Îmi place gerul

Am mâinile iritate de frig. Ce iritate, crăpate de-a binelea (e drept că pe porţiuni mici, uşor şi rapid tratabile cu Bepanthen).
Am circulaţie periferică proastă. Mâinile mele sunt sloi de gheaţă şi vara, la patruj’ de grade. Pe lângă faptul că (iarna) îngheţ instantaneu mai departe de coate şi respectiv glezne, nu-mi trebe decât două minute de stat afară şi mă pot lăuda cu o mândreţe de nas roş, de Rudolf, vizibil cel puţin tuma' din Alpha Centauri.
În absolut toate încălţările mele (cu excepţia notabilă a bocancilor impermeabilizaţi) intră din belşug umezeala rece.
Nasul mi-e înfundat de două săptămâni. (în curând, vom sărbători centenarul răcelii/fornăielii purtate pe picioare)

Da’mi plac la nebunie şi bujorii daţi de aerul rece, şi privirea suav-bolundă, uşor împăienjenită, pe care-o afişez, ca tot omu’, când taman ce nu-mi vine a crede că în sfârşit am intrat la căldură.
Zăpada care-mi scârţâie sub picioare.
Aerul sticlos. Cerul înstelat. Aparenţa de desen animat a tuturor iniţiativelor umane.
Nemişcarea care pare să domine lumea, odată ce lucrurile s-au mai "aşezat".
Florile de gheaţă din fereastră. Inclusiv alea de pe fereastra maşinii - formate în interior, căci neam de neamul împrumutatei nu aeriseşte bine.
(noroc că încă-mi mai porneşte maşina şi-mi dă mâna să am vreme de lirisme.)

Pentru mine, iarna înseamnă, musai, zăpadă şi ger. Ca-n copilărie.

Zâmbesc, la gândul că muuult ne mai ghidează şi stăpânesc amintirile...

Pentru mine, gerul miroase, şi acum, a vacanţă şi a libertate.