Diferenţe (II)

De data asta, între mine şi el.

Eu ieşeam la joacă în faţa blocului, cu cheia de gât. Încă de când eram la grădiniţă. (de când am fost în stare să-ncui singură uşa, de fapt).

Nu era nevoie să fiu supravegheată. Niciun părinte nu-şi făcea griji în privinţa asta. Nu avea ce să se întâmple.

Pentru Muţ, nici nu se poate pune problema. E, în cel mai bun caz, science-fiction - dacă nu, direct, dovadă de aspru-sancţionabilă iraţionalitate părintească să nu fii cu ochii pe copilul tău. Aprig, ca pe butelie.(oooh, ce vremuri... şi ce drame ...)

Mi s-ar fi părut ciudat să stau să mă joc numai în casă, cu excepţia zilelor cu vreme proastă.

Acum, asta va fi, probabil, principala opţiune. (nu-mi convine. cred că nici lui nu-i va prea conveni)

Cuminţenia mea era atât de ieşită din comun încât a trebuit să fiu rugată să învăţ în sfârşit (nu mai ştiu prin ce clasă...) să umblu cu chibriturile. M-au încurajat vreo două zile. Pe urmă, după primul mic succes, a fost nevoie s-o ia de la capăt cu consilierea & persuasiunea. (eram mult mai dispusă să mănânc mâncare rece!). Apoi m-au ameninţat & constrâns cu mijloace specifice.

Consecinţa? Puteam fi lăsată acasă singură mult şi bine, în compania discurilor de vinil Electrecord(cu poveşti!) şi, mai apoi, a cărţilor. (recunosc, cotrobăiam finuţ, nu ca acum!)

Fă asta azi şi ţi se va spune că nu eşti zdravăn la biluţă. Asta dacă nu cumva te saltă direct poliţia, salvarea şi pompierii.

Nu mai ţin minte exact când am învăţat să folosesc telefonul. (fix)

Muţunau îşi va dori, cu siguranţă, telefon mobil încă de prin şcoala primară (îmi fac iluzii că l-aş putea fraieri eficient pe durata anilor de grădiniţă).

Nu am călătorit în copilărie atât de mult ori atât de instructiv pe cât (m-am trezit mai târziu că) aş fi apreciat. Muţunau va putea s-o facă.

N-am avut suficient acces la alte medii. El va avea. Are deja.

Nu-mi dau seama ce părere aş fi putut avea, atunci, despre jocurile pe calculator. Cred că mi-ar fi plăcut. Acum, sunt în postura de-a mă strădui să limitez accesul, în favoarea activităţilor în aer liber. Şi, implicit (şi trist) în favoarea timpului petrecut călătorind până la aerul liber (în zilele „medii”, mi-ar lua cel puţin jumătate de oră să ajung într-un parc mai măricel din Bucureşti).

Atunci, eram întrebată cum se numesc prietenii mei şi ce meserii au părinţii lor (de, socializarea ierarhico-muncitorano-comunistă...).

Acum, într-o primă fază, ne cam gândim noi să-i furnizăm copilului prieteni. Copii prietenilor noştri, ca să împuşcăm doi iepuri...

Avem copii mai autonomi, sau mai temători decât am fost noi?

Mai deschişi, sau mai nesiguri?

Mai cunoscători, sau pur şi simplu mai bombardaţi cu informaţie?

Şi, cel mai important: mai fericiţi?