Copilul zice NU

(aceasta este, uf, o postare de sezon.)

- Acum, hai să-ţi iei papuceii.

- NU.


Hai să mănânci, hai să ne schimbă, hai să mergem, hai să ne uităm în cealaltă carte - hai-să-uri mici, la care replica e, invariabil, NU.

Există un nu utilitar, care chiar are sens, de refuz, când „nu vreau lapte, vreau ceai”, chiar asta înseamnă, şi ceaiul primit e instant beut.

NU-ul pur opoziţional e altă mâncare de peşte. Nişte oameni s-au ocupat de subiect şi au ajuns la concluzia că (aşa cum se-ntâmplă cu majoritatea comportamentelor umane...) dus la extrem, îşi are locul în DSM. (Pentru care, păzea, că vine şi versiunea 5!), drept care avem o boală - oppositional defiant disorder.

Şi e cu totul altceva decât nu-ul logic (logic pentru copil!) care apare când micul cetăţean e scos brusc din preocupările sale captivante...

Bon. Punem patologicul deoparte.

Copilul o fi plictisit. Da.
Nu simte că i se acordă destulă atenţie. Da.
E nedormit/bolnav/are apăsările proprii/n-are toţi boii acasă. Da.
Testează limite. Ohooo.
(dacă e vorba de băieţi) Îşi manifestă masculinitatea. Dacă zice madame Dolto-cea-psihanalistă, aşa o fi. La psihanalişti, de la Freud cetire, totu’ se-nvârte-n juru’... masculinităţii.
etc.

Cauzele, ca-cauzele, da’ reacţiile....? Răspunsu’...?

Pentru NU, stimaţi telespectatori, sunt trei categorii mari und late de posibile reacţii.
(acu’, dac-am sta să analizăm atent şi conţinutul reacţiilor mai sus categorizate, am ajunge la concluzia că-n multe dintre ele e vorba mai curând despre vechi frustrari părinteşti, mai degrabă decât despre consecinţe acţiunilor copiloase... da’ despre asta aberăm cu o altă ocazie.)

Prin urmare, categoriile:


De retragere - ignori. Eventual, spre deosebire de banc, şi ieşi din incintă. (presupunând că ai cum... dacă ţi-o furi la mall, e mai greu să pleci singur spre parcare).
Poţi ignora (cu/fără să bagi om) şi trece la următoarea activitate (ceea ce are un iz constructiv...) ori ignora şi întrerupe tot. După care te „re-angajezi” în discuţia cu copilul, etc.
Dacă la mijloc e oboseala copilului, ar putea fi varianta câştigătoare, care-l scoate din supra-stimularea senzorială şi-l ajută să se liniştească.

Opusul complet greşit: când pe cel mic sar cu gura (eventual, simultan, ca să fie rost de furtuna perfectă) o su’ de mii de cetăţeni înconjurători, direct înrudiţi au ba. Pe rând, bre!!!


Contra-atacul: când te-apuci să te cerţi aiurea cu copilul, eventual de pe poziţii de forţă. Aiurea pentru că NU-ul ăla nu are nimic raţional în el şi pentru că escaladarea nu face decât să susţină memorarea evenimentului.
Memorarea, desigur, va garanta recurenţa incidentului....
Aici, de cele mai multe ori, e complet greşit tot.


Variantele constructive. Cel puţin predictiv...
Ce le caracterizează e faptul că încearcă să valorifice constructiv momentul interacţiunii cu copilul, în loc să-l transforme în ring de box pentru „stai că-ţi arăt eu cine-i şefu’”.
Necesită oareşce planificare şi (pentru cei mai vijelioşi...) muuuultă răbdare.... cu propria persoană!

Ceri direct (hai puţin până aici) sau dai direct (poftim lapte) în loc să întrebi (vrei să vii până aici?/vrei lapte?). Eventual cu motiv. Unul tentant. Dacă există - unde, prin „există” se înţelege „îl găseşti la timp”.
(Asta e ca de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?)
Desigur, răspunsul poate fi tot NU.

Tot ante-NU:
Pui, de preferat, întrebări cu mai multe alternative de răspuns.
(din zona de salvat onoarea)
Vrei lapte, ceai, apă sau suc de portocale?
(ceea ce nu te scuteşte de NU, da’ îi mai scade şansele de apariţie... şi poate-l mai înmoaie.)

Distragi atenţia.
Uite, un pterodactil!!! - urmat de 5 minute de căutare în echipă (scrutarea intens holbată a cerului...), şi de ultra-mega-ipocritul Ah, mi s-a părut, ce păcat, mmm, ce bună e brânza asta! Hliup!
Ulciorul ăsta nu merge de multe ori la apă.
Deeeeşiii... dacă eşti foarte inventiv şi, după pterodactil, cauţi ori chestii misterioase, gen furazolidon (copchilul nu tre’ să ştie ce e aia...) ori zburătoare (bondari, elicoptere, deltaplane, colibri), şi ai un vocabular copios, poate, poate...
(măcar îşi exersează auzul şi, cu puţină baftă, pronunţia şi memoria. plus, ai materie primă de alte discuţii ulterioare, instructive & calme)

Eviţi. Din timp. (adică gândeşti totul în aşa fel încât să fii pus cât mai rar în situaţiile-n care de obicei primeşti grenade defensive umplute & glazurate cu NU)
Merge bine dacă eşti şahist.
Eventual, de talia lui Kasparov.
Cum, nu ţi-a plăcut şahu’ (piesele alea care cad din cutie când scoatem tablele)? Nasol.

Negociezi. Celebrul mai pune, române, mai lasă, jupâne.
Beleaua cu schimbul e că tre' să ai ceva interesant de oferit...
Avertisment: uz limitat. Copilul trebuie fie să înţeleagă constructul de consecinţă (în speţă, succesiunea şi cauzalitatea gesturilor din schimbul negociat...), fie să fie deosebit de captivat de noua discuţie (caz în care, bine că merge, vorbim de distragerea atenţiei)

Dezbaţi.
Afli ce vrea în loc de NU (ce vrea de fapt) şi schimbi foaia. Pe aia nouă poate, desigur, să fie scris tot NU.
De ce zice NU e drum cu sens unic, şi, de cele mai multe ori, înfundat.

Te adaptezi. Cu o flexibilitate şi o viteză de circar, haleşti NU-ul, distragi atenţia, schimbi viteza, bagi altceva la interval, te-ntorci şi obţii da-ul dorit.
Cere timp. Şi spontaneitate. Şi cel puţin una bucată adult calm, suficient odihnit.
Ar fi varianta mea preferată, dacă m-aş putea educa suficient cât să recurg constant, elegant şi eficient la ea.

Da’n realitate, oricare variantă constructivă poate merge, în funcţie de context, copil, părinte, alinierea planetelor, etc.
Şi niciuna n-are efect 100% garantat.

Am văzut la Ada c-a apărut o carte pe tema asta. N-am apucat s-o caut. Ce zic aici e de la alt model cetire - poate mai seamănă. Poate nu.