacă nu pricepi pe cont propriu mai nimic din ce e în jur, nu ştiu cât are să-ţi placă.

  (sursa foto)

Atena, în afară de Acropole, n-ar fi prea atractivă pentru Muţunau.

  (sursa foto)

Lisabona e interesantă (castele, munte, estuar, litoral, Sintra).

 (sursa foto)

Mă mai gândesc la Berlin, Veneţia şi Amsterdam (ultimele pentru plimbările cu barca şi nu numai....).

(sursa foto) 

(sursa foto) 

 (sursa foto) 

Evident, mă gândesc la toate astea la spartul târgului, în extrasezon!

Lecturile lui Muţunau - Drăcuşorul cifrelor

(lecturile lui Muţunau, adică şi le citeşte el lui însuşi. Nu prea-ntreabă ce nu pricepe, nici nu caută-n dicţionar, da' mai lucrăm la detalii de-astea...)

Sunt ele mai multe, da' momentan avem o singură carte-n vizor.

Suficient de atractivă ca titlu cât să intereseze micul personaj zbanghiu, binişor echilibrată între text şi poze, cu poveste interesantă, cu matematică şi mai interesantă (de ce n-or preda-o cam la fel în manuale... nu poci pentru ca să ştiu), Drăcuşorul cifrelor e o lectură bună inclusiv pentru adulţi!
(da, şi pentru cei care detestau matematica)

Aştept cu interes volumul despre geometrie!

Cinefilo-bibliofilă: Coraline

Nu avem (deocamdată) cartea, am văzut însă filmul.
Uşor înspăimântător (mai ales genericul...) dar frumos - frumos cât să fie de văzut şi la 8 ani. Foarte captivant şi foarte ofertant în materie de discuţii ulterioare. 

Cartea (ediţii diferite):

Despre carte: 





Filmul:

Interviuri  cu Neil Gaiman: 

În lectura autorului:

Aspecte de la filmări: 

Oare strivesc oarecum corola de minuni a lumii când îi arăt copilului şi cum se filmează minunăţia? 

(musiu cam aşa a pretins, acum un an - doi, când ne uitam la un documentar despre magie)

În care se dovedeşte (iar) ce fiinţă nasoală este Mamiţuni

Muţunau, la Bunica. Unde este, în mod tradiţional, puternic căutat în coarne & suflat în fund până zboară, da’ nu chiar non-stop.

Aşa că atunci când calcă puternic pe bec (îşi ascunde pasta de dinţi, refuză să se spele şi să-şi poarte gutiera) şi prin urmare se trezeşte lipsit de privilegiul de-a se mai holba la televizor, musiu răbufneşte:

- Eşti mai rea ca mami!!! 

Felicităm Bunica, aceasta este o mare realizare!