M-am dedat făcutului de liste cu „de făcut” pentru anul viitor.
Ocazie cu care a reieşit că o primă dorinţă (imperativă...) pentru 2010 ar fi să nu mai ajung să las atâtea lucruri neterminate. Să le mai şi termin, adică. (votca, berea, chestii... ca-n bancu’ ăla!)
Nu intenţionez să renunţ a mă lansa în mii de întreprinderi elaborate şi solicitante, deodată.
Dac-ar fi să dau vina pe el, 2009 a fost, pentru mine, un an confuz. Indecis. Ceţos. În care a trebuit să duc tone de muncă (nenecesară...) de lămurire pentru care nu (prea) eram pregătită. (că e mai simplu, când te grăbeşti şi mai ai şi dreptate, pe deasupra, să răcneşti odată şi gata...)
2009 este anul în care am învăţat câte ceva despre renunţare. (în oboseală via nedormire sunt, indubitabil, doctor docent). Dar şi despre linişte (în sensul de lipsă a agitaţiei), despre răbdare, despre introspecţie, despre încredere. Despre simplitate.
Despre felul în care scoţi rapid şi fără durere o oală temeinic auto-înfiletată pe bostanul progeniturii: ungi „îmbinările” cu ulei. Sau cu apă şi săpun, mi s-a mai spus după aia... Ca să poată aluneca. (emiterea ori cenzurarea imprecaţiilor ulterioare la adresa cui mama găilor a lăsat iar dulapu’ deschis rămâne la latitudinea fiecăruia)
Şi despre limba muţunautică. Intenţionasem să fac un soi de inventar al abilităţilor musiului, pe capitole mari, inclusiv verbalul. Da’ dumnealui taman ce-a demolat perdeaua (a smuls-o cu tot cu şine - în parte şi pentru că, aşa cum am decretat, în calitate de mare specialist în materie, găurile date-n tavan au fost date, din comoditatea sau neatenţia meşterului, cu o mandrină prea mare), iar eu va trebui să găsesc o modalitate poxipolico-lipicioasă de-a o instala la loc (că alte găuri refuz să mă apuc să dau). Drept care nu ştiu dacă va mai fi vreme azi pentru detalii...
Îmi doresc (ca şi până acum) să am un copil sănătos şi vesel, care să se dezvolte „cum trebuie”. Să supravieţuim cu succes perioadei celor the terrible twos (la apogeu în vară... deşi oarece semne se văd de pe acum; şi, judecând după ce ni s-a prezentat în ultima vreme, dacă asta e avanpremiera la adolescenţă, pe termen lung nu mă văd bine).
Să găsesc bona-pereche pentru Muţunau (ca să nu zic bona perfectă... chit că pe-aia o vreau; cineva pe care să ne putem baza doi-trei ani de acum încolo) şi, mai încolo, grădiniţa potrivită.
Îmi doresc să călătorim iar de plăcere.
Să mă hlizesc intens, să mă tăvălesc pe jos de râs, să râd în hohote, „transportată”, până-mi dau lacrimile. (nu, n-am dat de provizia pisicii Tina... aş vrea să reuşesc şi fără).
Să-mi placă 2010. De-adevăratelea. Să cresc. (nu pe lăţime...)
Îmi doresc o casă. Mică, nu viloi, dar musai posesoare de pod şi respectiv curte nebetonată. Aş vrea, pentru început, ca dorinţa asta să-nceapă să fie mai puţin nerealizabilă.
Îmi doresc întâlniri binecuvântate, chef de viaţă, coincidenţe miraculoase, lumină, culoare, sclipiri şi soare.
Inspiraţie.
Şi acum îmi doresc să mă duc să văd ce dezastre a mai produs hiperkineticul meu. Hai, că asta se rezolvă... plus faptul că, la noapte, o să contemplu luna cea albastră...
La Mulţi Ani!
joi, 31 decembrie 2009
miercuri, 30 decembrie 2009
Faptele de arme...
... din galeria câinelui Boxie...
(ne referim la inspecţii)
... şi respectiv a lui Muţunau:
(zis şi Muţunanini, Muţunaubert, Muţunethoven, Muţunaninov, Muţunerdi şi Muţunauermann)
(ne referim la inspecţii)... şi respectiv a lui Muţunau:
(zis şi Muţunanini, Muţunaubert, Muţunethoven, Muţunaninov, Muţunerdi şi Muţunauermann)
marți, 29 decembrie 2009
Harababuri sărbătoristice
Răsdiversificarea este un concept local, prezentat aici în limba mamiţunească, şi se referă la momentu’ apoteotic când copchilului-de-toate-halitoriu (sau... hm... mă rog, pre-acolo) i se propun spre mestecare diverse alimente (aceleaşi sau altele noi) mai puţin pasate. Sau deloc pasate.
Acu’ are un milion de dinţoi (8 incisivi, 4 canini, c-au spart toţi, şi-n prezent gura dumisale arată uşor vampiresc, din pricina maxilarului superior, care promite! plus 2 premolari, pe maxilaru’ inferior). Deci scuza bunicească „nu poate mesteca, săracu’” nu mai ţine. Mai ales că, dacă se întârzie cu micul dejun, dumnealui îşi procură gospodăreşte un măr şi se-apucă să-l roadă.
Precizare: la diversificarea aia de la 6 luni, Mamiţuni a preferat varianta mega-simplificată: gătit, blenderit, turnat în păhărele Avent (la 2 deşte de buza paharului), căpăcit, etichetat, congelat. Scos de cu seară paharele cu meniu’ pentru ziua următoare, pus în frigider. Ziua următoare, încălzit pahar în apă caldă şi îndopat Muţunau. Bunica s-a declarat fan al metodei, cu toată aparenta ei monotonie, pen’că simplifică dramatic gătitul (şi, în general, întreaga existenţă, per ansamblu!) faci producţie o dată pe săptămână şi gata.
(notă adiacentă: Muţunau este de părere că mestecarea n-are nici un rost făr’ de stuchirea ulterioară în cât mai multe direcţii. dacă se poate, 4D)
Musafirii sunt acele persoane minunate care tocmai se-ntâmpla să aibă drum pe aici şi să sune intens la interfon (da’ nu şi la telefon, din timp, că doar e supriză) taman când junioru’ cel mega-isteric e pe punctul să adoarmă de prânz. Şi cărora, câteodată, eşti pe punctul de a le sparge capul. Sau capetele. Mai ales dacă şi când se declară ofensaţi că odoru’ de nici un an jumate (da’ căruia i-au adus, totuşi, un trening pentru 12 luni, adică mic!) nu se extaziază corespunzător la vederea pungii unicolore de cadou.
Sub-patul este universul paralel în care se găsesc toate lucrurile pe care habar n-aveai că le pierduseşi (în orice caz, cu care nu-ţi aminteşti să fi intrat vreodată în camera aia) sau cărora le puseseşi cruce & pe care renunţaseşi să le mai cauţi (în caz că nu le declaraseşi deja la poliţie drept furate) cam de prin cretacicu’ superior.
Delta T (egal 3 milisecunde) este intervalul de timp necesar unui mic şi ambiţios întreprinzător pentru a dârâma şi călca zâmbitor în picioare absolut toată casa. Pentru că, ei bine, e perfect calificat în deschiderea uşilor. Nu oricum, ci finalizată prin trântire de pereţi. Atâta cât să sară varu’.
Şi-n cocoţare, tragere-viteză şi izbire.
A, n-aţi prins faza? Ei, oţi fi clipit. Unele lucruri trebuie redate cu-ncetinitorul.
De aici şi pân’ la terorism e doar un pas. Ca să nu mai zic că-i dotat c-un formidabil simţ al butonului. Până-ntr-acolo încât a rezolvat ditamai drama electrocasnică, apăsând unde trebuie pe un complex agregat de zilnică folosinţă, anterior declarat nefuncţional de un Bunic neatent.
Pomul de iarnă (zis bradu’, zis nga-gu) este obiectul acela nou şi oarecum ţepos în care ne ascundem şi ne urcăm. A, şi-n care mai depozităm cuburi...
(va urma)
Post scriptum: a, şi încă o chestie: cred c-avem, în sufragerie, un mic triunghi al Bermudelor, care tot înghite, de o zi încoace, jucării...
Acu’ are un milion de dinţoi (8 incisivi, 4 canini, c-au spart toţi, şi-n prezent gura dumisale arată uşor vampiresc, din pricina maxilarului superior, care promite! plus 2 premolari, pe maxilaru’ inferior). Deci scuza bunicească „nu poate mesteca, săracu’” nu mai ţine. Mai ales că, dacă se întârzie cu micul dejun, dumnealui îşi procură gospodăreşte un măr şi se-apucă să-l roadă.
Precizare: la diversificarea aia de la 6 luni, Mamiţuni a preferat varianta mega-simplificată: gătit, blenderit, turnat în păhărele Avent (la 2 deşte de buza paharului), căpăcit, etichetat, congelat. Scos de cu seară paharele cu meniu’ pentru ziua următoare, pus în frigider. Ziua următoare, încălzit pahar în apă caldă şi îndopat Muţunau. Bunica s-a declarat fan al metodei, cu toată aparenta ei monotonie, pen’că simplifică dramatic gătitul (şi, în general, întreaga existenţă, per ansamblu!) faci producţie o dată pe săptămână şi gata.
(notă adiacentă: Muţunau este de părere că mestecarea n-are nici un rost făr’ de stuchirea ulterioară în cât mai multe direcţii. dacă se poate, 4D)
Musafirii sunt acele persoane minunate care tocmai se-ntâmpla să aibă drum pe aici şi să sune intens la interfon (da’ nu şi la telefon, din timp, că doar e supriză) taman când junioru’ cel mega-isteric e pe punctul să adoarmă de prânz. Şi cărora, câteodată, eşti pe punctul de a le sparge capul. Sau capetele. Mai ales dacă şi când se declară ofensaţi că odoru’ de nici un an jumate (da’ căruia i-au adus, totuşi, un trening pentru 12 luni, adică mic!) nu se extaziază corespunzător la vederea pungii unicolore de cadou.
Sub-patul este universul paralel în care se găsesc toate lucrurile pe care habar n-aveai că le pierduseşi (în orice caz, cu care nu-ţi aminteşti să fi intrat vreodată în camera aia) sau cărora le puseseşi cruce & pe care renunţaseşi să le mai cauţi (în caz că nu le declaraseşi deja la poliţie drept furate) cam de prin cretacicu’ superior.
Delta T (egal 3 milisecunde) este intervalul de timp necesar unui mic şi ambiţios întreprinzător pentru a dârâma şi călca zâmbitor în picioare absolut toată casa. Pentru că, ei bine, e perfect calificat în deschiderea uşilor. Nu oricum, ci finalizată prin trântire de pereţi. Atâta cât să sară varu’.
Şi-n cocoţare, tragere-viteză şi izbire.
A, n-aţi prins faza? Ei, oţi fi clipit. Unele lucruri trebuie redate cu-ncetinitorul.
De aici şi pân’ la terorism e doar un pas. Ca să nu mai zic că-i dotat c-un formidabil simţ al butonului. Până-ntr-acolo încât a rezolvat ditamai drama electrocasnică, apăsând unde trebuie pe un complex agregat de zilnică folosinţă, anterior declarat nefuncţional de un Bunic neatent.
Pomul de iarnă (zis bradu’, zis nga-gu) este obiectul acela nou şi oarecum ţepos în care ne ascundem şi ne urcăm. A, şi-n care mai depozităm cuburi...
(va urma)
Post scriptum: a, şi încă o chestie: cred c-avem, în sufragerie, un mic triunghi al Bermudelor, care tot înghite, de o zi încoace, jucării...
sâmbătă, 26 decembrie 2009
Nga-gu!
Ăsta e bradu’. Nga-gu. Cu certitudine!
În copilăria mamiţunească, Moş Gerilă (redevenit apoi Moş Crăciun) era atât de capabil & competent, că aducea nu numai cadourile, ci şi bradul gata împodobit. (oarece desene animate cărora nu le mai ţinem minte numele n-au făcut decât să-ntărească, an de an, ideea...).
Greu de zis, deocamdată, care va fi varianta preferată pentru la anu’ - ori pentru anii următori: aduce Moşu' (zis şi, conspirativ, Moşneagu') bradul, şi-l vedem dimineaţă, ocazie cu care apucăm să-l împodobim tihnit, fără globuri sparte, sau întârziem impardonabil, ca acum, ora de culcare, pentru participarea semi-activă la decorare, plus savurarea momentului desfacerii cadourilor?
(a propos: de unde se puseseră pariuri că lui Muţunau îi va face mare plăcere să desfacă totul din ambalaje... s-a constatat c-a preferat sarcina de curier: „du ăsta lu’ Bunica!”. sarcină de care s-a achitat, altminteri, cu maximă plăcere & seriozitate!)
Evident că toată noaptea de după a constat în chiţăieli şi foieli. Spre dimineaţă, o Mamiţuni chinezoaică, posesoare de ochi îngustaţi, da’ ieşiti binişor din cap, comenta peste pătuc, cu Bunica venită-n inspecţia matinală învelitoare:
- Iar a mormăit non-stop. Iar n-am dormit.
- I-ai dat lapte?
- Nu, i-am dat ceai. Eu n-am dormit. El scâncea prin somn. Nu s-a trezit.
- A, păi poate visa bradu’!
- Nga-gu! se aude, din pătuc, confirmarea somnambulă.
Căci Muţunau, desigur, dormea. Oarecum...
Sărbători fericite, tuturor.
În copilăria mamiţunească, Moş Gerilă (redevenit apoi Moş Crăciun) era atât de capabil & competent, că aducea nu numai cadourile, ci şi bradul gata împodobit. (oarece desene animate cărora nu le mai ţinem minte numele n-au făcut decât să-ntărească, an de an, ideea...).
Greu de zis, deocamdată, care va fi varianta preferată pentru la anu’ - ori pentru anii următori: aduce Moşu' (zis şi, conspirativ, Moşneagu') bradul, şi-l vedem dimineaţă, ocazie cu care apucăm să-l împodobim tihnit, fără globuri sparte, sau întârziem impardonabil, ca acum, ora de culcare, pentru participarea semi-activă la decorare, plus savurarea momentului desfacerii cadourilor?
(a propos: de unde se puseseră pariuri că lui Muţunau îi va face mare plăcere să desfacă totul din ambalaje... s-a constatat c-a preferat sarcina de curier: „du ăsta lu’ Bunica!”. sarcină de care s-a achitat, altminteri, cu maximă plăcere & seriozitate!)
Evident că toată noaptea de după a constat în chiţăieli şi foieli. Spre dimineaţă, o Mamiţuni chinezoaică, posesoare de ochi îngustaţi, da’ ieşiti binişor din cap, comenta peste pătuc, cu Bunica venită-n inspecţia matinală învelitoare:
- Iar a mormăit non-stop. Iar n-am dormit.
- I-ai dat lapte?
- Nu, i-am dat ceai. Eu n-am dormit. El scâncea prin somn. Nu s-a trezit.
- A, păi poate visa bradu’!
- Nga-gu! se aude, din pătuc, confirmarea somnambulă.
Căci Muţunau, desigur, dormea. Oarecum...
Sărbători fericite, tuturor.
marți, 22 decembrie 2009
Poem
SOMEDAY, he’ll be a big-time movie star
or a fifth grade English teacher.
SOMEDAY, he’ll marry, have a few kids.
Maybe he won’t.
SOMEDAY, he’ll change the world as we know it.
Or maybe he’ll travel,
send postcards from China,
phone you from Paris.
SOMEDAY, he’s going to be a big, strong man
able to carry you in his arms.
ONE DAY, he’ll have his own
hopes and dreams,
not knowing
that once upon a quiet time,
you closed your eyes
and made a wish
to one day
have him in your life.
Mulţumesc, Cristina.
luni, 21 decembrie 2009
Dulapul cu cadouri
În dulapul ăsta se găseşte de fiecare dată, cu fiecare ocazie, pentru absolut toată lumea, cadoul potrivit - indiferent de ocazie. Ce zic eu, potrivit. Cel mai potrivit. Din cele de care îţi aminteşti şi pe care le iubeşti toată viaţa.
Nu, nu e şifonierul din Narnia. Dulapul ăsta nu te duce, propriu-zis, nicăieri. Nu are rost să intri-n el. Deşi o legătură tot au... copacii din care-au fost făcute aceste două piese de mobilier provin din aceeaşi străveche pădure deasă, azi demult dispărută.
Din scândurile rămase s-au mai făcut şi alte obiecte. Unele mai cunoscute, altele, cu daruri încă nedescoperite...
Priviţi atent în jur, unele din ele s-ar putea găsi chiar la voi acasă...
Dulapul cu cadouri este, evident, un obiect cu proprietăţi ciudate. Cu caracteristici surprinzătoare. Nu-l poţi deschide dacă-n noaptea precedentă n-ai avut vise-n culorii foarte vii. Mă rog, îl deschizi, dar o să-l vezi neaşteptat de gol. Sau o să ţi se pară obişnuit. Dulapul e priceput, îşi schimbă forma şi culoarea, se deghizează!
Ar putea arăta chiar aşa:
Deşi aspectul e unul din cele mai puţin importante lucruri.
Cine priveşte în dulapul fermecat vede de fiecare dată altceva. Îşi aminteşte de câte altcineva, şi pur şi simplu îi sar în ochi alte cele.
Din el poţi lua, mereu, câte lucruri îţi trebuie. Dar nu mai multe decât poţi duce odată.
Dulapul nu e mare. Culmea, nu ocupă mult loc. Da’ când îl deschizi... ce-i înăuntru pare că nu se mai termină!
În el este, obligatoriu, de fiecare dată, ceva albastru.
Cu toţii ne-ntâlnim, din când în când, cu dulapul ăsta, într-o formă sau alta. Nu doar o dată. De mai multe ori. Câteodată, chiar de mai multe ori pe an!
Păi, ia gândiţi-vă: nu aveţi nici un lucru drag? N-aţi dat niciodată nimănui cel mai iubit cadou? Ceva păstrat cu drag, după ori prin care să-şi amintească bine de voi chiar după ani de zile?
Na, vedeţi?
Poate că e unul din dulapurile copilăriei, mirosind a trecut şi-a levănţică. Ori, mai prozaic, a naftalină. Ori a proaspăt. Ori a alb. Ori a odaie interzisă.
Poate că are o cheie mare şi grea, cu înflorituri şi canafi.
Sau o uşă şubredă şi scârţâitoare.
Poate că-n el se cuibăreşte pe-ascuns pisica. (Deşi asta se-ntâmplă rar, şi presupune, absolut de fiecare dată, ca mâţa să fie fermecată. Altfel, dulapul n-ar primi-o.)
Aţi vrea să-l aveţi?
(Dăăăă... mănânci, calule, ovăz?)
(Lacomilor. Vă văd, pe fiecare, că daţi cu sârg din cap. Am un ochean magic împrumutat din dulap! De-ăla, care are şi caleidoscop!)
Păi, l-aţi căutat bine prin casă, mai întâi?
Poate că e în debara, pe raftul unde-au fost strategic dosite cadourile pentru Crăciun. Ori undeva în dressing. Ori chiar într-unul din dulapurile normale.
(deşi lui cel mai mult îi place să şadă-n pod)
Poate că-l cereţi Moşului şi vi-l aduce.
Poate că, peste an, ascultaţi de lucrurile care vă cheamă, le luaţi cu voi şi le puneţi bine deoparte. Şi peste ele se construieşte, cumva, implicit, dulapul.
Da’ gândiţi-vă bine.
Există două chestii pe care nu le veţi găsi niciodată în dulap, oricât de mult ar sta el la voi.
Dulapul nu conţine ambalaje de cadouri - care, se ştie, fac jumătate dintr-un dar. Nu are nici hârtie colorată şi foşnitoare, nici pungi cu animăluţe şi desene, nici panglici lungi şi nici fundiţe. Nu poate-aduce nici nerăbdarea, nici bucuria descoperirii darului.
Şi, oricât de viu şi isteţ ar fi el, dulapul nu conţine dragoste. Nu o poate păstra şi nici da mai departe.
Oricât de săraci, obosiţi, grăbiţi ori trişti am fi, avem de dat mai multe decât toate dulapurile din lume.
Crăciun Fericit!
Nu, nu e şifonierul din Narnia. Dulapul ăsta nu te duce, propriu-zis, nicăieri. Nu are rost să intri-n el. Deşi o legătură tot au... copacii din care-au fost făcute aceste două piese de mobilier provin din aceeaşi străveche pădure deasă, azi demult dispărută.
Din scândurile rămase s-au mai făcut şi alte obiecte. Unele mai cunoscute, altele, cu daruri încă nedescoperite...
Priviţi atent în jur, unele din ele s-ar putea găsi chiar la voi acasă...
Dulapul cu cadouri este, evident, un obiect cu proprietăţi ciudate. Cu caracteristici surprinzătoare. Nu-l poţi deschide dacă-n noaptea precedentă n-ai avut vise-n culorii foarte vii. Mă rog, îl deschizi, dar o să-l vezi neaşteptat de gol. Sau o să ţi se pară obişnuit. Dulapul e priceput, îşi schimbă forma şi culoarea, se deghizează!
Ar putea arăta chiar aşa:
Deşi aspectul e unul din cele mai puţin importante lucruri.
Cine priveşte în dulapul fermecat vede de fiecare dată altceva. Îşi aminteşte de câte altcineva, şi pur şi simplu îi sar în ochi alte cele.
Din el poţi lua, mereu, câte lucruri îţi trebuie. Dar nu mai multe decât poţi duce odată.
Dulapul nu e mare. Culmea, nu ocupă mult loc. Da’ când îl deschizi... ce-i înăuntru pare că nu se mai termină!
În el este, obligatoriu, de fiecare dată, ceva albastru.
Cu toţii ne-ntâlnim, din când în când, cu dulapul ăsta, într-o formă sau alta. Nu doar o dată. De mai multe ori. Câteodată, chiar de mai multe ori pe an!
Păi, ia gândiţi-vă: nu aveţi nici un lucru drag? N-aţi dat niciodată nimănui cel mai iubit cadou? Ceva păstrat cu drag, după ori prin care să-şi amintească bine de voi chiar după ani de zile?
Na, vedeţi?
Poate că e unul din dulapurile copilăriei, mirosind a trecut şi-a levănţică. Ori, mai prozaic, a naftalină. Ori a proaspăt. Ori a alb. Ori a odaie interzisă.
Poate că are o cheie mare şi grea, cu înflorituri şi canafi.
Sau o uşă şubredă şi scârţâitoare.
Poate că-n el se cuibăreşte pe-ascuns pisica. (Deşi asta se-ntâmplă rar, şi presupune, absolut de fiecare dată, ca mâţa să fie fermecată. Altfel, dulapul n-ar primi-o.)
Aţi vrea să-l aveţi?
(Dăăăă... mănânci, calule, ovăz?)
(Lacomilor. Vă văd, pe fiecare, că daţi cu sârg din cap. Am un ochean magic împrumutat din dulap! De-ăla, care are şi caleidoscop!)
Păi, l-aţi căutat bine prin casă, mai întâi?
Poate că e în debara, pe raftul unde-au fost strategic dosite cadourile pentru Crăciun. Ori undeva în dressing. Ori chiar într-unul din dulapurile normale.
(deşi lui cel mai mult îi place să şadă-n pod)
Poate că-l cereţi Moşului şi vi-l aduce.
Poate că, peste an, ascultaţi de lucrurile care vă cheamă, le luaţi cu voi şi le puneţi bine deoparte. Şi peste ele se construieşte, cumva, implicit, dulapul.
Da’ gândiţi-vă bine.
Există două chestii pe care nu le veţi găsi niciodată în dulap, oricât de mult ar sta el la voi.
Dulapul nu conţine ambalaje de cadouri - care, se ştie, fac jumătate dintr-un dar. Nu are nici hârtie colorată şi foşnitoare, nici pungi cu animăluţe şi desene, nici panglici lungi şi nici fundiţe. Nu poate-aduce nici nerăbdarea, nici bucuria descoperirii darului.
Şi, oricât de viu şi isteţ ar fi el, dulapul nu conţine dragoste. Nu o poate păstra şi nici da mai departe.
Oricât de săraci, obosiţi, grăbiţi ori trişti am fi, avem de dat mai multe decât toate dulapurile din lume.
Crăciun Fericit!
duminică, 20 decembrie 2009
Sunt cel mai vajnic motan!
(sau, dac-ar fi să mă iau strict după abilităţile curente de pronunţie cu nas fornăit, cel bai bajşnic botan)
Da. Asta înseamnă c-am dezgropat, în sfârşit, maşina!
N-a durat decât 2 ore. După ce, la început, în foarte scurt timp de la debutul ostilităţilor, eram pe punctul de-a abandona (cu tot extazul manifestat la descoperirea lopeţii Linneman* în portbagaj - Le Mocophan, dăruitoriule, trăiţi-ar, mulţumiri din nou (ca de obicei, c-au devenit tradiţionale, le emit sistematic, an de an), şi pe această cale), m-am trezit continuând cu un entuziasm a cărui sursă a rămas neidentificată (păcat, c-aş dori să pot repeta elanu’, din când în când...).
M-am auto-păcălit că hai, înc-o lopată, hai, măcar până dezgrop roata din spate... (ceea ce ... în metri cubi... a fost mult mai mult decât binevoisem eu să estimez iniţial!), hai, fitness, hai, oxigenare, hai, c-oricum tre’ făcută, etc.
A mers.
Daaa'.... de ce aşa mare tam-tam?
Pen’ că pe strada mea, oriunde ai parca, plugul te va-ngropa. Pam-pam.
Indiferent cât ninge, eu am de dat deoparte de cinci ori mai multă zăpadă decât cade de sus.
Cum chestia asta mă ia prin suprindere an de an, rezultă că-s bună de primar.
Revenind la subiect, iaca:
Tehnic vorbind, se procedează aşa: se înlătură iniţial (ca să prinzi curaj şi să te poţi da apoi mare şmecher) stratul de zăpadă moale, pufoasă, proaspăt ninsă. Cu cea mai mare (lată) lopată din dotare, ca să dureze cât mai puţin.
Între timp, dacă se-ntâmplă să treacă vreun plug, te uiţi cât mai urât la el. (nu că şoferul chiar te-ar vedea...)
P-ormă se-nhaţă Linnemanu’. Se scoate (din) husa de piele. Se contemplă rugina aşternută. Se-nşurubează & deşurubează corespunzător inelu', până la fixarea în poziţia dorită (am preferat săpăliga). Se dă gospodăreşte şi cu ură în aisbergu’/ zăpada-beton adus(ă) de plugu’ primăriei. De mai multe ori. Atenţie la roţi. Dacă le nimereşti cu Linnemanu’... vulcanizare scrie pe tine.
Paranteză: cum ar fi să mă duc eu în vizită la primărie şi să le las plocon pe fiecare birou un „cubuleţ” de-ăsta de gheaţă, de/cu care mă tot umplu ei? (pen’ că, nu-i aşa, de ce să culegem noi zăpada, e destul c-o-ndepărtăm de pe carosabil)
Re-revenind: se înlătură, manual sau cu lopata mare, bucăţile de gheaţă. Şi tot aşa, vreme de câte ore e nevoie...
Mărturisesc că spre final mă cam plictisisem, drept care începusem s-arunc artistic zăpada, peste cap (nota bene: înspre spaţiul verde. că dac-o dai în stradă, o vei primi în foarte scurt timp la loc) şi să prestez plie-uri când m-aplecam dup-o nouă încărcătură (de, de-acu’ aveam loc...)
În timp ce eu, îmbujorată ca-n alte circumstanţe (mai favorabile), săpăligeam de zor, un drăgălaş (că altfel nu pot să-i spun...) a oprit lângă mine, bucuros de loc de parcare gata săpat.
Ha, am rânjit eu machiavelnic, văzând că stă şi-aşteaptă, fără să-ntrebe nimic. Dacă plec, dacă poate fi de-ajutor... (ceea ce nu intenţiona, evident). I-am dat gospodăreşte-nainte. N-a trecut mult şi omu’ s-a sesizat că nu prea mă grăbesc.
- Cam când plecaţi?
- Hm... am luat eu un aer naivo-preocupat. Cred că ... luni la prânz. Da. Cam atunci.
Evident c-am rânjit din nou. Grinch, ce mai.
- Acum doar o curăţ. Îmi pare rău.
Aiurea. Nu-mi părea. Da-ncercam să evit situaţia-n care el s-ar fi burzuluit la mine (ca şi cum chiar ar fi avut ce-mi reproşa) iar eu ar fi trebuit să mă apăr belicos cu lopata.
Aştept să văd cam cât muncesc din nou mâine. Că plugu’ trece...
Uite cum am ratat ditamai oportunitatea de îmbogăţire, să câştig bani din deszăpezirile particulare!
*Linneman: sub numele ăsta o ştiu (am primit-o!) eu. A mea n-are coadă de-asta şmecheră, ar fi fost şi mai uşor manevrabilă. Da’i foarte bună şi-aşa!
Mai e cunoscută şi sub pitoreasca denumire de lopată mică de infanterie.
Foarte matern post, este? (Muţunau o să fie ori extrem de autonom, ori copleşit complet de abilităţile materne. Înclin spre prima variantă!)
La un moment dar, o să adaug şi unu’n care am să explic cum se schimbă rapid roata în caz de pană. Rămâneţi pe recepţie! :)
Da. Asta înseamnă c-am dezgropat, în sfârşit, maşina!
N-a durat decât 2 ore. După ce, la început, în foarte scurt timp de la debutul ostilităţilor, eram pe punctul de-a abandona (cu tot extazul manifestat la descoperirea lopeţii Linneman* în portbagaj - Le Mocophan, dăruitoriule, trăiţi-ar, mulţumiri din nou (ca de obicei, c-au devenit tradiţionale, le emit sistematic, an de an), şi pe această cale), m-am trezit continuând cu un entuziasm a cărui sursă a rămas neidentificată (păcat, c-aş dori să pot repeta elanu’, din când în când...).
M-am auto-păcălit că hai, înc-o lopată, hai, măcar până dezgrop roata din spate... (ceea ce ... în metri cubi... a fost mult mai mult decât binevoisem eu să estimez iniţial!), hai, fitness, hai, oxigenare, hai, c-oricum tre’ făcută, etc.
A mers.
Daaa'.... de ce aşa mare tam-tam?
Pen’ că pe strada mea, oriunde ai parca, plugul te va-ngropa. Pam-pam.
Indiferent cât ninge, eu am de dat deoparte de cinci ori mai multă zăpadă decât cade de sus.
Cum chestia asta mă ia prin suprindere an de an, rezultă că-s bună de primar.
Revenind la subiect, iaca:
Tehnic vorbind, se procedează aşa: se înlătură iniţial (ca să prinzi curaj şi să te poţi da apoi mare şmecher) stratul de zăpadă moale, pufoasă, proaspăt ninsă. Cu cea mai mare (lată) lopată din dotare, ca să dureze cât mai puţin.
Între timp, dacă se-ntâmplă să treacă vreun plug, te uiţi cât mai urât la el. (nu că şoferul chiar te-ar vedea...)
P-ormă se-nhaţă Linnemanu’. Se scoate (din) husa de piele. Se contemplă rugina aşternută. Se-nşurubează & deşurubează corespunzător inelu', până la fixarea în poziţia dorită (am preferat săpăliga). Se dă gospodăreşte şi cu ură în aisbergu’/ zăpada-beton adus(ă) de plugu’ primăriei. De mai multe ori. Atenţie la roţi. Dacă le nimereşti cu Linnemanu’... vulcanizare scrie pe tine.
Paranteză: cum ar fi să mă duc eu în vizită la primărie şi să le las plocon pe fiecare birou un „cubuleţ” de-ăsta de gheaţă, de/cu care mă tot umplu ei? (pen’ că, nu-i aşa, de ce să culegem noi zăpada, e destul c-o-ndepărtăm de pe carosabil)
Re-revenind: se înlătură, manual sau cu lopata mare, bucăţile de gheaţă. Şi tot aşa, vreme de câte ore e nevoie...
Mărturisesc că spre final mă cam plictisisem, drept care începusem s-arunc artistic zăpada, peste cap (nota bene: înspre spaţiul verde. că dac-o dai în stradă, o vei primi în foarte scurt timp la loc) şi să prestez plie-uri când m-aplecam dup-o nouă încărcătură (de, de-acu’ aveam loc...)
În timp ce eu, îmbujorată ca-n alte circumstanţe (mai favorabile), săpăligeam de zor, un drăgălaş (că altfel nu pot să-i spun...) a oprit lângă mine, bucuros de loc de parcare gata săpat.
Ha, am rânjit eu machiavelnic, văzând că stă şi-aşteaptă, fără să-ntrebe nimic. Dacă plec, dacă poate fi de-ajutor... (ceea ce nu intenţiona, evident). I-am dat gospodăreşte-nainte. N-a trecut mult şi omu’ s-a sesizat că nu prea mă grăbesc.
- Cam când plecaţi?
- Hm... am luat eu un aer naivo-preocupat. Cred că ... luni la prânz. Da. Cam atunci.
Evident c-am rânjit din nou. Grinch, ce mai.
- Acum doar o curăţ. Îmi pare rău.
Aiurea. Nu-mi părea. Da-ncercam să evit situaţia-n care el s-ar fi burzuluit la mine (ca şi cum chiar ar fi avut ce-mi reproşa) iar eu ar fi trebuit să mă apăr belicos cu lopata.
Aştept să văd cam cât muncesc din nou mâine. Că plugu’ trece...
Uite cum am ratat ditamai oportunitatea de îmbogăţire, să câştig bani din deszăpezirile particulare!
*Linneman: sub numele ăsta o ştiu (am primit-o!) eu. A mea n-are coadă de-asta şmecheră, ar fi fost şi mai uşor manevrabilă. Da’i foarte bună şi-aşa!
Mai e cunoscută şi sub pitoreasca denumire de lopată mică de infanterie.
Foarte matern post, este? (Muţunau o să fie ori extrem de autonom, ori copleşit complet de abilităţile materne. Înclin spre prima variantă!)
La un moment dar, o să adaug şi unu’n care am să explic cum se schimbă rapid roata în caz de pană. Rămâneţi pe recepţie! :)
vineri, 18 decembrie 2009
De sezon
Nu-ntrebaţi de unde e imaginea, că mi-s senilă şi nu mai ştiu. Esenţial, momentan, e că maşina din ea nu mi-e direct cunoscută!
Afară-i noapte & ninge ca-n poveşti. Ştiu, pen’ că n-am somn. E genul de ninsoare pe durata căreia trebuie să ieşi afară să te bulgăreşti vreo oră-două. Da' chiar aşa de trează nu-s.
Maşina mea*, abandonată-n parcare de vreo două zile, pare complet cocoşată de depunerile albe. Asta n-ar fi o mare problemă, comparativ cu faptul că n-am pe unde-o scoate din parcare. Ieşirea mi-e blocată de „cadoul” lăsat de plug - un munte de zăpadă rânită de pe carosabil (da, cel puţin odată a trecut pe-aici agregatu’ primăriei; e drept că, după cum se vede, numai pe o parte a străzii, şi că, judecând după înălţimea redusă a stratului de zăpadă de pe alte maşini la fel de blocate, nu cu mult timp în urmă).
Mă uit la autovehiculu’ lu’ un vecin şi nu ştiu dacă să râd sau să-l compătimesc. Omul a muncit azi, vreme de aproape 2 ore, să-şi facă loc să iasă (între timp, eu-mi făceam autocritica: ui’ ce leneşă mi-s, c-ar trebui să ies să fac acelaşi lucru şi deloc nu mă urnesc). A ieşit. S-a dus unde avea treabă. S-a-ntors. A parcat în acelaşi loc.
Acu’ muntele de zăpadă din dreptul lui e şi mai mare decât cel pe care-l curăţase... (doar că, spre deosebire de cel de care o să trebuiască să mă ocup eu, e mai puţin pietrificat)
Partea bună e că unde am de mers mâine (peste zi) pot merge şi pe jos (deşi o să-mi ia mult şi, dacă bate vântul, nu va fi tocmai plăcut...).
Da' seara tre’ s-ajung la o serbare de Crăciun. Plănuisem să iau maşina. Ei, pân' la urmă, dacă tot mă duc, de ce să nu beau eu acolo un vin fiert şi să profit dup'aia de faptul că există taxiuri?
Partea mai puţin bună e că urma apoi să mă car rapid din minunata noastră capitală înzăpezită, spre a ajunge-n alte zone, şi mai bogate în zăpezi. Toate astea, patinând ca Sonja Heine, cu cauciucuri de vară... (*maşina e împrumutată, drept care încălţările de iarnă sunt acas’ la ea). Bine că am lopată şi racletă. Telescopică, nu oricum.
Ha, ce de-a aventură.
joi, 17 decembrie 2009
Eco-Mamiţuni
Am o dambla - reciclarea.
Bine, recunosc, am mai multe. Da’ azi o aduc în discuţie numai pe-asta.
Strâng grijuliv, de câţiva ani, hârtie (inclusiv cartoane), plastic şi ambalaje Tetra-Pak. Ca un chinez bătrân. Am început cu hârtia, pe care o recuperam termic - adică o căram frumuşel la ţară, unde urma să fie arsă în scop gătitoro-încălzitoriu (spre nu tocmai marea încântare a posesoarei-de-sobă-şi-astfel-economisitoare-de-lemne... pentru că vaaai, ce fumăraiţă face!). Pe urmă mi-am băgat minţile-n cap şi-am început să merg direct la centrele de reciclare - alea de cumpără hârtie cu 2,000 lei vechi pe kil. E unul pe traseul meu zilnic.
Am continuat cu plasticele, şi PET-uri, şi pungi, imediat ce au apărut în Bucureşti containerele pentru colectare separată.
Cu Tetra-Pak-ul am o relaţie mai specială: odată, pentru că beau atât de mult lapte, încât am ajuns la concluzia că ar renta să-mi cumpăr propria vacă (eventual, în versiune mini, ca să-ncapă în lift. atâta doar că nu ştiu dac-ar putea face faţă cererii. vaca, adică!).
Nu zic nimic de sticle şi de borcane, pentru că donarea lor către Manufactura de Dulceaţă, Compot şi Zacuscă e deja (la mine) mult prea încetăţenită. La modul că m-aştept să fiu amendată, alergată pe stradă, criticată în direct la ştiri şi transformată în anti-erou naţional cu ţintă pe haine dac-aş întrerupe-o.
Evident, am rămas cu sechele din perioada sfârşită (?!) acu’ douăj’de ani, când n-aveam de niciunele. Nu-mi place risipa (logic, pen’ că-s zgârcioabă). Sunt dintr-ăia care, la modul uşor ţicnit, s-au bucurat când s-a băgat taxa pe pungi de plastic.
După cum s-a văzut, sunt gata să m-apuc de făcut haine din resturi colorate!
Da, aş fi putut să-mi găsesc alt scop în viaţă :)
Doar că e realmente foarte simplu să le strângi - ajung 2-3 cutii separate, în debara sau în balcon, şi 2-3 vizite lunare de debarasare.
Iată la ce bilanţ lunar se-ajunge la mine-acasă:
- 40-50 cutii de lapte (am zis că beau, nu glumă; cu ce mai intră la brânza calcică a Muţunaului şi la fanteziile culinare buniceşti, se-adună).
Adică vreo 600 cutii pe an. Adică nişte metri cubi de ambalaje presate... care trăsnesc rău dacă nu-s clătite imediat după golire!
- între 2 şi 10 kile de hârtie, plus cam un bax mare de Pampers (de carton) plin, la rândul lui, cu alte cartoane şi cartonele.
Ştiu câte kile pentru că mi le cântăresc cei de la colectare.
Cel mai amuzant a fost când, foarte gravidă fiind, le-am aterizat la poartă celor de pe Jandarmeriei cu rugămintea să vină ei să le ia din maşină. Dădusem iama prin „arhivele” de materiale şi cataloage promoţionale strânse timp de 1 an de două companii (se mutau şi urmau să le arunce) şi convinsesem câteva prietene să-mi cedeze „proviziile” de reviste glossy. Aveam stive şi-n portbagaj, şi pe bancheta din spate, şi pe scaunul din faţă. Erau, în total, aproape 300 kg.
Cam cât simţeam c-aş cântări eu!
- cam 3-4 pungi de hypermarket pline cu plastic - necompactat & necântărit, cu tot cu varii PET-uri mai mult sau mai puţin turtite. N-am idee cât înseamnă pe cântar.
N-am veleităţi militante în privinţa asta. Nici, în privinţa plasticului, certitudinea că efortul meu foloseşte la ceva - pentru hârtie şi tetrapak-uri, ştiu sigur că, acolo unde le duc eu, da, primitorii le bagă în continuare la reciclare.
Mai mult de-atât, şi de faptul că strâng după mine când ies la iarbă verde, nu fac. Nu încă. Nu ţin predici altora şi nu m-apuc de strâmbat din nas la vederea altor obiceiuri (şi de-asta, chiar n-o să mă apuc!).
Am folosit şi folosesc (chit că ne străduim să limităm... prin trecerea la oliţă!) chiloţei absorbanţi de unică utilizare. Da, de-ăia care ucid încet mediul. (şi care, a propos, ard complet (atât cât se poate aprecia vizual...) în soba de teracotă - şi put de-ţi mută nasul, în timp ce. da’ dacă ante-menţionata sobă are tiraj bun, nu se simte; în godinuri şi-n aer liber, ard incomplet, mocnit, cu groaznic de mult fum).
Aşa c-o să continui cu colectarea separată, în speranţa că m-aş putea revanşa cumva!
miercuri, 16 decembrie 2009
marți, 15 decembrie 2009
Poruncile dictatorului Mamiţuni
(Multe, stufoase, aberante.)
Nu pupi suzetă.
(Asta mai lipsea să păzim / culegem de pe jos / sterilizăm.)
Aşa că, deşi în unele din imaginile de mai jos apare, noi o dezavuăm. Implicit. Prin nefolosire.
Stai şi pe burtă.
De mic. De nou-născut, ce de mic. În prezenţa mea, nu lăsat singur. Nu atât de teamă de SIDS (deşi-mi era!) cât de curiozitate să văd ce face.
Pe urmă am aflat de la pediatră că statul pe burtică ajută la întărirea muşchilor spatelui (Muţunaul cel băţos şi-a ţinut singur căpăţâna de pe la vreo 3 săptămâni; iniţial, e drept, pentru numai una-două secunde zvâcnite din proprie iniţiativă, apoi, în timp, pentru din ce în ce mai multe; la sprijinitul capului, fie şi numai preventiv, am renunţat abia la 6 luni...).
Bunica se mai miră şi-n ziua de azi de precocitatea muţunautică - pentru că eu, de pildă, eram atât de bleagă (şi căpoasă!) încât se pare că mi-am ţinut bostanul singură abia pe la 6 luni... (aha! de aici mi s-a tras!)
La testare cu tine!
(Sursa)
Tot demult, îi arătam jucărele colorate, încetinel plimbate prin raza dumisale vizuală. Am început de când avea o lună - şi, de fapt, nu vedea el mare lucru, da’ părea să urmărească întrucâtva cu privirea - ceea ce făcea interacţiunea foooaaaarte interesantă.
Evident, primea şi el jucăria, s-o zdrăngăne personal.
Hai să vorbim. Normal. Clar. (nu ca-n imagine...)
Când Muţunau avea 3 luni, începusem (în hlizelile discrete ale audienţei) să-i tot arăt diverse chestii colorate: abţibilduri, cărticele... Nu ştiam cu ce altceva (în afară de dans!) să-i umplu perioadele din ce în ce mai lungi de trezie. Muţunau se comporta civilizat şi urmărea atent (fără strâmbături!) chestiile pe care bocăneau, didactic, degetele mele. Din când în când, mă contempla mustăcind. (Aşa mi se părea mie...)
N-am nici cea mai vagă idee cât i-a folosit lui operaţiunea, în caz că i-a folosit în vreun fel - da’ pe mine mă calma şi m-a pregătit pentru rundele ulterioare de explicaţii detaliate (Mickey Mouse, şoricel, chiţ-chiţ, mânuţe, picioare, urechi, roşu, negru, alb, rotund, etc). Sunt, la tot pasul, o grămadă de atribute descriptive care merită menţionate!!!
Stai hopa.
Joacă-te / Ţine cartea şi uită-te-n ea. (combinaţie de cele mai multe ori semi-eşuată)
Aia cu proptitu’ între perne de la 5 luni e clasică. N-am făcut-o sistematic, nu mai ştiu exact de ce. Muţ (la vremea aia rotunjor ca o mingiucă) a stat singur în pund abia pe la vreo 7 luni şi-o săptămână. (cred că abia atunci s-a lămurit centrul lui de greutate unde tre’ să se aşeze!)
I-am băgat non stop şi carte sub nas, să aibă ocupaţie. Uneori, a mers.
Între timp, a propos de statul în fund cu întârziere, observasem că face unele lucruri mai lent, aşa că n-am intrat în panică. (la altele, era la avansaţi!) Am exersat, atâta cât ştiam, stimulii de rigoare, şi-n rest l-am lăsat în legea lui. A recuperat. Am rămas cu impresia că e omul pregătirii temeinice, care se apucă de-o treabă numai după ce are certitudinea c-o s-o stăpânească (e? ăsta model de-autocomplimentare maternelă!)
Dă-te jos din pat, singur. Pe urmă, du-te şi descoperă ceva major.
După ce-am văzut că se poate rostogoli pe ambele părţi (pe la vreo 7-8 luni... tot târziu; pentru că era dolofănoi, am presupus eu), am început instrucţia referitoare la datul jos din pat. (E vorba de patul de adult.) Chestie care s-a dovedit ulterior uber-utilă şi care ne-a scăpat, de data asta fără nici o îndoială, de nenumărate accidente cauzate de nesecata curiozitate muţunautică...
Am început cu mersul înapoi - soldăţesco-târâş, mai pe burtă, mai în patru labe, mai (căzut!) pe coate şi pe genunchi. Când a fost clar, după vreo câteva săptămâni, că se poate ţine bine pe picioare, câtă vreme are de ce se ţine zdravăn şi cu mâinile, etapa de coborâre controlată din pat a venit de la sine.
Dar de coborât cu adevărat, din proprie iniţiativă şi cu succes, nu s-a coborât decât după ce trecuse de 10 luni. Chiar şi aşa, am continuat cu exersatul încă vreo 3 luni, de dragul siguranţei...
Au fost de mare ajutor încurajările, aplauzele, şi, nu în ultimul rând, comanda „încetişor” (iniţial, spusă tot pe un ton încurajatoro-admirativ).
Pom-pom!
(poruncă eşuată)
Pentru că l-am pus târziu în pat de copil (trecuse de 7 luni...), şi n-a avut pat separat peste tot pe unde ne-am plimbat noi, n-a avut sistematic ocazia să exerseze statul în picioare (cu sprijin pe mâini, ferm încleştate de barele orizontale ale pătucului). Drept care n-aş putea spune c-am avut parte de etapa distinctă de „stat în picioare”. (când au început să-l ţină picioarele, era deja extrem de curios şi se-nvârtea necontenit în toate părţile)
Militărie alimentară. Şi de ore de somn! La program cu tine! (noi...)
Cu somnul şi cu masa am avut (& avem) ritualuri. Ne-am bazat pe ele, ca şi pe intervalele orare dedicate.
Dacă pentru somnul de prânz n-am ridicat pretenţii (de la 6 luni până pe la 1 an aveam, oricum, în 4 zile din 5, două soamne de prânz, unul de la 10 la 12 şi altul de la 14-15 la 16.30), la ăla de seară... era lege. Baie la ora X, somn la ora Y. Noi practicăm baia zilnică - în scop mai degrabă ludic. Realmente îi place foarte mult baia. Cu moleşeala ei cu tot, dă delicat semnalul că agitaţia diurnă-i pe sfârşite.
Nu ştiu cum e pentru alte trupe părinte-copil, da’ mie milităreala mi-a folosit. Acu’ avem program previzibil în 80% din timp.
În plus, a fost mai uşor să lansez (cu nesperatul sprijin bunicesc) programul „Ia pune mătăluţă mâna şi adoarme-te singur”, combinat cu porunca (tot bunicească) ţine sticluţa.
Cu masa, avem mai curând intervale orare decât ore fixe. Nu mănânci acu’? Sigur? (nici măcar piure bun-bun?) Ei, jos din scaun şi cară-te la joacă. Da’ mâncare mai pupi numa’ la următorul interval dedicat. Sunt destule peste zi cât să nu ne acuze nimeni că ţinem Muţunaul flămând. Şi, ce să vezi, jupânu’ a protestat (cu figuri) din ce în ce mai rar. Are zile în care apetitul îi e foarte scăzut. Şi unele în care-l privim cu teamă, gândindu-ne c-ar mânca şi cu zece guri şi c-o să se repeadă să sece hliuuup, dintr-o sorbire, nu Milcovul, ci toată oala cu supă. (de 8 litri...)
Atenţie! Dacă faci aia, se întâmplă ailaltă.
Când avea 10 luni, pediatra mi-a sugerat să folosesc interdicţia explicată. Şmecheria cu sublinierea consecinţelor.
Muţunaaaau, dacă mai tragi de perdea, o să-ţi cadă galeria în cap! Bum, poc, au, chestii!!
Evident că mă umfla râsul.
Evident că, pentru situaţiile de pericol iminent, ragi un NUUUU hotărât din toată capacitatea respiratorie.
Valoarea interdicţiei explicate stă, în primul rând, în faptul că trebuie deprinsă iniţial de părinte.
Beleaua cu „nu” este că nu oferă nici un model. Doar o frână. Nici o sugestie concretă de comportament. Ceea ce descumpăneşte copilul şi cam lasă neterminat demersul educativ (presupunând că el există...) Bine-bine, nu fac aia; da’ totuşi, ce am voie să fac? Sau cum? (eu prefer orientarea spre ceva anume, pe principiul „un copil corespunzător ocupat egal mai puţine belele”)
Pune mâna după gât(ul adultului momentan transportator)
Adică nu ne mai trage atâtea coate-n gât. Zău aşa.
Înceeeet!
Una din cele mai importante, utile şi nerespectate comenzi este „înceeeet!” - acum că Muţunaul se comportă ca o combinaţie de tip Big-Bang între iepurele Duracell, Bugs Bunny, diavolul tasmanian, Speedy Gonzales şi struţul-care-chinuie-coiotul. (sau pe care nu reuşeşte să-l dovedească nicicum coiotul...)
Astfel că, după comanda asta, următorul sunet e, de cele mai multe ori, un zbang cât de poate de sonor. Urmat de plâns. Şi el cât se poate de sonor.
Drrrepţi!
Cazi? Sunt instant lângă tine. Te sprijini de mine, te încurajez, ne văităm împreună până-ţi trece. Te şi iau în braţe, de consolare (mai puţin în cazurile-n care ai fi încălcat vreo interdicţie expresă - da’ pân’acu’ n-a fost cazul să ţi-o cauţi cu lumânarea în asemenea hal).
Da’ de ridicat (cu excepţia situaţiilor în care te-ai lovit foarte rău ori ţi-a dat sângele), te ridici singur.
Mănâncă singur.
Ei, aici mai avem de convins şi bunicii...
Astă vară, scuza era că n-are dinţi (avea). Motiv pentru care linguriţele alea speciale, cu mâner strâmb, erau mai mereu de negăsit.
Da’ poate reuşim.
Planuri de viitor: auto-baby-sitting.
(suntem noi cam mari pentru chiuveta aia, da' poate merge...)
Post scriptum: evident c-am făcut referire numa’ la poruncile unde-am înregistrat un minim de reuşită (binemeritată ori întâmplătoare)!
Nu pupi suzetă.
(Asta mai lipsea să păzim / culegem de pe jos / sterilizăm.)
Aşa că, deşi în unele din imaginile de mai jos apare, noi o dezavuăm. Implicit. Prin nefolosire.
Stai şi pe burtă.
De mic. De nou-născut, ce de mic. În prezenţa mea, nu lăsat singur. Nu atât de teamă de SIDS (deşi-mi era!) cât de curiozitate să văd ce face.
Pe urmă am aflat de la pediatră că statul pe burtică ajută la întărirea muşchilor spatelui (Muţunaul cel băţos şi-a ţinut singur căpăţâna de pe la vreo 3 săptămâni; iniţial, e drept, pentru numai una-două secunde zvâcnite din proprie iniţiativă, apoi, în timp, pentru din ce în ce mai multe; la sprijinitul capului, fie şi numai preventiv, am renunţat abia la 6 luni...).
Bunica se mai miră şi-n ziua de azi de precocitatea muţunautică - pentru că eu, de pildă, eram atât de bleagă (şi căpoasă!) încât se pare că mi-am ţinut bostanul singură abia pe la 6 luni... (aha! de aici mi s-a tras!)
La testare cu tine!
(Sursa)Tot demult, îi arătam jucărele colorate, încetinel plimbate prin raza dumisale vizuală. Am început de când avea o lună - şi, de fapt, nu vedea el mare lucru, da’ părea să urmărească întrucâtva cu privirea - ceea ce făcea interacţiunea foooaaaarte interesantă.
Evident, primea şi el jucăria, s-o zdrăngăne personal.
Hai să vorbim. Normal. Clar. (nu ca-n imagine...)
Când Muţunau avea 3 luni, începusem (în hlizelile discrete ale audienţei) să-i tot arăt diverse chestii colorate: abţibilduri, cărticele... Nu ştiam cu ce altceva (în afară de dans!) să-i umplu perioadele din ce în ce mai lungi de trezie. Muţunau se comporta civilizat şi urmărea atent (fără strâmbături!) chestiile pe care bocăneau, didactic, degetele mele. Din când în când, mă contempla mustăcind. (Aşa mi se părea mie...)
N-am nici cea mai vagă idee cât i-a folosit lui operaţiunea, în caz că i-a folosit în vreun fel - da’ pe mine mă calma şi m-a pregătit pentru rundele ulterioare de explicaţii detaliate (Mickey Mouse, şoricel, chiţ-chiţ, mânuţe, picioare, urechi, roşu, negru, alb, rotund, etc). Sunt, la tot pasul, o grămadă de atribute descriptive care merită menţionate!!!
Stai hopa.
Joacă-te / Ţine cartea şi uită-te-n ea. (combinaţie de cele mai multe ori semi-eşuată)
Aia cu proptitu’ între perne de la 5 luni e clasică. N-am făcut-o sistematic, nu mai ştiu exact de ce. Muţ (la vremea aia rotunjor ca o mingiucă) a stat singur în pund abia pe la vreo 7 luni şi-o săptămână. (cred că abia atunci s-a lămurit centrul lui de greutate unde tre’ să se aşeze!)
I-am băgat non stop şi carte sub nas, să aibă ocupaţie. Uneori, a mers.
Între timp, a propos de statul în fund cu întârziere, observasem că face unele lucruri mai lent, aşa că n-am intrat în panică. (la altele, era la avansaţi!) Am exersat, atâta cât ştiam, stimulii de rigoare, şi-n rest l-am lăsat în legea lui. A recuperat. Am rămas cu impresia că e omul pregătirii temeinice, care se apucă de-o treabă numai după ce are certitudinea c-o s-o stăpânească (e? ăsta model de-autocomplimentare maternelă!)
Dă-te jos din pat, singur. Pe urmă, du-te şi descoperă ceva major.
După ce-am văzut că se poate rostogoli pe ambele părţi (pe la vreo 7-8 luni... tot târziu; pentru că era dolofănoi, am presupus eu), am început instrucţia referitoare la datul jos din pat. (E vorba de patul de adult.) Chestie care s-a dovedit ulterior uber-utilă şi care ne-a scăpat, de data asta fără nici o îndoială, de nenumărate accidente cauzate de nesecata curiozitate muţunautică...
Am început cu mersul înapoi - soldăţesco-târâş, mai pe burtă, mai în patru labe, mai (căzut!) pe coate şi pe genunchi. Când a fost clar, după vreo câteva săptămâni, că se poate ţine bine pe picioare, câtă vreme are de ce se ţine zdravăn şi cu mâinile, etapa de coborâre controlată din pat a venit de la sine.
Dar de coborât cu adevărat, din proprie iniţiativă şi cu succes, nu s-a coborât decât după ce trecuse de 10 luni. Chiar şi aşa, am continuat cu exersatul încă vreo 3 luni, de dragul siguranţei...
Au fost de mare ajutor încurajările, aplauzele, şi, nu în ultimul rând, comanda „încetişor” (iniţial, spusă tot pe un ton încurajatoro-admirativ).
Pom-pom!
(poruncă eşuată)
Pentru că l-am pus târziu în pat de copil (trecuse de 7 luni...), şi n-a avut pat separat peste tot pe unde ne-am plimbat noi, n-a avut sistematic ocazia să exerseze statul în picioare (cu sprijin pe mâini, ferm încleştate de barele orizontale ale pătucului). Drept care n-aş putea spune c-am avut parte de etapa distinctă de „stat în picioare”. (când au început să-l ţină picioarele, era deja extrem de curios şi se-nvârtea necontenit în toate părţile)
Militărie alimentară. Şi de ore de somn! La program cu tine! (noi...)
Cu somnul şi cu masa am avut (& avem) ritualuri. Ne-am bazat pe ele, ca şi pe intervalele orare dedicate.
Dacă pentru somnul de prânz n-am ridicat pretenţii (de la 6 luni până pe la 1 an aveam, oricum, în 4 zile din 5, două soamne de prânz, unul de la 10 la 12 şi altul de la 14-15 la 16.30), la ăla de seară... era lege. Baie la ora X, somn la ora Y. Noi practicăm baia zilnică - în scop mai degrabă ludic. Realmente îi place foarte mult baia. Cu moleşeala ei cu tot, dă delicat semnalul că agitaţia diurnă-i pe sfârşite.
Nu ştiu cum e pentru alte trupe părinte-copil, da’ mie milităreala mi-a folosit. Acu’ avem program previzibil în 80% din timp.
În plus, a fost mai uşor să lansez (cu nesperatul sprijin bunicesc) programul „Ia pune mătăluţă mâna şi adoarme-te singur”, combinat cu porunca (tot bunicească) ţine sticluţa.
Cu masa, avem mai curând intervale orare decât ore fixe. Nu mănânci acu’? Sigur? (nici măcar piure bun-bun?) Ei, jos din scaun şi cară-te la joacă. Da’ mâncare mai pupi numa’ la următorul interval dedicat. Sunt destule peste zi cât să nu ne acuze nimeni că ţinem Muţunaul flămând. Şi, ce să vezi, jupânu’ a protestat (cu figuri) din ce în ce mai rar. Are zile în care apetitul îi e foarte scăzut. Şi unele în care-l privim cu teamă, gândindu-ne c-ar mânca şi cu zece guri şi c-o să se repeadă să sece hliuuup, dintr-o sorbire, nu Milcovul, ci toată oala cu supă. (de 8 litri...)
Atenţie! Dacă faci aia, se întâmplă ailaltă.
Când avea 10 luni, pediatra mi-a sugerat să folosesc interdicţia explicată. Şmecheria cu sublinierea consecinţelor.
Muţunaaaau, dacă mai tragi de perdea, o să-ţi cadă galeria în cap! Bum, poc, au, chestii!!
Evident că mă umfla râsul.
Evident că, pentru situaţiile de pericol iminent, ragi un NUUUU hotărât din toată capacitatea respiratorie.
Valoarea interdicţiei explicate stă, în primul rând, în faptul că trebuie deprinsă iniţial de părinte.
Beleaua cu „nu” este că nu oferă nici un model. Doar o frână. Nici o sugestie concretă de comportament. Ceea ce descumpăneşte copilul şi cam lasă neterminat demersul educativ (presupunând că el există...) Bine-bine, nu fac aia; da’ totuşi, ce am voie să fac? Sau cum? (eu prefer orientarea spre ceva anume, pe principiul „un copil corespunzător ocupat egal mai puţine belele”)
Pune mâna după gât(ul adultului momentan transportator)
Adică nu ne mai trage atâtea coate-n gât. Zău aşa.
Înceeeet!
Una din cele mai importante, utile şi nerespectate comenzi este „înceeeet!” - acum că Muţunaul se comportă ca o combinaţie de tip Big-Bang între iepurele Duracell, Bugs Bunny, diavolul tasmanian, Speedy Gonzales şi struţul-care-chinuie-coiotul. (sau pe care nu reuşeşte să-l dovedească nicicum coiotul...)Astfel că, după comanda asta, următorul sunet e, de cele mai multe ori, un zbang cât de poate de sonor. Urmat de plâns. Şi el cât se poate de sonor.
Drrrepţi!
Cazi? Sunt instant lângă tine. Te sprijini de mine, te încurajez, ne văităm împreună până-ţi trece. Te şi iau în braţe, de consolare (mai puţin în cazurile-n care ai fi încălcat vreo interdicţie expresă - da’ pân’acu’ n-a fost cazul să ţi-o cauţi cu lumânarea în asemenea hal).
Da’ de ridicat (cu excepţia situaţiilor în care te-ai lovit foarte rău ori ţi-a dat sângele), te ridici singur.
Mănâncă singur.
Ei, aici mai avem de convins şi bunicii...
Astă vară, scuza era că n-are dinţi (avea). Motiv pentru care linguriţele alea speciale, cu mâner strâmb, erau mai mereu de negăsit.
Da’ poate reuşim.
Planuri de viitor: auto-baby-sitting.
(suntem noi cam mari pentru chiuveta aia, da' poate merge...)Post scriptum: evident c-am făcut referire numa’ la poruncile unde-am înregistrat un minim de reuşită (binemeritată ori întâmplătoare)!
luni, 14 decembrie 2009
Imagini fără cameră
Vară. Cald. Dimineaţa devreme. Pe strada 11 Iunie, o casă mică, lipită de oarece viluţă un pic mai-naltă. Pe acoperişul cărămiziu, încins, dormea tacticoasă o mâţă imaculat de albă.
Tot cu pisici, dar de anotimp rece: Nissan Terrano, oprit în parcare. Şoferul rămâne la volan. De nicăieri, apare o mâţă cvadricoloră (alb, negru, gri, portocaliu), care se duce în dreptul roţii din dreapta faţă, se ridică pe labele din spate şi stă aşa preţ de mai multe minute, inspectând bucşele ca un mic dar experimentat mecanic auto. (nu, nu s-a cocoţat la căldură; asta mă aşteptam să facă. la un moment dat, a plecat - pur şi simplu!)
Toamnă, în Tineretului. Un căţel al nimănui priveşte atent, minute-n şir, fiecare din frunzele care cad, la un colţ de alee.
Din casă, de săptămâna trecută: Muţunau, lăsat în pătuc, bate cu degetele în cărticică şi-şi mormăie lui însuşi (profund absorbit!) explicaţii chiţăito-ininteligibile, înainte de a da atent pagina.
Mai veche, de despărţire:
- Spune-i pa lui mami!
Mami pleca, e drept, foarte departe. Până jos, la cumpărături.
Pe moment, Muţunau, portocaliu la botişor, încă în scaunul de masă (post-ospăţ cu piure de ceva cu morcovi), execută comanda şi se gândeşte că n-ar fi rău să adauge, artistic, bezele, împreună cu privirea seducătoare aferentă.
Toate lirice, bune şi frumoase, până-n clipa-n care degetele dumisale, în drum spre buze, întâlnesc dunguţa de morcovi rămaşi în jurul gurii, şi pe mine mă umflă râsul la vederea strâmbăturii surprinse, de dezgust, cu care-şi contempla rapid retrasa palmă. „cu deşeurile astea ce e?”
Eu (se poate nuntă fără slută?) în ianuarie anul ăsta, ţopăind de încântare la momentul descoperirii primului dinte muţunautic.
Tot cu pisici, dar de anotimp rece: Nissan Terrano, oprit în parcare. Şoferul rămâne la volan. De nicăieri, apare o mâţă cvadricoloră (alb, negru, gri, portocaliu), care se duce în dreptul roţii din dreapta faţă, se ridică pe labele din spate şi stă aşa preţ de mai multe minute, inspectând bucşele ca un mic dar experimentat mecanic auto. (nu, nu s-a cocoţat la căldură; asta mă aşteptam să facă. la un moment dat, a plecat - pur şi simplu!)
Toamnă, în Tineretului. Un căţel al nimănui priveşte atent, minute-n şir, fiecare din frunzele care cad, la un colţ de alee.
Din casă, de săptămâna trecută: Muţunau, lăsat în pătuc, bate cu degetele în cărticică şi-şi mormăie lui însuşi (profund absorbit!) explicaţii chiţăito-ininteligibile, înainte de a da atent pagina.
Mai veche, de despărţire:
- Spune-i pa lui mami!
Mami pleca, e drept, foarte departe. Până jos, la cumpărături.
Pe moment, Muţunau, portocaliu la botişor, încă în scaunul de masă (post-ospăţ cu piure de ceva cu morcovi), execută comanda şi se gândeşte că n-ar fi rău să adauge, artistic, bezele, împreună cu privirea seducătoare aferentă.
Toate lirice, bune şi frumoase, până-n clipa-n care degetele dumisale, în drum spre buze, întâlnesc dunguţa de morcovi rămaşi în jurul gurii, şi pe mine mă umflă râsul la vederea strâmbăturii surprinse, de dezgust, cu care-şi contempla rapid retrasa palmă. „cu deşeurile astea ce e?”
Eu (se poate nuntă fără slută?) în ianuarie anul ăsta, ţopăind de încântare la momentul descoperirii primului dinte muţunautic.
sâmbătă, 12 decembrie 2009
Mamiţuni, dimineaţa devreme
La "stil" de coafură, zău că semănăm!
Imaginea îi aparţine lui Robin Moore şi participă (sau a participat...) la concursul internaţional de fotografie organizat de National Geographic.
Restul de 24 de imagini selecţionate, aici. Sunt, deloc suprinzător, spectaculoase.
Imaginea îi aparţine lui Robin Moore şi participă (sau a participat...) la concursul internaţional de fotografie organizat de National Geographic.Restul de 24 de imagini selecţionate, aici. Sunt, deloc suprinzător, spectaculoase.
vineri, 11 decembrie 2009
Muţunau şi Ghinărarul Bunica
Eu ador să ies la plimbare. Singura chestie e că nu-i pot face pe oamenii ăştia să-nţeleagă exact când anume doreşte Majestatea Mea Muţunautică să meargă pe jos şi când nu.
Ei insistă, delirant, cu mersul permanent pe jos. Alooo, de ce nu vă mai convine căruciorul? Nu mai merge? (Ba da)
Nu înţeleg. La ce mai aveţi, atunci, câte două mâini? În plus, eu demult nu mai adorm la plimbare. Şi din braţe ajungi atât de uşor la atât de multe lucruri! Poate chiar şi la steagurile alea care flutură peste tot... mai puţin în casă... (altă eroare care-ar trebui instantaneu remediată!)
Şi, când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc că-mi mai pun şi porcăria aia de ham, să mă oprească imediat ce pedalez mai rapid. Poftim, să mai manifeşti îngăduinţă şi complianţă faţă de astfel de persoane...
Păi, fraţilor, voi vreţi să merg, sau nu?
Care-i politica voastră?
Când ieşim, sunt, iniţial, corespunzător dus în braţe. Da’ nu ştiu ce-i apucă pe toţi: cum termină de coborât scările, cum vor să-mi impună să merg. Pe jos. „De mânuţă” (mnea-mnea-mnea-mnea, îi maimuţăresc eu, în gând).
(E vreun virus rezident la parter?)
Până şi pe Bunica - pe care, culmea, o fraieresc, de obicei, cel mai uşor.
Nu mai departe de azi, am văzut limpede pe faţa ei că se gândeşte la Mamiţuni când am dat, foarte clar, semnalul că tre’ să mă ia ’napoi în braţe.
Am ştiut pe loc că iese rău.
Prima dată a ezitat. S-a făcut că nu pricepe.
- Hai, mergem pe jos.
Am înşfăcat-o hotărât de pantaloni şi am privit-o în ochi.
- Iiiiiiiiiiiii!!!
Atunci a apărut între noi spectrul monstrului dictator Mamiţuni. Lasă că am eu grijă să-i scap accidental un pumn în nas, cu prima ocazie...
- A, nu vrei decât în braţe?
Dăăăăă... Logic! De când încerc să-ţi tot spun!
- Nu pot.
Ceeee?
- Eşti greu.
Poi cine mă-ndoapă non-stop? Tu.
- Şi eşti mare.
Aici sunt de acord. Mă şi umflu-n pene pe tema asta.
- Trebuie să mergi singur.
Mnea-mnea-mnea. „De mânuţă”
- De mânuţă.
Ce vă spuneam?
- Dacă nu vrei, eu plec înapoi acasă.
Ceeeee?
Bunica face-o stângă-mprejur. Şi doi paşi siniştri spre scări.
Cum adică? Chiar mă taie de la plimbare? Propria mea bunică? Păi... până şi puşcăriaşii ies la plimbare!!!
Ha, ar zice Mamiţuni, puşcăriaşii merg pe picioarele lor.
Bine că eşti tu deşteaptă.
Am privit spre Bunica. Mi s-a părut că-i văd sticlind pe umăr nişte trese. Şi-n piept, când s-a întors să vadă dacă vin, un kilometru pătrat de decoraţii.
M-am resemnat. Am cedat. Am mers. Uuuff.
Tare greu e să fii mic. Şi insuficient vorbitor...
Ei insistă, delirant, cu mersul permanent pe jos. Alooo, de ce nu vă mai convine căruciorul? Nu mai merge? (Ba da)
Nu înţeleg. La ce mai aveţi, atunci, câte două mâini? În plus, eu demult nu mai adorm la plimbare. Şi din braţe ajungi atât de uşor la atât de multe lucruri! Poate chiar şi la steagurile alea care flutură peste tot... mai puţin în casă... (altă eroare care-ar trebui instantaneu remediată!)
Şi, când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc că-mi mai pun şi porcăria aia de ham, să mă oprească imediat ce pedalez mai rapid. Poftim, să mai manifeşti îngăduinţă şi complianţă faţă de astfel de persoane...
Păi, fraţilor, voi vreţi să merg, sau nu?
Care-i politica voastră?
Când ieşim, sunt, iniţial, corespunzător dus în braţe. Da’ nu ştiu ce-i apucă pe toţi: cum termină de coborât scările, cum vor să-mi impună să merg. Pe jos. „De mânuţă” (mnea-mnea-mnea-mnea, îi maimuţăresc eu, în gând).
(E vreun virus rezident la parter?)
Până şi pe Bunica - pe care, culmea, o fraieresc, de obicei, cel mai uşor.
Nu mai departe de azi, am văzut limpede pe faţa ei că se gândeşte la Mamiţuni când am dat, foarte clar, semnalul că tre’ să mă ia ’napoi în braţe.
Am ştiut pe loc că iese rău.
Prima dată a ezitat. S-a făcut că nu pricepe.
- Hai, mergem pe jos.
Am înşfăcat-o hotărât de pantaloni şi am privit-o în ochi.
- Iiiiiiiiiiiii!!!
Atunci a apărut între noi spectrul monstrului dictator Mamiţuni. Lasă că am eu grijă să-i scap accidental un pumn în nas, cu prima ocazie...
- A, nu vrei decât în braţe?
Dăăăăă... Logic! De când încerc să-ţi tot spun!
- Nu pot.
Ceeee?
- Eşti greu.
Poi cine mă-ndoapă non-stop? Tu.
- Şi eşti mare.
Aici sunt de acord. Mă şi umflu-n pene pe tema asta.
- Trebuie să mergi singur.
Mnea-mnea-mnea. „De mânuţă”
- De mânuţă.
Ce vă spuneam?
- Dacă nu vrei, eu plec înapoi acasă.
Ceeeee?
Bunica face-o stângă-mprejur. Şi doi paşi siniştri spre scări.
Cum adică? Chiar mă taie de la plimbare? Propria mea bunică? Păi... până şi puşcăriaşii ies la plimbare!!!
Ha, ar zice Mamiţuni, puşcăriaşii merg pe picioarele lor.
Bine că eşti tu deşteaptă.
Am privit spre Bunica. Mi s-a părut că-i văd sticlind pe umăr nişte trese. Şi-n piept, când s-a întors să vadă dacă vin, un kilometru pătrat de decoraţii.
M-am resemnat. Am cedat. Am mers. Uuuff.
Tare greu e să fii mic. Şi insuficient vorbitor...
joi, 10 decembrie 2009
Anunţă?
Răcnete în miez de noapte:
- Iaaaaaaaaaaaa!!!
Ochi cârpiţi, replică somnoroasă.
- Ce ai?
- Caaa-caaa piiiipeee...
Răspuns la obiect. Avea.
Să fim noi oare-n stare s-ajungem la stăpânirea oliţei via limbaj?
- Iaaaaaaaaaaaa!!!
Ochi cârpiţi, replică somnoroasă.
- Ce ai?
- Caaa-caaa piiiipeee...
Răspuns la obiect. Avea.
Să fim noi oare-n stare s-ajungem la stăpânirea oliţei via limbaj?
miercuri, 9 decembrie 2009
marți, 8 decembrie 2009
Poveştile altora
Ne ating. Ne fac să vibrăm. Le repetăm, captivaţi, le întoarcem pe toate feţele, găsim în ele înţelesuri care celorlalţi, poate chiar protagoniştilor, le scapă. Le convertim în opera aperta. Le apreciem pe măsura filtrelor noastre de percepţie. A reperelor şi intereselor noastre, fie ele momentane ori nu. Tragem din ele, uneori forţat, propriile concluzii. Într-o oarecare măsura, sunt echivalentul telefonului fără fir, şi le denaturăm - că de-aia mai ajunge eclipsa de soare să se petreacă-n sala de sport.
În ce măsura ne aparţin poveştile altora?
Ana era vecina mea de salon, la maternitate. Băieţelul ei de 4 kilograme, pletos şi destins, dormea ca o broscuţă, pe burtică. Era cel mai liniştit şi, în comparaţie cu ceilalţi, părea foarte mare. Şi foarte serios.
Ana, înaltă, frumoasă, creolă, cu părul negru-negru, drept şi lung, purtase rochii scurte, spre indignarea manifestă a babetelor comentatoare stradale, şi-n luna a noua. Se îngrăşase, dar nu într-atât încât să nu-i stea bine cu fustă scurtă. Se vedea că avusese, şi însărcinată fiind, siluetă de manechin.
Ana încercase să nască natural, ajungând până-n pragul epuizării, până când doctoriţa, îngrijorată că bebeluşul ar putea intra în suferinţă fetală, îi sugerase să accepte varianta cezarienei. Ana acceptase. Gabaritul copilului îi confirmase, ulterior, că luase decizia corectă. Acum, spunea c-a apucat, „bonus”, să vadă ambele feţe ale durerii: şi travaliul, şi „veselia” post-operatorie.
Ana era extrem de calmă. Spre deosebire de restul proaspetelor mămici din jur, majoritatea primipare, nu părea încordată: nici stresată, nici îngrijorată. Avea deja lapte (avusese din luna a şaptea de sarcină, de se tot plimbase peste tot cu punga de tampoane de sân după ea). Copilul sugea şi dormea bine. Ana se juca mereu cu bebeluşul.
La Ana a venit, în ziua când am fost eu adusă în salon, un băieţel de vreo 5 ani. Frumuşel. Creol. Obez. Însoţit de mama Anei şi de tatăl copilului Anei. La plecare, băieţelui a izbucnit în plâns.
- Ce s-a-ntâmplat?
Ana a zâmbit dulce, cu afecţiune.
- E supărat că nu i l-am dat pă bebe, să-l ducă el acasă. I-am explicat că bebe trebuie să stea cu mine, că pe urmă venim împreună, şi c-o să aibă vreme să stea cu el.
Prinsesem din zbor, cumva, că micul iubitor de bebeluşi era fratele Anei.
- Mai aveţi şi alţi fraţi?
- Mai am şi o soră, a zis Ana. Mai mică decât mine cu 4 ani.
- Ce drăguţ, să ai un frate atât de mic. Uite, copilul tău o să aibă companie, pe cineva din familie mai apropiat de vârsta lui.
- Da, a zis Ana. Unde mai pui că eu l-am crescut, am ajutat-o pe mama, şi acum totul mi se pare mult mai simplu.
A... iaca sursa dezinvolturii...
Pe urmă, nu mai ştiu când, pe la o bucată de noapte, când eram amândouă treze, iar copiii dormeau, Ana mi-a povestit.
Pe când ea era în clasa a zecea, iar sora ei, în clasa a şasea, mama Anei rămăsese însărcinată din nou. Copil dorit. Sperau la un băieţel.
În a şaptea lună de sarcină, i s-a declanşat travaliul. N-a ştiut că i s-a deschis colul. Nu s-a plâns de durere. A stat să termine de aranjat rufele proaspăt spălate. Nu s-a dus la spital. Ana a văzut că îi e rău, dar n-a ştiut ce să-i facă. Tatăl ei n-a putut răspunde la timp la telefon.
Mama Anei a născut pe fotoliu, în sufragerie, fără să ştie prea bine, în pofida celor două sarcini anterioare, duse la termen, ce i se întâmplă. A „scăpat” copilul. Ana a chemat, într-un târziu, salvarea.
Li s-a spus apoi că, dacă ajutorul specializat ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, şi-ar fi apucat să facă manevrele standard (aspirarea secreţiilor şi restul), copilul ar fi trăit.
Ana povestea calm. Mie mi se făcuse pielea de gâscă, nu de găină. Aveam noduri, nu pori închişi. Ca şi acum, când îmi amintesc.
- Săraca...
- A fost foarte rău, a spus Ana. Zicea că nu mai vrea să trăiască. Abia şi-a revenit. Şi fizic, şi psihic. Am ajutat-o noi, eu, tata, sor-mea. Tata, mai ales. Doi ani de zile după aia, plângea în hohote de fiecare dată când vedea copii pe stradă. Nu se putea controla.
Pe urmă, după mai mulţi ani, mama Anei a rămas însărcinată din nou. Deja trecuse de patruzeci de ani.
- A zis că nu vrea să-l ţină. Că n-are curaj. Că ea nu mai poate trece încă o dată prin...
Ana a dus-o la Giuleşti. Medicul la care se programaseră i-a făcut ecografie.
- Câte săptămâni ziceţi dumneavoastră că aveţi?
- Două luni, a zis mama Anei.
- Care cinci? a ripostat medicul, cu ochii în ecran. Ia uitaţi-vă. Îmi pare rău, eu nu vă pot face intervenţia. E prea târziu. Vă pot lua în evidenţă pentru sarcină, dacă doriţi.
Menstruaţie peste sarcină. Sau ciclu neregulat. Sau ambele.
Peste alte două luni s-a repetat povestea cu travaliul înainte de termen.
Doar că de data asta salvarea a ajuns la vreme.
Robert s-a născut prematur, la 1 kil 700. Pierderea fiziologică l-a dus sub 1,500. A avut complicaţii pulmonare. De mai multe ori. A stat în spital luni bune. De două ori, au chemat preotul, pentru că li se spusese că-l pierd.
Pe urmă, li s-a spus să nu excludă un retard.
- Acum însă e bine. E un copil normal. Am fost cu el la fizio, mai mergem şi acum, din când în când. Da’ aşa, ca la sport... De asta e şi aşa dolofan. Când cere ceva, de obicei dulciuri, mama nu se îndură să-l refuze...
Mi-a venit să plâng. Şi atunci, şi acum.
Cu toţii avem nemulţumirile şi nefericirile noastre. Unele mai mari, altele mai mici. Răni (vechi sau noi) mai mult sau mai puţin adânci. Suferinţe uneori atât de profunde, că nu suntem în stare nici să le formulăm, nici să le împărtăşim. Pagube cutremurătoare, ireparabile. Sau probleme de fapt simple, care pălesc la prima povestire, pierzându-şi aura de gravitate la simplul contact cu aerul relatării.
Pe lângă povestea Anei, tristeţile mele nu mai aveau loc să existe.
Câteodată, miracolul nu e numai „întâmplarea ieşită din comun care schimbă vieţile în bine”.
Câteodată, miracolul stă-n faptul că supravieţuieşti.
Şi, revenind la întrebarea de-nceput: în ce măsura ne aparţin poveştile altora?
Nu luăm noi decizii pentru ele. N-ar fi corect.
Nu le trăim.
Uneori însă, ne înfioară atât de tare, ne vorbesc aşa de direct, încât pe baza lor hotărâm, pe tăcute sau cu glas tare, pentru noi înşine. Şi-atunci, cumva, poveştile altora încep, ca relatare, să ne aparţină.
În măsura-n care, într-un fel sau altul, am ajuns să avem legătură cu ele.
În ce măsura ne aparţin poveştile altora?
Ana era vecina mea de salon, la maternitate. Băieţelul ei de 4 kilograme, pletos şi destins, dormea ca o broscuţă, pe burtică. Era cel mai liniştit şi, în comparaţie cu ceilalţi, părea foarte mare. Şi foarte serios.
Ana, înaltă, frumoasă, creolă, cu părul negru-negru, drept şi lung, purtase rochii scurte, spre indignarea manifestă a babetelor comentatoare stradale, şi-n luna a noua. Se îngrăşase, dar nu într-atât încât să nu-i stea bine cu fustă scurtă. Se vedea că avusese, şi însărcinată fiind, siluetă de manechin.
Ana încercase să nască natural, ajungând până-n pragul epuizării, până când doctoriţa, îngrijorată că bebeluşul ar putea intra în suferinţă fetală, îi sugerase să accepte varianta cezarienei. Ana acceptase. Gabaritul copilului îi confirmase, ulterior, că luase decizia corectă. Acum, spunea c-a apucat, „bonus”, să vadă ambele feţe ale durerii: şi travaliul, şi „veselia” post-operatorie.
Ana era extrem de calmă. Spre deosebire de restul proaspetelor mămici din jur, majoritatea primipare, nu părea încordată: nici stresată, nici îngrijorată. Avea deja lapte (avusese din luna a şaptea de sarcină, de se tot plimbase peste tot cu punga de tampoane de sân după ea). Copilul sugea şi dormea bine. Ana se juca mereu cu bebeluşul.
La Ana a venit, în ziua când am fost eu adusă în salon, un băieţel de vreo 5 ani. Frumuşel. Creol. Obez. Însoţit de mama Anei şi de tatăl copilului Anei. La plecare, băieţelui a izbucnit în plâns.
- Ce s-a-ntâmplat?
Ana a zâmbit dulce, cu afecţiune.
- E supărat că nu i l-am dat pă bebe, să-l ducă el acasă. I-am explicat că bebe trebuie să stea cu mine, că pe urmă venim împreună, şi c-o să aibă vreme să stea cu el.
Prinsesem din zbor, cumva, că micul iubitor de bebeluşi era fratele Anei.
- Mai aveţi şi alţi fraţi?
- Mai am şi o soră, a zis Ana. Mai mică decât mine cu 4 ani.
- Ce drăguţ, să ai un frate atât de mic. Uite, copilul tău o să aibă companie, pe cineva din familie mai apropiat de vârsta lui.
- Da, a zis Ana. Unde mai pui că eu l-am crescut, am ajutat-o pe mama, şi acum totul mi se pare mult mai simplu.
A... iaca sursa dezinvolturii...
Pe urmă, nu mai ştiu când, pe la o bucată de noapte, când eram amândouă treze, iar copiii dormeau, Ana mi-a povestit.
Pe când ea era în clasa a zecea, iar sora ei, în clasa a şasea, mama Anei rămăsese însărcinată din nou. Copil dorit. Sperau la un băieţel.
În a şaptea lună de sarcină, i s-a declanşat travaliul. N-a ştiut că i s-a deschis colul. Nu s-a plâns de durere. A stat să termine de aranjat rufele proaspăt spălate. Nu s-a dus la spital. Ana a văzut că îi e rău, dar n-a ştiut ce să-i facă. Tatăl ei n-a putut răspunde la timp la telefon.
Mama Anei a născut pe fotoliu, în sufragerie, fără să ştie prea bine, în pofida celor două sarcini anterioare, duse la termen, ce i se întâmplă. A „scăpat” copilul. Ana a chemat, într-un târziu, salvarea.
Li s-a spus apoi că, dacă ajutorul specializat ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, şi-ar fi apucat să facă manevrele standard (aspirarea secreţiilor şi restul), copilul ar fi trăit.
Ana povestea calm. Mie mi se făcuse pielea de gâscă, nu de găină. Aveam noduri, nu pori închişi. Ca şi acum, când îmi amintesc.
- Săraca...
- A fost foarte rău, a spus Ana. Zicea că nu mai vrea să trăiască. Abia şi-a revenit. Şi fizic, şi psihic. Am ajutat-o noi, eu, tata, sor-mea. Tata, mai ales. Doi ani de zile după aia, plângea în hohote de fiecare dată când vedea copii pe stradă. Nu se putea controla.
Pe urmă, după mai mulţi ani, mama Anei a rămas însărcinată din nou. Deja trecuse de patruzeci de ani.
- A zis că nu vrea să-l ţină. Că n-are curaj. Că ea nu mai poate trece încă o dată prin...
Ana a dus-o la Giuleşti. Medicul la care se programaseră i-a făcut ecografie.
- Câte săptămâni ziceţi dumneavoastră că aveţi?
- Două luni, a zis mama Anei.
- Care cinci? a ripostat medicul, cu ochii în ecran. Ia uitaţi-vă. Îmi pare rău, eu nu vă pot face intervenţia. E prea târziu. Vă pot lua în evidenţă pentru sarcină, dacă doriţi.
Menstruaţie peste sarcină. Sau ciclu neregulat. Sau ambele.
Peste alte două luni s-a repetat povestea cu travaliul înainte de termen.
Doar că de data asta salvarea a ajuns la vreme.
Robert s-a născut prematur, la 1 kil 700. Pierderea fiziologică l-a dus sub 1,500. A avut complicaţii pulmonare. De mai multe ori. A stat în spital luni bune. De două ori, au chemat preotul, pentru că li se spusese că-l pierd.
Pe urmă, li s-a spus să nu excludă un retard.
- Acum însă e bine. E un copil normal. Am fost cu el la fizio, mai mergem şi acum, din când în când. Da’ aşa, ca la sport... De asta e şi aşa dolofan. Când cere ceva, de obicei dulciuri, mama nu se îndură să-l refuze...
Mi-a venit să plâng. Şi atunci, şi acum.
Cu toţii avem nemulţumirile şi nefericirile noastre. Unele mai mari, altele mai mici. Răni (vechi sau noi) mai mult sau mai puţin adânci. Suferinţe uneori atât de profunde, că nu suntem în stare nici să le formulăm, nici să le împărtăşim. Pagube cutremurătoare, ireparabile. Sau probleme de fapt simple, care pălesc la prima povestire, pierzându-şi aura de gravitate la simplul contact cu aerul relatării.
Pe lângă povestea Anei, tristeţile mele nu mai aveau loc să existe.
Câteodată, miracolul nu e numai „întâmplarea ieşită din comun care schimbă vieţile în bine”.
Câteodată, miracolul stă-n faptul că supravieţuieşti.
Şi, revenind la întrebarea de-nceput: în ce măsura ne aparţin poveştile altora?
Nu luăm noi decizii pentru ele. N-ar fi corect.
Nu le trăim.
Uneori însă, ne înfioară atât de tare, ne vorbesc aşa de direct, încât pe baza lor hotărâm, pe tăcute sau cu glas tare, pentru noi înşine. Şi-atunci, cumva, poveştile altora încep, ca relatare, să ne aparţină.
În măsura-n care, într-un fel sau altul, am ajuns să avem legătură cu ele.
luni, 7 decembrie 2009
Alegerile lui Moş Nicolae
De Moş Nicolae, Muţunau a primit-o cadou pe vizitatoarea weekendistă Mamiţuni.
Când s-a deschis uşa, Duracell a uitat şi de fascinaţia pentru sonerie, şi de ronţăitul furculiţei (de metal! aaarghhh) şutite cu îndemânarea caracteristică, şi s-a repezit, ignorând toate pachetele şi pacheţelele sârguincios cărate întru cadoriseală, la sărit de gât.
Drept care am re-hotărât: de-acu’nainte, aplicăm metoda Ana-Marianică „Mama nu aduce”. Mama se aduce. Cadourile pot să mai aştepte până ce ne terminăm de savurat încântarea revederii. Chiar dacă asta înseamnă, deja, a doua zi.
La această decizie a contribuit cumva şi privirea matinală piezişă a Micului Urecheat care, după ce m-a scanat şi-a observat că nu par a mă fi întâlnit cu Moşul, s-a hotărât să ia taurul de coarne:
- Mie nu mi-ai adus nimic dulce?
(acelaşi Mic Urecheat pe care am fost pe punctul de-a-l împăia câteva ore mai târziu, pentru că, văzându-se şef pe joacă, tot insista să se alerge cu un Muţunau trecut cu mult de ora de somn şi ajuns deja vânăt de oboseală)
În altă ordine de idei:
Gradul meu de oboseală trebui declarat ilegal.
(mă uitam, pe seară, cu ochişorii mari la ştirile referitoare la încăierările partinice de suporteri, copleşită nu atât de risipa inutilă de energii, cât de evidenţa că uite, ăstora nu le e somn!)
Într-un acces de simţ civic, am decis să particip direct şi nemijlocit la festivalu’ „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”. (vot valabil exprimat... zic eu... adică ştampilă pe unu’ singur, în pătrăţel!)
Interesant a fost că m-am dus cu tot cu Muţunau, pe care l-am mituit cu bibilul de lapte (ca să nu se agite cât mă jucam eu de-a ştampilatul).
Ca să constat, la ieşirea din cabina de vot, că musiu era oricum extrem de ocupat în a-şi face ochi dulci cu membrii comisiei.
Ce ziceaţi că facem peste ’fo treij’ de anişori? Votaţi Muţ! (asta perseverenţă, vocaţie, dedicare: să-ţi începi campania, de unul singur, încă din cărucior!)
Dacă ar fi să-i cer lui Moş Nicolae două cadouri electorale, (pe lângă cele 500 de kile de ciucalată la care mă aştept oricum!), unul ar fi din sfera... mmm... dezvoltării. Celălalt, din a ... afilierii.
Ambele, de bun simţ.
Primu': Printre cărţile scrise de Obama se numără şi cea intitulată „The Audacity of Hope”. Unul din oamenii care l-au ajutat pe Obama să câştige alegerile prezidenţiale este David Plouffe. Plouffe s-a retras din viaţa publică aproape imediat după alegeri (nu ocupă, momentan, nici un post în administraţia Obama), ca să petreacă mai mult timp cu familia. (copilul cel mic i s-a născut la una sau două zile după alegeri...).
Deloc suprinzător, Plouffe a scris şi el o carte. „The Audacity to Win". Evident, despre campanie şi despre Obama. Despre care (că aici voiam să ajung) afirmă că are viziune, strategie şi destulă disciplină cât să se ţină de ele. Că posedă the audacity to govern.
Moşuuuu’. P’aia o vreau. Nu strict la mine-n cizme (deşi mi-ar folosi din plin!) S-o văd, măcar, în România. Cu mici excepţii de ordin local (primari mai gospodari), nu mi se pare c-am prea avut parte...
Că m-am săturat să simt că, rămânând în ţară, locuiesc la muzeu' guralivilor & flecarilor!
Al doilea:
Mi se pare că văd în jur, pe lângă categoria „fluieră-vânt” (şi pe lângă cunoscuta şi îndrăgita dezbinare, căreia nu m-aş arunca să-i spun ideologică, pen’ că, din păcate, încă votăm persoana, nu programul; aparenţa de charismă, nu capacităţile demonstrate ori realizările concrete) din ce în ce mai mulţi oameni cu apetenţă pentru concretizare. Oameni cu simţ practic, obiective concrete (nu grandioase! ci practice, corecte, la locul lor), planuri detaliate, ştiinţa de a porni şi de a face lucrurile.
Moşuuuu’. Un oarece imbold pentru iniţiative civice...? Cu esenţă de nedescurajare?
Un strop de anti-lehamite? (da’ unu’ concentrat, dacă se poate...)
Găsim?
Ar fi tare bine.
Când s-a deschis uşa, Duracell a uitat şi de fascinaţia pentru sonerie, şi de ronţăitul furculiţei (de metal! aaarghhh) şutite cu îndemânarea caracteristică, şi s-a repezit, ignorând toate pachetele şi pacheţelele sârguincios cărate întru cadoriseală, la sărit de gât.
Drept care am re-hotărât: de-acu’nainte, aplicăm metoda Ana-Marianică „Mama nu aduce”. Mama se aduce. Cadourile pot să mai aştepte până ce ne terminăm de savurat încântarea revederii. Chiar dacă asta înseamnă, deja, a doua zi.
La această decizie a contribuit cumva şi privirea matinală piezişă a Micului Urecheat care, după ce m-a scanat şi-a observat că nu par a mă fi întâlnit cu Moşul, s-a hotărât să ia taurul de coarne:
- Mie nu mi-ai adus nimic dulce?
(acelaşi Mic Urecheat pe care am fost pe punctul de-a-l împăia câteva ore mai târziu, pentru că, văzându-se şef pe joacă, tot insista să se alerge cu un Muţunau trecut cu mult de ora de somn şi ajuns deja vânăt de oboseală)
În altă ordine de idei:
Gradul meu de oboseală trebui declarat ilegal.
(mă uitam, pe seară, cu ochişorii mari la ştirile referitoare la încăierările partinice de suporteri, copleşită nu atât de risipa inutilă de energii, cât de evidenţa că uite, ăstora nu le e somn!)
Într-un acces de simţ civic, am decis să particip direct şi nemijlocit la festivalu’ „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”. (vot valabil exprimat... zic eu... adică ştampilă pe unu’ singur, în pătrăţel!)
Interesant a fost că m-am dus cu tot cu Muţunau, pe care l-am mituit cu bibilul de lapte (ca să nu se agite cât mă jucam eu de-a ştampilatul).
Ca să constat, la ieşirea din cabina de vot, că musiu era oricum extrem de ocupat în a-şi face ochi dulci cu membrii comisiei.
Ce ziceaţi că facem peste ’fo treij’ de anişori? Votaţi Muţ! (asta perseverenţă, vocaţie, dedicare: să-ţi începi campania, de unul singur, încă din cărucior!)
Dacă ar fi să-i cer lui Moş Nicolae două cadouri electorale, (pe lângă cele 500 de kile de ciucalată la care mă aştept oricum!), unul ar fi din sfera... mmm... dezvoltării. Celălalt, din a ... afilierii.
Ambele, de bun simţ.
Primu': Printre cărţile scrise de Obama se numără şi cea intitulată „The Audacity of Hope”. Unul din oamenii care l-au ajutat pe Obama să câştige alegerile prezidenţiale este David Plouffe. Plouffe s-a retras din viaţa publică aproape imediat după alegeri (nu ocupă, momentan, nici un post în administraţia Obama), ca să petreacă mai mult timp cu familia. (copilul cel mic i s-a născut la una sau două zile după alegeri...).
Deloc suprinzător, Plouffe a scris şi el o carte. „The Audacity to Win". Evident, despre campanie şi despre Obama. Despre care (că aici voiam să ajung) afirmă că are viziune, strategie şi destulă disciplină cât să se ţină de ele. Că posedă the audacity to govern.
Moşuuuu’. P’aia o vreau. Nu strict la mine-n cizme (deşi mi-ar folosi din plin!) S-o văd, măcar, în România. Cu mici excepţii de ordin local (primari mai gospodari), nu mi se pare c-am prea avut parte...
Că m-am săturat să simt că, rămânând în ţară, locuiesc la muzeu' guralivilor & flecarilor!
Al doilea:
Mi se pare că văd în jur, pe lângă categoria „fluieră-vânt” (şi pe lângă cunoscuta şi îndrăgita dezbinare, căreia nu m-aş arunca să-i spun ideologică, pen’ că, din păcate, încă votăm persoana, nu programul; aparenţa de charismă, nu capacităţile demonstrate ori realizările concrete) din ce în ce mai mulţi oameni cu apetenţă pentru concretizare. Oameni cu simţ practic, obiective concrete (nu grandioase! ci practice, corecte, la locul lor), planuri detaliate, ştiinţa de a porni şi de a face lucrurile.
Moşuuuu’. Un oarece imbold pentru iniţiative civice...? Cu esenţă de nedescurajare?
Un strop de anti-lehamite? (da’ unu’ concentrat, dacă se poate...)
Găsim?
Ar fi tare bine.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Caut donatori de petice viu colorate
Am făcut (subit!) o pasiune teribilă pentru aceste cotrenţe.
Iată ce propun ei (făcătorii de cotrenţe inegal(abil)e), pe sezoane:
Îmi plac pentru că sunt tembele, colorate, vii.
Şi, cum costă de-ţi cade păru’ din nas, nu am altă şansă (în viaţa asta) să-mi împlinesc visul peticito-turbato-cromatic decât via creaţie (imitaţie?) proprie. (Am răscolit în dulap. De la pantalonii scurtaţi de-a lungul timpului, aşa, de-un şort, am!)
Iată ce propun ei (făcătorii de cotrenţe inegal(abil)e), pe sezoane:
Îmi plac pentru că sunt tembele, colorate, vii.
Şi, cum costă de-ţi cade păru’ din nas, nu am altă şansă (în viaţa asta) să-mi împlinesc visul peticito-turbato-cromatic decât via creaţie (imitaţie?) proprie. (Am răscolit în dulap. De la pantalonii scurtaţi de-a lungul timpului, aşa, de-un şort, am!)
vineri, 4 decembrie 2009
Diferenţe
Cam acum un an, sortând, post-cumătrie, lucrurile lui Muţunau (pe atunci în vârsta de vreo 4 luni jumate), mă uitam cu ochi mari la un ditamai body-ul. Mărimea 86. Uaaaau!!! Gigantic! (nu-mi puteam imagina cam cum o să fie tânărul când îl va putea purta; cum o s-arate şi ce-o să ştie & poată să facă).Ei, în prezent body-ul ăla îi vine. Nu perfect, e încă nu pic mare. Da-i vine.
Ieri, mânată, oarecum, tot de imbolduri administrative (ordine în fişierele calculatorului supra-încărcat) m-am uitat la pozele vechi. Şi mi-am (re)amintit...
Că-n primele zile după naştere simţeam o legătură fizică atât de strânsă între noi, că mă miram cu de n-o vede toată lumea, ca pe un fir roşu.
În continuare, cred că primele zile sunt magice; doar că nu mai pot explica atât de elocvent de ce... ori poate n-am fost niciodată realmente în stare să mă exprim coerent pe tema asta, da’ m-a ajutat, cumva, transmiterea emoţiilor „la cald”...
Că, tot atunci, mă uitam la body-urile pentru 3 luni şi mi se păreau imense. Şi mă apuca, aşa, un fel de jale la gândul că Muţunau e atât de mic (pe când avea (cred) 6 săptămâni şi-am mers cu el la analize pentru toxo, Bunica, oarecum pe bună dreptate, a vrut s-o pocnească pe asistenta care-a exclamat, admirativ, de altfel, „ce mic e!”: Muţunau, care-n prima lună crescuse 7cm, îşi pierduse deja contractura şi se mai şi lungise, în total, cu 8-9cm). Mi se părea neajutorat şi fragil.
Acu’ aleargă tropăind prin casă şi cam sari de pe scaun când trânteşte uşile.
Că-n primele săptămâni (în care eşti, oricum, de pe altă lume) am avut destulă inspiraţie să-l contemplu minute-n şir, de n-şpe ori pe zi, dar nu şi suficientă minte încât să nu intru în panică la absolut fiecare aspect nou (i-a căzut buricul la, dacă-mi amintesc eu bine, 8-9 zile, în creierii nopţii, la ora 3! am fost absolut convinsă, cu frisoane reci pe ceafă, c-am încălcat, din nepricepere, nu ştiu ce legi inter-galactice de cea mai mare importanţă - iar Muţunau, de fapt, n-avea absolut nici un fel de problemă... ca-n multele alte situaţii în care m-am sesizat inutil din oficiu).
Acum, mă contemplă el pe mine. Zic ceva când îl văd apărând cu butoane de aragaz în dinţi?
Că-n primele 6 luni am fost mega-poliţist cu privire la sterilizarea şi răs-sterilizarea tuturor chestiilor care intrau în contact cu Muţ (mai aveam puţin şi mă puneam şi pe mine la fiert!).
Acum, (de ceva vreme) domnul culege de pe jos diverse chestii pe care le bagă, netulburat, în gură. Faptul că i le luăm nu-i nou. Calmul cu care o facem, cam da.
Că la început eram terorizată de stadiul lui de sărmăluţă: nevorbitor-plângăreţ şi imobil; fără să pot aprecia pe de-a-ntregul ce înseamnă, de pildă, să alergi juma’ de casă încercând să-i pui la loc scutecul.
(Acu’, dacă stau să mă gândesc, el n-a plâns, de fapt, mult; îl linişteam destul de repede, preţ de juma’ de cântecel; doar că minutele alea păreau nu ore, ci ere geologice!)
Înţepeneam instantaneu la gândul că nu înţeleg de ce plânge, de la primul chiot; acum, sunt în stare, în baza a ceea ce aud, să zbier din camera vecină „lasă-l în pace, să se ridice singur, nu s-a lovit, numai s-a speriat!” (noi, aici, cultivăm independenţa şi autonomia; uneori, excesiv).
Am fost convinsă, la vremea respectivă, c-a avut colici. Până când, la un moment dat (Muţ trecuse de 7 luni) am văzut un bebeluş care chiar avea. Mmm...
Acum, încă mai urlă noaptea, pe teme de dinţi. Şi, când îl iau în braţe, mă gândesc cât de greu mi se părea când avea numai 4 kile.
Cât a fost foarte mic, când simţeam c-o iau razna pentru c-aveam impresia că nu fac nimic bine, mă auto-invitam în vizită la nişte prieteni, a căror fetiţă era mai mare ca Muţ cu 6 săptămâni (ei, amabili, ne primeau). Aveam şi-un soi de avanpremieră încurajatoare, şi confirmarea implicită că Muţunau creşte - pentru că domnişoara era micuţă şi delicată, iar junele meu umflăţel şi pătrăţos o depăşise deja, la gabarit, pe la vreo 5-6 săptămâni).
Acum, între ei e diferenţă de vreo 3 kile. Cât un nou născut...
Cu toate amintirile amestecate din primele săptămâni (şi luni...), cu toate bunele şi mai puţin bunele, cred, fie şi numai prin prisma magiei de-nceput, c-aş mai face un copil. Măcar în teorie. (adică, dintr-un variu motiv, n-o să mă apuc chiar imediat...)
Sună, pentru cine nu e părinte, egoist şi auto-referenţial. Numai atât se vede, dintr-acolo. Cred că-nţeleg de ce şi n-o să disput acum interpretarea. Poate că, într-o anumită măsură, aşa şi e. Ca efect secundar a tot ceea ce se întâmplă când vine pe lume o fiinţă.
Ceea ce ştiu să spun însă e că, la fel ca şi prima dată, aş intra (iar) pe teritoriu nou. Şi, spre deosebire de perioada primei sarcini, când eram, nu-i aşa, buricul nerecunoscut al pământului, şi m-am mirat trei zile de o gravidă în 18 săptămâni!!!, subţirică şi care părea să n-aibă burtă, acum ştiu să spun, după sclipirea din ochi şi după postură, când o femeie aşteaptă un copil.
joi, 3 decembrie 2009
Intenţii. Fapte. Incongruenţe.
Că tot vin sărbătorile (cu tot cu coloanele lor sonore mai mult sau mai puţin obsedante, da’ cu pleiada de aniversări obligatorii, sigur!), ia să ducem noi copchilul la Bunici...
Zis şi făcut. Pe de o parte, se triază & se înfundă în bagaje chestii muţunautice, care se şi se cară la maşină, în admiraţia cheflie a vecinilor de bloc. Pe de alta, se face curat în casă. Care ’ceste două părţi sunt, geografic vorbind, cam la distanţă.
E.... da’ important aici e faptul că (virgulăăă...) curatul se performa de către entitatea bunicească de sex masculin. (este că v-a luat cu aplauze? are şi de ce. fenomenul survine chiar mai rar decât alinierea planetelor.)
Drum fără mari peripeţii, cu halta de rigoare la domiţilul Micului Urecheat, unde dăm peste cea mai zen mâţă din lume (Tina), oarecum proaspăt recuperată din surghiun (da, există Siberia pisicilor. nu cereţi adresa, locaţia e deja prea plină).
Dacă nici răcnetele (deloc puţine) a doi copii ţopăind nu tocmai controlabil pe lângă & după o minge, un balon uriaş şi un număr incert de maşinuţe mai mult sau mai puţin auto-propulsabile plus (bonus!) o călcare neintenţionată pe coadă (Muţ) şi o carte-n cap (Urecheatus) n-au făcut-o să se mişte din loc (recte, din mijlocul sufrageriei asediate), eu zic că felina ori a atins iluminarea şi nu s-a mai dezlipit de ea (ocazie cu care ar trebui să ştie să ne spună de pe acum cine iese pe 6), ori a luat LSD pisicesc. (de unde? zi-i, Tina, zi-i!!!)
Şi-ajungem şi acasă... (la bunici). Ţup-ţup pe scări, copil bine dispus, Bunic extaziat, hlizeli, tropăieli şi comparaţii. A crescut, n-a crescut, spune chestii noi... din astea. Tandre revederi cu motanu’ Moshi. (nu Muţunau; el ignoră suveran pisicile; Bunica...)
Toate bune şi frumoase până când bârnău' lu' Mamiţuni prinde subit un val de miresme grele, aeropurtate direct chiar din dormitorul destinat Muţunaului. Chestie care o face să se exprime rapid & neacademic, da’ la obiect:
- Ce pute aşa? Aţi dat cu insecticid în balcon?
Bunica tocmai demonta salteaua de la pătuc.
- A, nu, zice Bunicul mândru. Am dat pe jos şi pe pătuc şi pe saltea. Că erau dedesubt mulţi păianjeni din ăia mici...
Mamiţuni vede negru în faţa ochilor. După care, când refocalizează, constată dimensiunea operaţiunii - nu mai puţin de 3 tuburi mari de insecticid. Cu nume terminat (oare de ce?) în -tox. Pe tuburi scrie (e drept, mic; şi nici nu se citeşte singur!) toxic; a nu se aplica pe suprafeţe textile ori lăcuite.
- Cum să dai cu insecticid??? În camera copilului?
Bunicul, deconcertat de lipsa de apreciere, îşi drege solemn glasul şi explică:
- Măi, erau, pe tăbliile alea mici de la pat, de sub saltea, foarte mulţi păianjeni mici. Trebuia să dezinfectez. Şi am lăsat geamul deschis.
Mamiţuni se sufocă.
- Da’ nu se poate să dai cu insecticid în camera lui! E toxic!
- Ei, toxic. Nu e toxic. Cum să fie toxic? E din ăla, pentru ţânţari şi pentru muşte.
(toxic, se ştie, e numai dacă poate răpune instant un Tyrannosaurus Rex. nu când dai cu el, numa’ când i-l arăţi. sau, hai, un elefant. când împrăştii spray anti-gâze, insectele alea mor ori de ciudă, ori fin’că le-a tras curentu’)
Moment în care vulcanul Stromboli (pardon, Mamiţuni), nu prea rodat într-ale diplomaţiei (când e vorba de insecticid ca temă, chiar deloc) explodează de-a binelea.
- Cum să dai cu insecticid??? Vreţi să se intoxice? Să se umple de dermatite? Pe mine de ce nu m-aţi întrebat înainte de-a vă apuca de dintr-astea??? Nu se dă cu aşa ceva în camera copilului! Nici măcar cu clor! Ce-aveţi în cap, VATĂ DE ZAHĂR ROZ???
Şi-uite-aşa a început al treilea rezbel mondial. Partea cu cine cui tre’ să-şi ceară scuze, cu încordările de rigoare, e banal de previzibilă. Inutil & redundant de redat.
Da’ din întâmplarea asta tragem oarece concluzii:
- din seria "ce-a vrut oare a spune poetul”, ăsta e genul de eroare de judecată care poate avea, din nefericire, consecinţe letale (trosnesc jurnalele de ştiri morbide de asemenea chestii); tipar clasic de „da’ eu am avut cele mai bune intenţii”... (da? din pavajul drumului spre o anumită destinaţie? păcat că nu şi abilităţile de-a duce bunele alea intenţii la un sfârşit ceva mai inspirat...)
- a venit momentul să reluăm pregătirile pentru operaţiunea „Bona” (sau „Grădinilă”, sau „Creşa”); deşi e evident că e prematur...
- Mamiţuni e o pârâcioasă isterică & nerecunoscătoare und so weiter
- - e... şi partea mai grea a problemei... nuca tare... Ce te faci cu dezacordurile copil-părinte? Cu nemulţumirile? Cu gafele? Că boacăne, evident, facem toţi. Unele mai amuzante, unele nu. De consecinţe să ne ferească Dumnezeu... de gravitatea şi durata lor...
Din epopeea insecticidului, nu atât intenţia cremenală (eroarea de apreciere) e de sancţionat. Ci perseverenţa alocată susţinerii ei... (deci, da, admit, mai avem muuuuult până la tratatul de pace)
Ce te faci când între „crescătorii” copilului apar divergenţe aparent insurmontabile? (demontezi urlând sau măcar mormăind, în vreme ce împarţi priviri fioroase, patu’ vechi - din care şi aşa junele risca să cadă - şi instaurezi, până la noi ordine / achiziţii mobiliare, domnia patului pliant).
E atât de uşor să te trezeşti în situaţia în care predici una (că, nu-i aşa, vrem să creştem copilul în pace şi armonie) şi, de făcut, când vine subit momentul tensionat, faci altceva. (că doar le-am spus de o mie de ori; e la mintea cocoşului! aaargghh!! chiar nu se poate... etc).
Deloc greu de dedus ce pricepe (şi reţine, ca model funcţional) personajul mai mic de statură.
Deci tre’ să găsim o cale. Măcar de dragul de a limita, în viitor, numărul şi durata urletelor îndreptate de către adorabili înspre noi înşine...
miercuri, 2 decembrie 2009
marți, 1 decembrie 2009
Ziua Recunoştinţei Mamiţuneşti
Azi m-am trezit la 10. Fără senzaţia de cuie-n cap. Fără priviri crucişe. De la sine (recte, mine), nu la impuse, via urlete. Senzaţie cvasi-unicat, în ultima vreme. Nu am cuvinte s-o exprim coerent şi cuprinzător.
Ca (aproape) niciodată, bestionţul (care, azi noapte pe la 2, răcnea inconsolabil din toate puterile lui mârâito-zbierătoare) s-a trezit pe programul silenţios, şi-a înhăţat cărticelele strategic puse la îndemână şi n-a zis nici mâlc vreme de nu se ştie câte minute. (e drept că, pe la 6, îşi căpătase obişnuitul biberonul matinal. după aia s-a băgat din nou la somn, comme d’obisé; miraculos e că, la trezirea definitivă, n-a mai zbierat).
La prânz, mânată de un imbold misterios, am „comis” orez sălbatic cu yellow curry.
Acum, mă bâţâi prin casă, mormăind înfundat următorul cântecel:
(îmi place mai mult decât varianta cu Astaire şi Ginger Rogers; şi da, ştiu c-am „deturnat” melodia!)
Cred că la mine a venit deja Moş Crăciun. Sau Nicolae. Sau care o fi el. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!
Cum îl fac să mai stea?
Ca (aproape) niciodată, bestionţul (care, azi noapte pe la 2, răcnea inconsolabil din toate puterile lui mârâito-zbierătoare) s-a trezit pe programul silenţios, şi-a înhăţat cărticelele strategic puse la îndemână şi n-a zis nici mâlc vreme de nu se ştie câte minute. (e drept că, pe la 6, îşi căpătase obişnuitul biberonul matinal. după aia s-a băgat din nou la somn, comme d’obisé; miraculos e că, la trezirea definitivă, n-a mai zbierat).
La prânz, mânată de un imbold misterios, am „comis” orez sălbatic cu yellow curry.
Acum, mă bâţâi prin casă, mormăind înfundat următorul cântecel:
(îmi place mai mult decât varianta cu Astaire şi Ginger Rogers; şi da, ştiu c-am „deturnat” melodia!)
Cred că la mine a venit deja Moş Crăciun. Sau Nicolae. Sau care o fi el. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!
Cum îl fac să mai stea?
Cel mai mare cadou
Nu mai ţin minte nici cum o chema, nici când anume am cunoscut-o. Sunt sigură că aveam o cunoştinţă comună şi că ne mai văzusem de câteva ori, pe la diverse evenimente publice ori private, înainte de a ne trezi că suntem, temporar, colege „de balcon” la servici. Dar nu asta contează; cel puţin nu atât cât povestea ei. O să-i spun Ela.
Nu neapărat o mare frumuseţe, era o femeie îngrijită, calmă şi plină de bun simţ. Avea nişte sprâncene negre superbe şi, când zâmbea, devenea, parcă, altă persoană - atât de tare i se luminau ochii. Şi i se luminau des când pomenea de cele două fetiţe ale ei. Cu nu foarte mult timp în urmă, Ela fusese o persoană optimistă şi veselă.
- Ca un cintezoi.
Cu ocazia unei schimbări de management, compania la care lucrase Ela în (pe atunci) ultimii 5 ani se apucase de disponibilizări. Ea fusese pe lista neagră. Printr-o coincidenţă mai mult decât nefericită, asta se întâmplase la numai 2 luni după ce soţul ei fusese, şi el, trimis acasă. Aşa că Ela, după 6 luni de şomaj, se văzuse în situaţia de a aplica pentru orice job cât de cât decent. Pe balcon cu mine ajunsese după ce, lucrând ca secretară la firma unor arabi, se trezise acuzată de infidelitate din pricina orelor prea lungi de stat la servici.
- Nu mai multe decât la agenţie, a tras Ela un fum. Nu era ceva nou. Şi asta în condiţiile în care aici nevestele patronilor erau mai mult decât prezente la birou.
Înainte să-şi piardă slujbele, fuseseră, amândoi, bine plătiţi.
- A fost greu să le explicăm fetelor de ce nu ne mai putem permite una sau cealaltă. Noroc că pusesem nişte bani deoparte. N-au ţinut aşa mult... dar au fost, totuşi, de folos. N-am fi rezistat fără ei.
Soţul Elei suferise foarte mult din cauza pierderii jobului. Mai mult decât orice, din cauza lipsei de ocupaţie. Nu avea nici prieteni şi nici alte preocupări decât slujba şi familia.
- Păi, nu putea să stea cu fetele? Ar fi avut, îmi imaginez, ziua plină!
Ela mi-a zâmbit blând şi generos, ca unui copil naiv.
- De fete m-am ocupat tot timpul eu. El, mai puţin.
„Mai puţin”-ul ăsta, aveam să aflu (pe parcursul următoarelor conversaţii, printre rânduri) era doar un eufemism. Familia Elei era Ela. Ea ducea tot în spate. Familia soţului ei rămăsese, în continuare, cea în care crescuse. În casa-n care doi copii îi spuneau „tată”, el era, încă (după comportament), musafir. Unul mai cu pretenţii.
Şi, după ce-am aflat câte ceva şi despre soacră (care le pretindea în continuare bani, nu doar imediat după căsătorie, chiar şi când rămăseseră amândoi şomeri, ca să-i pună ea bine) am ajuns să întreb direct:
- Păi bine, dar voi, de fapt, de ce v-aţi mai căsătorit? Nu mi se pare c-aţi avea cine ştie ce în comun...
Ela a ridicat din umeri. Ca la o întrebare al cărei răspuns nu te ajută, de fapt, cu nimic.
- Aveam amândoi 32 de ani. Voiam să întemeiem o familie. Voiam acelaşi lucru. N-am făcut nimic din ce ne privea fără să vorbesc cu el. Copiii i-am făcut după ce-am hotărât că-i vrem, casa, la fel... Nu ştiu de ce n-a mers. Eu m-am străduit cât am putut. Mă străduiesc în continuare... Doar că nu mai pot lupta cu tot neamul lui. Niciodată nu ne-a pus pe noi înainte. Nici acum nu o face.
Cheia de la maşina lor stătea, în absenţa soţului, încuiată în sertar. Ela avea permis; avusese (spre deosebire de el) şi maşină de servici. Era o şoferiţă bună. N-ar fi lovit Dacia.
- Nu asta era problema. îi băgase mă-sa-n cap tot felul de minuni... Ce-i trebuie ei maşină? Unde să umble? Lela? Femeia nu face aia, femeia nu trebuie să facă ailaltă...
Cam ce nu făcuse nici ea, mama soacră, niciodată. Ori din neştiinţă, ori din interdicţie familială.
- Păi, mă holbasem eu, cum vine asta? Şi dacă, Doamne-Fereşte, e vreo urgenţă, ai de mers cu fetele la spital, în creierii nopţii?
- Taxi, a ridicat din umeri Ela. Sper să nu fie cazul. Până acum, n-a fost.
Mai trist era că el îşi găsise pe cineva. Chestie aprobată zgomotos de mama-soacră.
- Speră la o noră mai bună. N-a făcut niciodată un secret din asta.
Ela, căsătorindu-se, o lipsise, implicit, pe maman (altminteri deloc neajutorată) de nenumăratele cotizaţii filiale. Nu c-ar fi ştiut dinainte de ele...
Evident că l-a luat pentru bani. Unde mai găsea ea aşa băiat bun?
Ela avusese aproape mereu salariul un pic mai mare. Şi mai avusese şi tupeul să vrea casă, copii...
Măcar de-ar fi făcut băiat.
- Sigur, am pufnit eu, şi dacă făceai băiat, de ce unul şi nu doi, de ce seamănă cu tine şi nu cu el... De ce nu divorţezi?
- Şi unde să mă duc?
- Aveţi doi copii. Instanţa o să ţi-i încredinţeze ţie. Nu cred că te scoate nimeni în stradă. Zici că el, oricum nu prea dă pe acasă. Mai e şi adulterul...
- Nu vreau să pomenesc la proces de adulter. Dacă trebuie să fie şi fetele-n sală? Ar fi umilitor... Şi-apoi, şi cu, şi fără menţiunea asta, lor ce le spun?
- Şi aşa, nu e umilitor? Nu tot or să vrea explicaţii? Cu ce model de familie crezi că pleacă ele la drum? Cu cel în care masculul familiei încuie cheia de la maşină în sertar, în vreme ce mama trage ca boul? Asta-ţi doreşti pentru ele?
Ela a tăcut. A dat însă din cap. N-am ştiut, pe loc, cum să interpretez gestul.
Peste câteva zile plecam din firmă, fără să mai apuc s-o văd.
Când, după vreo câteva luni, m-am întâlnit întâmplător cu un amic comun, am aflat că divorţase. Şi că, paradoxal (sau nu) părea că-şi recăpătase surâsul.
Cum şi-o fi făcut curaj?
- A! a adăugat amicul. A mai zis o chestie foarte interesantă. Cum că şi-a dat ea seama, pe un balcon, ca ’ăl mai mare cadou pe care-l poate face o mamă fetelor ei e să le ofere măcar un părinte cât de cât fericit.
Nu neapărat o mare frumuseţe, era o femeie îngrijită, calmă şi plină de bun simţ. Avea nişte sprâncene negre superbe şi, când zâmbea, devenea, parcă, altă persoană - atât de tare i se luminau ochii. Şi i se luminau des când pomenea de cele două fetiţe ale ei. Cu nu foarte mult timp în urmă, Ela fusese o persoană optimistă şi veselă.
- Ca un cintezoi.
Cu ocazia unei schimbări de management, compania la care lucrase Ela în (pe atunci) ultimii 5 ani se apucase de disponibilizări. Ea fusese pe lista neagră. Printr-o coincidenţă mai mult decât nefericită, asta se întâmplase la numai 2 luni după ce soţul ei fusese, şi el, trimis acasă. Aşa că Ela, după 6 luni de şomaj, se văzuse în situaţia de a aplica pentru orice job cât de cât decent. Pe balcon cu mine ajunsese după ce, lucrând ca secretară la firma unor arabi, se trezise acuzată de infidelitate din pricina orelor prea lungi de stat la servici.
- Nu mai multe decât la agenţie, a tras Ela un fum. Nu era ceva nou. Şi asta în condiţiile în care aici nevestele patronilor erau mai mult decât prezente la birou.
Înainte să-şi piardă slujbele, fuseseră, amândoi, bine plătiţi.
- A fost greu să le explicăm fetelor de ce nu ne mai putem permite una sau cealaltă. Noroc că pusesem nişte bani deoparte. N-au ţinut aşa mult... dar au fost, totuşi, de folos. N-am fi rezistat fără ei.
Soţul Elei suferise foarte mult din cauza pierderii jobului. Mai mult decât orice, din cauza lipsei de ocupaţie. Nu avea nici prieteni şi nici alte preocupări decât slujba şi familia.
- Păi, nu putea să stea cu fetele? Ar fi avut, îmi imaginez, ziua plină!
Ela mi-a zâmbit blând şi generos, ca unui copil naiv.
- De fete m-am ocupat tot timpul eu. El, mai puţin.
„Mai puţin”-ul ăsta, aveam să aflu (pe parcursul următoarelor conversaţii, printre rânduri) era doar un eufemism. Familia Elei era Ela. Ea ducea tot în spate. Familia soţului ei rămăsese, în continuare, cea în care crescuse. În casa-n care doi copii îi spuneau „tată”, el era, încă (după comportament), musafir. Unul mai cu pretenţii.
Şi, după ce-am aflat câte ceva şi despre soacră (care le pretindea în continuare bani, nu doar imediat după căsătorie, chiar şi când rămăseseră amândoi şomeri, ca să-i pună ea bine) am ajuns să întreb direct:
- Păi bine, dar voi, de fapt, de ce v-aţi mai căsătorit? Nu mi se pare c-aţi avea cine ştie ce în comun...
Ela a ridicat din umeri. Ca la o întrebare al cărei răspuns nu te ajută, de fapt, cu nimic.
- Aveam amândoi 32 de ani. Voiam să întemeiem o familie. Voiam acelaşi lucru. N-am făcut nimic din ce ne privea fără să vorbesc cu el. Copiii i-am făcut după ce-am hotărât că-i vrem, casa, la fel... Nu ştiu de ce n-a mers. Eu m-am străduit cât am putut. Mă străduiesc în continuare... Doar că nu mai pot lupta cu tot neamul lui. Niciodată nu ne-a pus pe noi înainte. Nici acum nu o face.
Cheia de la maşina lor stătea, în absenţa soţului, încuiată în sertar. Ela avea permis; avusese (spre deosebire de el) şi maşină de servici. Era o şoferiţă bună. N-ar fi lovit Dacia.
- Nu asta era problema. îi băgase mă-sa-n cap tot felul de minuni... Ce-i trebuie ei maşină? Unde să umble? Lela? Femeia nu face aia, femeia nu trebuie să facă ailaltă...
Cam ce nu făcuse nici ea, mama soacră, niciodată. Ori din neştiinţă, ori din interdicţie familială.
- Păi, mă holbasem eu, cum vine asta? Şi dacă, Doamne-Fereşte, e vreo urgenţă, ai de mers cu fetele la spital, în creierii nopţii?
- Taxi, a ridicat din umeri Ela. Sper să nu fie cazul. Până acum, n-a fost.
Mai trist era că el îşi găsise pe cineva. Chestie aprobată zgomotos de mama-soacră.
- Speră la o noră mai bună. N-a făcut niciodată un secret din asta.
Ela, căsătorindu-se, o lipsise, implicit, pe maman (altminteri deloc neajutorată) de nenumăratele cotizaţii filiale. Nu c-ar fi ştiut dinainte de ele...
Evident că l-a luat pentru bani. Unde mai găsea ea aşa băiat bun?
Ela avusese aproape mereu salariul un pic mai mare. Şi mai avusese şi tupeul să vrea casă, copii...
Măcar de-ar fi făcut băiat.
- Sigur, am pufnit eu, şi dacă făceai băiat, de ce unul şi nu doi, de ce seamănă cu tine şi nu cu el... De ce nu divorţezi?
- Şi unde să mă duc?
- Aveţi doi copii. Instanţa o să ţi-i încredinţeze ţie. Nu cred că te scoate nimeni în stradă. Zici că el, oricum nu prea dă pe acasă. Mai e şi adulterul...
- Nu vreau să pomenesc la proces de adulter. Dacă trebuie să fie şi fetele-n sală? Ar fi umilitor... Şi-apoi, şi cu, şi fără menţiunea asta, lor ce le spun?
- Şi aşa, nu e umilitor? Nu tot or să vrea explicaţii? Cu ce model de familie crezi că pleacă ele la drum? Cu cel în care masculul familiei încuie cheia de la maşină în sertar, în vreme ce mama trage ca boul? Asta-ţi doreşti pentru ele?
Ela a tăcut. A dat însă din cap. N-am ştiut, pe loc, cum să interpretez gestul.
Peste câteva zile plecam din firmă, fără să mai apuc s-o văd.
Când, după vreo câteva luni, m-am întâlnit întâmplător cu un amic comun, am aflat că divorţase. Şi că, paradoxal (sau nu) părea că-şi recăpătase surâsul.
Cum şi-o fi făcut curaj?
- A! a adăugat amicul. A mai zis o chestie foarte interesantă. Cum că şi-a dat ea seama, pe un balcon, ca ’ăl mai mare cadou pe care-l poate face o mamă fetelor ei e să le ofere măcar un părinte cât de cât fericit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
