Obo. Amândoi.

Mamiţuni, de la bizarele-i şcoliri sfârşit-săptămânale, Muţunau, de la schimbat medii, tovărăşii, ambianţe, ţopăieli &co.

Muţunau, febril. Iar.
Mamiţuni, chioară de somn, proaspătă &perpetuă autoare de friptură de lapte. Varianta afumat-flambată.

Să zicem că ne ducem la somn şi revenim azi-mâine cu detalii.

Ca post scriptum: Casa Presei Libere, fostă Scânteii, are, de ieri, un nou nume. Casa Dior.
(de unde a scos-o, nu ştiu! i s-o trage e la un body Dior purtat la venerabila vârstă de 3 luni?)

Dieta, metodic

Să faci cură de slăbire e ca şi cum te-ai apuca să-mpingi un tren. (sau, după gust, să-l tragi)
Efortul e mare şi tre’ să fie mult prelungit înainte să se vadă primele semne neînchipuite ale vreunui efect.

Iaca (dacă tot pritoceam postarea de dinainte de Paşte, mai precis de prin aprilie (20...), când mă şi lăudasem cuiva c-o am în program! ce-i drept, o aveam, dar uite cât a durat...) strategie şi tactici.
(nu vorbesc deloc aici de motivaţii. poate cu altă ocazie. poate.)

Scopul lor în viaţă este să ne simplifice existenţa, în caz de dietă. (maximizare de şanse şi rezultate, etc.)

Obiectivu’ personal poa’ să poarte numele de cod „kile jos”. Sau... „mai multă zvelteţe/sprinteneală”. Sau... „să intru dr... Doamne-iartă-mă la loc în hainele alea”.
Sau (favorita mea) "pentru că m-am săturat să car atâta".

Pentru atingerea lui, avem trei perspective. Sau... trei unghiuri de atac, nu total disjuncte. Sau... capitole. Neesenţial.
Ele sunt, în ordinea numerelor de pe tricou, intrări (ce îngurgitezi), proces (consum energetic), ieşiri (evacuarea, adică)

1. Intrările
Cu cât intră mai mult (şi mai aiurea...), cu atât creşte bătaia de cap.
Deci, să selectăm, pe linia lu' mai puţin şi mai bine.

Tactici:
1.a. Tactica „nechezol”: substituirea
Mănânci de nervi? La ore aiuristice? Pe apucate? Tre’ să te alături familiei, şi e ciudăţel dacă faci opinie separată şi papi ceai? Substituire scrie pe tine.
Avantaj: curat făcută, nu impune nici limite de cantităţi, nici de ore. (e gândită oricum ca să descurajeze mâncatul...)

Regula de aur: morcovii (cruzi) sunt un dar fabulos. Şi la îndemână. Au destul de multe zaharuri încât să-ţi salte (dar nu apocaliptic!) glicemia, sunt destul de tari ca să-ţi dea de lucru cât rozi (ceea ce se presupune că începe prin a te calma şi sfârşeşte prin a te plictisi!  şi ce bine, că te laşi de mâncat, de oboseală), şi, când îi termini, îţi dau (via ultima ronţăială!) un aer triumfător.
Cu obraji de hamster, sau fără.

După câteva zile de ronţăit, timp în care nu mai pupi zahăr, că doar l-ai substituit cu morcovi, îţi piere pofta de dulce. Cafeaua îndulcită de altădată va părea sinistră şi sucurile, bleah, piei, Satană!

Regula de aur, da’ cu mai puţine carate: orice aliment intens prelucrat se inlocuieşte cu fructe şi / sau legume. De preferinţă, crude. (acu' merge relativ simplu, că-i sezonu'....)
Pen’ cine nu le suportă crude, merg fierte sau gratinate, dar fără orice alte adaosuri în afară de mirodenii şi... [dar cu mare indulgenţă şi în cantitate mică] ulei de măsline extravirgin. (eventual proaspăt stors, ca să ne complicăm un pic!)
(eu trăiesc cu impresia că, bine asezonată, şi zeama veche de cuie roase de rugină poate părea o maaare delicatesă)
Prin aliment intens prelucrat înţelegem toate prăjelile, toate gătelile care necesită peste 1 oră (prăjiturile & pâinea se includ)

Exemple:
- zahărul se înlocuieşte cu morcovi. Ca să nu ne punem morcovi în cafea, n-o mai îndulcim deloc. (laptele gras îi mai ia din „asprime”; cu titlul de mare excepţie, da’ separat de lapte, meeerge, hai, o linguriţă de miere... PE ZI.)
- toate făinoasele cu gluten se înlocuiesc cu mălai şi respectiv orez. (care mălai şi orez nu se combină nici între ele, nici cu amidonoase)
- cartofii se înlocuiesc cu yams - cartofi dulci, sau, din nou, tot cu morcovi.
- prăjelile se înlocuiesc cu crudităţi sau fierturi, bine asezonate cu mirodenii (da’ nu Delikat sau alte minuni de-astea, cu glutamaturi)
- prăjiturile se înlocuiesc cu stafide (bun, bun, trece pofta de dulce; pentru cine are chef, timp şi talent, se pot face bombonele de cacao, stafide, fulgi de cocos, susan, migdale şi ce vă mai trece prin cap. atenţie, că-s bombe calorice)
- sucurile de orice fel (în afară de cele proaspăt şi, eventual, personal stoarse) se înlocuiesc cu apă şi ceai.
- ness-urile la pliculeţ se înlocuiesc cu cafea sau ceai verde/negru (sau se scot de tot)
- îngheţata se înlocuieşte cu iaurt simplu, blenderit cu fructe, pus la congelator, îngheţat, scos, re-blenderit, pus la loc.
- pentru cine suportă extremele, carnea se înlocuieşte cu peşte - dacă se poate, pescuit personal de la Metro, Auchan, bălţi renumite, de-astea.

Important: Dacă ai zice că ţi-e foame, vezi să nu-ţi fie, de fapt, sete. Bea apă prima dată.
Nu e glumă. Persoanelor care mănâncă dezordonat li se cam "derutează" centrii neuronali care controlează senzaţia de foame şi respectiv saţietatea. Drept care neuronu’ mai ajunge uneori să comande greşit papa!!! în loc de apaaaa!!!


1.b. Tactica „blitz-krieg”: excluderea
Un NU hotărât:
- prăjelilor
- zahărului la punga/cutie
- amidonoaselor
- alimentelor cu gluten (scoaterea lor pentru o perioadă ajută la curăţarea intestinului)
- alimentelor intens prelucrate (aici intră şi toate mezelurile şi mai toate branzeturile... adică fără caşcaval...)
- alimentelor conservate (excepţie: murăturile şi compotu’ de ananas)
- alunelor americane - peanuts.
- fisticului (suspine de protest)
Pe cine mănâncă intens în ... stomac sau n-are de ales, o zi de călcat strâmb în fiecare săptămână nu e gaura-n cer, cu condiţia să nu mănânci un TIR.
Nu te descurci cu asta?
Simplu.
N-o să slăbeşti.

1.c. Tactica „pune ceva-n loc/începe cu asta”: includerea
Un DA hotărât:
- sucurilor de fructe proaspăt stoarse şi beute pe loc
- sucului de sfeclă roşie crudă (e surprinzător de dulce şi bun, doar că-ţi cade păru’ din nas până strângi cât pentru un pahar...)
- amestecurilor de fructe şi iaurt - de preferinţă iaurt făcut în casă...
- kefirului şi iaurturilor bulgăreşti
- brânzei calcice & zerului aferent
- migdalelor crude (pentru că-s nesărate, şi se pot prăji apoi după gust...)
- laptelui de capră (mai uşor de digerat)
- alunelor de pădure (tot nesărate). sunt ele bogate-n calorii, dar sănătoase.  

2. Procesu’
Aici se lucră mult cu materialu’ clientului.

Avem metabolism bun? Dacă da, scăderea în greutate apare uşor şi repede, imediat ce se modifică oarece parametri în intrări. (dacă regula asta nu se validează în practică, ori interesul pentru subiect e pur teoretic, ori metabolismul nu e chiar rupt din soare).
Vestea nu-aşa-bună e că, (aproape) imediat ce te re-apuci de păpat aiurea, se va vedea.

N-avem metabolism bun? Ghinion.
Să-l ajutăm, zic.
Sportul e una dintre alternative (m-am mai aberat pe tema asta, aici). Beleaua principală e că nu se face singur.

Sunt tone de sfaturi, rutine, bla-bla-bla.
De bun simţ sunt (şi) următoarele:
- un-pic-de-sport e mai bun decât niciun-pic-de-sport;
- nu se face sport cu burta plină şi nici nu se mănâncă din greu după aia (ăştia de reuşesc să pună 1 oră între sport şi masă se laudă că le merge mai bine)
- se recomandă abordările gradate (câte puţin, câte puţin, că scopul nu e să cad lată şi să mă mişc ca Robocop a doua zi după faptele de arme sportive, ci să-mi împing în ritm constant & ne-stresant limitele). faptul că nu pot face din prima şi nici din a doua tot ce ţopăie instructorii nu mă îngrijorează cine ştie ce.
- variaţiunile-s foarte bune la casa omului. (după un timp, corpul se plictiseşte de un anumit tip de exerciţii şi reacţionează mai bine la schimbări decât la menţineri de rutină).
- scopul sportului este intrarea-n formă!
- răbdare.


3. Ieşirile
Fără a intra excesiv de mult în detalii, să zicem c-aici preocuparea de bază e limitarea timpului de „procesare”. Care se mai traduce, uneori, prin maximizarea ieşirilor. Are legătură, desigur, cu punctu’ 2 (care ajută!) şi cu punctul 1 - pe scurt, hidratare şi "de-constipare".  (nu, nu recomand laxativele; ci alimentaţia bogată în alimente care să nu pună probleme de tranzit)


Mai sunt multe de spus, da’ mă opresc aici, că mi-e somn.

Iar neodihna, după cum s-a cam dovedit, e unul din „prompterele” mâncatului compulsiv.

Tă-nă-nă-năăăăm.... povestea naşterii!

(Pen' că am mai scris câte ceva pe tema asta, o relatare conexă, aici)

S-o luăm, deci, de la capăt. Se impune un preambul luuuung. Se va vedea spre final de ce...

Am fost printre cele mai senine gravide de pe lume. (sau, posibil, senile. cine să le mai numere...!)
Am urcat şi coborât scări (nu mai mult de 4 etaje, totuşi...) până în ziua în care am născut (se vor vedea detalii mai jos...). Nu ştiu câte kile am luat în total, pentru că din luna a 6-a, când luasem deja 17 (din care primele 8 în primele 2 luni, când confundam arsurile cu poftele!) am refuzat să mă mai cântăresc şi, pentru că ecografiile arătau ce era de arătat, am fost lăsată în pace cu damblalele mele cu tot. - nicio pierdere!

Întrebată (frecvent!) cu privire la frica de naştere, am ridicat din umeri, râzând. Nu-mi era.
Nu-mi e nici acum (chit că acum am o imagine ceva mai bună în privinţa lucrurilor care ar putea merge prost!)
 Replicile mele erau din categoria „cu ce m-ar ajuta să mă tem?” - şi mărturisesc că n-am găsit nici până azi răspunsul (nici nu l-am căutat prea tare...). Purtam un copil dorit, lucrurile păreau simple.
Şi chiar erau. Chiar au fost.

Cu medicul, cum ziceam, a rămas că încercăm au naturel şi că, dacă nu merge, tăiem - vorba lui blomamaind, pe linia punctată.

Corina nu m-a presat deloc, deşi, evident, îi convenea mult mai mult cezariana - nu neapărat din motive de bani (deşi sigur contau!), cât de timp. Mi-a explicat că, dacă travaliul debutează noaptea, preferă să vină la spital numai când e foarte clar că şi nasc, de pe la dilataţie 6-ncolo. Ceea ce, i-am spus, mi se părea de bun simţ, că doar tot singură trebuia să mă descurc, şi cu ea, şi fără ea. Ori se putea dilata-n locul meu?!
- Ei, asta zici acum. Atunci, o să vrei să vezi feţe cunoscute! Oricum, să nu stai acasă când încep contracţiile. (semn că-şi cunoştea deja marfa...) Mai bine te duci la spital, te văd cei de la camera de gardă şi, dacă e cazul, te internează. Dacă nu, te întorci acasă.

Pe faţa mea tre' să fi scris mare că:
1. N-aveam niciun gând să fac ture 'nainte-'napoi pân' la Municipal, de dragul alarmelor false. Eu, să stau aiurea la cozi?
2. Nu-mi făceam mari griji. Data probabilă a naşterii era 4 august, după calendar, şi 30 iulie, după ecografie. Discuţia se purta pe 22-23 (marţi sau miercuri) Mai aveam timp!

Drept care nu mi-am luat concediu din săptămâna aia. Nu eram cu munca-n venă, nici n-aveam senzaţia că se dărâmă ceva fără mine. Da-mi doream foarte mult ca mai tot concediul de maternitate să fie post-natal, din motive de bani şi nu numai. Plănuiam să intru-n concediu de luni.
Drept care vineri m-am prezantat la birou, ca de obicei, plimbându-mi elefănţesco-răţuştesc burtanul ajuns cât un vapor de mare tonaj.

Pe la 16.00 - 17.00 eram la Bricostore, cumpărând 20 de kile de vopsea - că doar eu mai aveam timp şi casa trebuia renovată. (acu’mi trag pumni în cap c-am lăsat totul pe ultima sută de metri, da’ e tardiv...)
(de urcatu' vopselelor în portbagaj s-au ocupat nişte cetăţeni de altă etnie, care mi-au sărit în ajutor - sigur, cum să nu, imediat, doamnă! - imediat ce i-am fluierat ciobăneşte. Nu glumesc. Le făceam cu mâna de vreo cinci minute, dar, din cauza radioului din maşina de care se sprijineau, a trebuit să recurg - cu succes - la mijloace sonore)

La fix 20.17 (asta fiind din categoria lucruri pe care le ţinem minte cu precizie şi acum, parc-a fost ieri!) parcam în faţa blocului, înjurând că nu mai ajung azi la Praktiker, să iau soluţie de hidroizolare - căci Praktiker închidea la 21.00).

Mm, o crampă. Oare ce-oi fi mâncat?
Între noi fie vorba, n-aveam nici cea mai vagă idee nici că eram de ore bune în travaliu, nici cum „arată” contracţiile. Avusesem de saptămâni bune contracţii, doar că nu le luam drept ce erau... în baza nu’ş căror precizări neautorizate că durerile de naştere te „taie” pe-aici, pe oasele bazinului - aiurea, la mine se simţeau ca nişte crampe de indigestie sau deloc.
Deci, să luăm No-Spa.
Şi să mergem acasă să ne culcăm, poate ne trece.
Desigur, doar că nicio oră mai târziu, una din aceste crampe devenite junghiuri mă trezea din somn. Ceea ce m-a făcut să cred că... poate nu sunt chiar crampe? poate tre’ să merg la spital? Şi ce nasol o să fie când or să mă trimită ăia acasă... că doar eu nu nasc acum.

Ca să scurtez povestea:
- am încercat (timp de nişte ore bune!) să aflu prin telefon dacă ceea ce mi se întâmpla erau contracţii (!!!) şi care e poziţia antalgică pentru ele (!!!) - am fost foarte dezamăgită să aflu că nu există, aşa c-am inventat eu una, stând pe mingea de 75cm! (ocazie cu care, între contracţii, îmi făceam unghiile, că doar nu pot să mă duc aşa la spital!)
- mi-am refăcut integral bagajul de spital (nu era bun înainte; n-a fost, retrospectiv, nici după!)
- am sunat întregul popor care a binevoit să-mi răspundă la telefon la ora aia (nota bene - pentru că eu urma să nasc „mai încolo”, totul era programat pentru „mai încolo”, aşa încât eram şi singură acasă!)
- am făcut duş (nu ştiu exact cum de-am mai putut; cred că mi-au trebuit 10 minute numai să mă urc şi apoi să mă cobor din cadă!)
- am chemat-o pe onor NanaManu pe care-am pus-o, în timp ce stăteam pe jos în patru labe, că gresia era mai rece şi era bine, să sune la salvare, că era evident că nu mă poate urni.
Desigur, ăia (sosiţi în mod miraculos în vreo 4 minute jumate - e drept că era deja 1 noaptea...) n-au cărat scaunul pliant până la 8, deşi ar fi încăput în lift, aşa că m-au târât până la maşină, că eu nu prea mai puteam merge).

În tot acest timp, nu mi se rupsese apa (copilul coborâse atât de repede, încât capul lui acţiona ca un dop). A, şi, că tot veni vorba de dopuri, ca încă vreo 20% dintre femeile gravide, nu ştiu când l-am pierdut pe ăla gelatinos. N-a sărit bubuind precum cel de şampanie, aşa c-a trecut neobservat!

În salvare, omuleţii nu m-au lăsat să stau întinsă pe targă. Am stat pe scaun. Pe loc, n-am priceput de ce (ca să nu le nasc în salvare...), da’ nu prea mi-a păsat - aveam altele pe cap!. Cam intrasem în panică pe teme de neajuns la spital, aşa încât aveam doar două griji - să respir, şi să ajungem odată! (Habar n-am ce mare minune credeam că mă aşteaptă acolo...suprema siguranţă sau ceva asemănător. Mă rog).

La camera de gardă de la ginecologie, un tânăr domn. Care a privit uşor sictirit de deranj în direcţia mea şi-a infirmierei, căci, cum şedeam eu aşa cocoşată în scaunul cu rotile, strângând la piept rucsacul-poşetă, nu mi se vedea burta.

Eu nu prea mai vedeam bine şi eram complet ameţită, daaaar, mulţumită nenumăratelor ocazii în care, la terase, încă mai primeam bere, chit că n-o comandasem, am făcut sinapsa cu tema „după faţă şi braţe, nu pari gravidă” - deci poate-ai greşit uşa.

A urmat un moment de comedie bufă când am ridicat rucsăcelul. Omul şi-a schimbat brusc atitudinea şi mai că n-a sărit în sus să mă cocoaţe personal pe măreţul cal ginecologic. (să-i trag eu una-n freză cui l-a inventat aşa inaccesibil). Atunci mi (s)-a rupt apa, la control.

Evident, n-au mai ştiut cum să fugă cu mine mai repede sus, la 5. (dintr-un anumit punct de vedere, e mişto să fii urgenţă!)
- O sunăm pe Corina?
- Dacă vreţi, da. Dar nu mai ajunge. În maxim 15 minute naşteţi.
- Cine, eu?
- Eu sigur nu, a zâmbit el.

Ceeee? Ei, nu chiar aşa repede. Mai stăm, ne mai gândim, uşurel...
Aiurea.

Drept care care panica s-a reinstalat.
Sus la 5, unde era mega-aglomerat, o tânără doamnă care abia se urcase pe masa de naştere a trebuit dată jos la sosirea mea. Ea avea numai dilataţie 9. Eu, 10. Noroc c-am stat după aia în acelaşi salon post-partum şi am apucat să vorbesc cu ea, să-mi cer scuze...
 Dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi preferat să nasc în pat, stând în patru labe. Asta-mi fusese cea mai comodă poziţie în travaliu, şi după asta tânjeam cu toată fiinţa. Nu m-a-ntrebat nimeni.

Booon...
Medicul s-a apucat să-mi facă masaj perineal. (fapt pentru care-i sunt recunoscătoare până-n ziua de azi, c-ar fi putut alege epiziotomia! - deşi nu mi-a explicat nicio clipă niciuna dintre manevrele făcute pe mine... şi pun pariu că nu l-ar fi durut gura!)
Moaşa îmi tot explica să împing, în condiţiile-n care eu habar n-aveam cum.
Asistentele de la pediatrie aveau cele mai plictisite moace din lume şi eu eram imaginea vie a derutei, complet pierdută-n spaţiu.
La un moment dat îmi dădeau indicaţii preţioase vreo 4-5 voci (medicul era rezident, deci se mai băgau peste el...). Eu mă mai ridicam din când în când pe coate, să mă conversez cu el pe teme gen:
- Da’ sigur nu mai avem timp de epidurală?
- Nu cred.
- Bleah.
Trebuie că eram un spectacol, de vreme ce, printre mârâieli şi strigăte, eram, temporar, capabilă să-mi controlez relativ rezonabil vocea.
(drept care eu nu nasc, că doar când naşti nu mai poţi vorbi, nici măcar gâfâit, cum făceam eu)

Moaşa s-apucase să ridice din umeri că nu vreau să-mping - în condiţiile-n care nu-mi explicase nicio secundă cum. Ei, ’tu-vă-n nas, că nu m-ajută nimeni. Las’ că mă ajut eu.
- Gura! am zbierat.
(nu, n-o fac pe grozava, chiar am zbierat. într-o primă fază, desigur, am fost ignorată)
- Luaţi mâinile de pe mine în secunda asta (eram priponită de faimoasele apăsări cu coatele-n burtă...) că, dacă nu, eu numai nasc deloc, şi lăsaţi-mă-n pace să respir!

A urmat un schimb de priviri plictisito-revoltate.
Dar m-au lăsat. (nici n-aveau multe alte variante...)
Am închis ochii şi m-am desprins de cei din jur (mă cam enervau...).

După trei respiraţii adânci, mi-am venit în fire.
Şi-atunci a început partea magică.

Pe tot parcursul travaliului, simţisem că mă scufund încet spre înlăuntru - spre un loc cald, calm, întunecat dar sigur, neameninţător. Plin de linişte. Când am respirat adânc, pentru câteva clipe m-am dus şi mai departe, şi-am devenit, pentru o clipă eternă, dintr-un timp suspendat, una cu copilul.

Nu l-am născut eu, s-a născut singur. M-am simţit ca şi cum m-ar fi luat în braţe, ca-ntr-un fel de învăluire, să mă liniştească şi să mă ghideze. Un fel de lasă, mami, că fac eu.

Şi-a făcut. S-a angajat singur, înainte ca eu să apuc să împing deliberat.
(la carte scrie că aşa se-ntâmplă într-un procent semnificativ!)

Am deschis ochii, m-am ridicat din nou în coate, şi l-am anunţat pe Răzvan (medicul):
- Vine!
Şi-am văzut că-i dispare neliniştea. (omul se cam învineţise la faţă, având în vedere cursul evenimentelor ...)
Din două împingeri (desigur, moaşa nu s-a putut abţine să nu-mi stâlcească inutil burta, că doar aşa trebuie - motiv pentru care, ce să vezi, am omis s-o şpăguiesc până-n ziua de azi...), născusem.

Nu m-am putut abţine să nu continui s-o fac pe nebuna.
Nu ştiu cât urlasem sau nu în timpul naşterii (eu mă ţin minte vorbind non-stop!) dar, imediat după, am urlat precum canotorii la sfârşitul cursei, din toţi rărunchii, de-or fi crezut aia că, după ce că fac figuri, le mai şi mor acolo.
M-a durut la başcheţi că se sperie ei sau nu, mă descărcam de concentrare şi de efort.
Desigur, după aia m-am scuzat, vizibil ipocrit, pentru "scandal". (hi-hi!)


După naştere, am fost în extaz zile în şir. Pentru simplul motiv că născusem.
M-am simţit fericită, m-am simţit puternică, m-am simţit sigură pe mine (naşterea mi-a şters, catarctic, multe din temerile şi frisoanele şi neliniştile de varii feluri... ori au rămas acolo, în sala de naşteri, ori s-au transformat în altceva...), conectată şamanico-zurliu cu tot universul, capabilă să mă înţeleg din priviri cu oamenii aflaţi aproape de experienţa mea...

M-am simţit vie.
Şi întregită.
(ca-n bancul ăla cu „cum îţi fac eu un lapte fiert, nu-ţi face nime'!”, duş de endorfine cum am avut eu, n-a avut nime')

Pentru că, în pofida tuturor intervenţiilor de spital (oricât de limitate...) naşterea fusese a mea.
(OK, e PR, mă laud, doar am zis că Muţunau a făcut toată munca!)

Pe durata ei, n-am simţit durere. O fi fost, nu zic nu, dar nu mi s-a arătat.
Eram acolo, angajată, concentrată, prinsă cu toată fiinţa. M-am gândit atât de mult, şi înainte, şi în timpul naşterii, că e o etapă, că abia aştept să-l văd pe Muţunau, încât pragul meu ridicat la durere şi-a făcut treaba într-un mare stil.
Şi, graţie deciziilor medicului (care decizii ar fi trebuit să-mi aparţină! s-a întâmplat să coincidă cu ce-mi doream, dar n-am fost consultată nicio secundă!), am avut parte de un minim de invadare.

N-am fost niciodată mai mândră de mine.

Pentru că adevărul ăsta e: naşterea nu e a medicului! (deşi medicii aşa o văd, motiv pentru care folosesc exprimări gen „te nasc”). Medicul asistă la naştere. E o mare diferenţă între a asista; a lua parte; a interveni; şi a avea pretenţia că tu, medic, conduci şi provoci tot.
Mi se pare o atitudine grandomană perfect nejustificată să te pui tu, medic, în centrul atenţiei. (ceea ce însă se întâmplă, pentru că, nu-i aşa, calul ginecologic e construit pentru confortul medicului; imobilizarea absolut idioată a gravidei tot pentru binele medicului e; şi tot aşa...)

Tind să cred (şi de-aia mi-au plăcut comentariile la postarea Rixei, în special cel scris de chaplain, pe 12 iunie, la 6.18PM) că-n materie de naşteri s-a conservat prejudecata imbecilă că femeile nu-s decât nişte copii isterici &fără minte, de ignorat, care trebuie să se supună marelui medic.

Când, de fapt, medicul ar trebui să fie recunoscător c-a putut asista la miracol.

Am citit pe nu mai ştiu ce forum un text scris de o mamă care suferise foarte mult la naştere, şi care-şi dorea, vehement, ca epidurala să devină obligatorie.
Pe mine asta m-ar fi lipsit de mult (sau de tot, nu pot şti) din ce-am trăit atunci.

Mi se pare cea mai mare greşeală să vedem naşterea strict din perspectiva asta, biblico-sacrificială şi pasabilă, potenţial distructivă, ca pe un preţ de plătit.
Nu asta e.
E una dintre cele mai spectaculoase experienţe umane - dacă nu cea mai spectaculoasă.
E (dac-o laşi!) deschizătoare de porţi către dimensiunile interioare (de-aia vorbesc unele dintre noi de revelaţii via maternitate... de-aia pe unele dintre noi le schimbă radical experienţa naşterii!)
E sursă de înţelegere şi compasiune. (de-aia mamelor de copii mici le pasă - cel puţin cât îşi mai aduc aminte...)
E transfigurare, izvor de viaţă.
Esenţă pură de umanitate.

E cea mai mare ocazie să te asculţi şi să intri în contact cu tine.
Pentru că, în rest, îngropate sub convenţii sterile, ierahii aleatorii şi conserve culturale tembele, ocaziile nu abundă.

De la Mătuşa-cu-acte-n-regulă citire

- Vedeţi că e eclipsă de lună.
- Aha. Mulţumim.
- Şi, dacă n-o vedeţi de nori, mergeţi în sala de sport.

(din motive devenite între timp de neînţeles, în copilărie adoram bancul ăla, cu eclipsa care se „muta” în sala de sport, pe măsură ce discursurile-reflexie erau din ce în ce mai prost înţelese şi mai aberante. era chintesenţa tuturor bancurilor; a tuturor tipurilor de umor; era, ce mai, nu doar filosofie curată, ci ditamai poarta spre universuri paralele pe care ne mărgineam a le contempla firoscos şi inacţionabil)

Ăăăăăă...

Ăăăăăă... nu mai e doar o interjecţie. Nici o literă răs-dublată. A început să reflecte o stare de fapt şi, mai rău, una de spirit. (există, oare, vreun motiv pentru care, în loc de spirit, iniţial am scris „spirt”? da, justiţia divină).
Deci e un titlu bun de postare pentru conţinuturile disparate de mai jos.

Muţunau creşte.
L-am auzit azi vorbind la telefon cu Bunica, mai cursiv, mai frăzos şi mai alambicat ca niciodată. Cu epic (relatare cronologic corectă de întâmplări!), cu liric (exprimarea emoţiilor aferente!), cu tot tacâmul (două beţe de sushi pe care se străduia să mi le bage mie-n ochi)
În acelaşi timp, el este şi un geniu - căci s-a întors de la grădi exclamând cât se poate de clar şi corect der fuchs! (că habar n-are ce înseamnă e, desigur, altă discuţie)

Muţunau face febre misterioase, ceea ce-mi dă ocazia s-o fac (aiurea...) pe Dr. House. (mare om! mare serial! etc.)
Nu, nu e de la sticlă. E (ar putea fi...) de la insolaţie. Cred. De vreme ce nimeni n-a ştiut (pân’ la rezultatele negative ale analizelor!) să zică de ce.
Febrele „normale” vin, şi ele, însoţite de manifestări respiratorii sau digestive. Niet. Copchii zac şi nu au poftă de mâncare. Nu la noi. ’Mnealui cerea de zor chestii şi, din când în când, se mai oprea din ţopăit, prin cădere. Lată.
M-a dus la concluziile că: îi musai cu şapcă; junele are termostat (38.3, ore în şir, eventual zile în şir!) şi... mai era una, dar, ăăăăă, am uitat-o.
A! Că mai e posibil să fim în pragul unei viroze. De care am putea scăpa, dacă m-ar lasa să-i mai pun nebulizatorul. Dar... nu.
Uh. ei... vom vedea.


Muţunau, scăpat Aelitic la pânze şi vopsele (căci i-am arătat filmele şi, a propos, e promoţie la Jysk), a compus o capodoperă semi-turbată (poze când găsesc aparatu’) şi oarece picturi rupestre şi nu numai.
Ca idee, vopselele de ulei se iau cel mai bine de pe mâini, braţe şi coate cu şampon. De sub unghii, mai greu. De pe tricou, probabil că nu.
Cele acrilice pleacă de pe piele imediat, la contact cu apa. Bun, bun!
Concluzia de-aici e că-s o mamă rea, cârpănoasă şi lipsită de simţ artistic (deşi am pişcat şi eu o capodoperuţă, adică o capodoperă mai mică, format 25x30), care nu se poate abţine să nu zbiere de indignare sugrumată de pe la al 25-lea mililitru de vopsea stoarsă cu sete din tub - căci storsul tuburilor e pasiunea, nicidecum culoarea... spre marea dezamăgire a mii de galerii de artă, care aşteptau cu sufletele la guri şi cecurile la-ndemână.


Sunt obosită. Obosită spre împăiată.
Mi-am făcut însă abonament la sală. Acum mă gândesc serios pe cine plătesc să meargă-n locul meu.
Dar azi, în mod magic, am avut o zi bună. Nu mirobolantă, ci bună - cu rezolvări simple, cu discuţii calde, cu izbucniri în râs.
Nu-s un mare fan al psihologiei forţat/dement-pozitiviste (mult din ce ce trece de Rogers mi se pare oareşcum ilogic şi speculativ, mai apropiat de gândirea magică decât de ştiinţă). Da’ poate că micile momente de euforie pur şi simplu merită mai multă atenţie decât cele de disforie.



Am citit o parte dintre articolele lui Malcolm Gladwell, aici. Mi-ar plăcea să apuc să comentez chestii din ele.
Am mai citit postările lui Michelle, care mi se pare fabuloasă.
Am dat peste nişte bloguri noi, pe unele am apucat să le adaug în blogroll, pe altele, nu.



Şi cred că mi-am găsit, citind această postare a Rixei şi, mai ales, comentariile, unghiul din care să pot relata povestea naşterii lui Muţunau (care are, desigur, toate ingredientele aşteptate, şi ceva în plus).
Tot începusem varii drafturi- din perspectiva mea, din perspectiva lui, în manieră haioasă, în manieră sobră... , mă rog, din astea. Dar nu terminam. Şi e păcat, pentru că deja am început să uit. Încă mă pot întoarce acolo, face parte din mine, dar e, în mod cert, un eveniment din trecut.
Nu-mi găseam vocea.
Am găsit-o acum, când, citind despre autonomie, am înţeles de unde vreau să pornească relatarea mea: de la libertate.
Dar, despre asta, în episodul viitor.

Cum ştii că ai exagerat cu

 ..munca / netu’:
- Eu propun să ne îmbrăcăm...
- ... şi să me’gem în calculatorh!

...poreclele duios-jenante:
- Suuunt Târtăniiiilăăăă!!!

... explicaţiile tehnice:
- Ce-ai în gură?
- O lovitu’ă!
(venise din altă camera, clefăind &suspinând că-l doa’e ceva)

... eterna grabă:
- Mami, hai, mami, mişcă-te mai ’iepede, hai!!!

Tre’ să fac curat în balcon

Să aibă unde picta copilul, să-l fac geniu!
Poate ajunge să expună la New York:


Gluma la o parte, mi-a plăcut disponibilitatea părinţilor (pictori, amândoi) de-a o lăsa pe Aelita să deseneze.

Nu m-am întrebat decât cine face curat dup-aia...

Îngrijorări. Meschinării. Cercuri vicioase. Etc

De vreo două-trei zile, Muţunau anunţă că se duce să se culce, şi maaaare miiinuneeee, asta şi face.Azi însă a căzut lat mai devreme, după o sesiune instopabilă de plânsete cu sughiţuri. Tema declarată a fost o lovitură la picior (vânătaie; probabil şi întindere musculară; niciun semn vizibil de fractură).
Motivaţia declarată a fost oarecum ... autoreferenţială:
- Plâng pent’u că sunt supă’at!
- Da’ de ce eşti supărat, mami?
- Pent’u că plâng!!

Bun aşa. Adică, nu bun, da’ altceva n-avem.
Dacă nu era episodul recent de halit sticlă, nu mă sesizam cine ştie ce (mamă denaturată...), şi puneam lucrurile pe seama unei insolaţii. Sau a meteosensibilităţii, că şi pe mine m-a durut azi capul de-mi ieşeau ochii din cap. (ceea ce nu e nou, are loc de câteva zile, pe fondul oboselii).

Doar că nici eu n-o duc fix bine.
Pe fondul oboselii şi nu numai, uit de la mână până la gură. Uit să-mi notez în agendă; dacă-mi notez, uit să revin. Absolut idiot. Cu atât mai enervant, când tu eşti protagonistul.

Mă mai roade o chestie. Când m-am întors la muncă, post CIC, am schimbat locul de muncă. Cu unul diferit, mai aproape de casă (muuult mai aproape de casă! 15-20 de minute în loc de 45-90...) cu ceva mai puţine ore lucrate şi, desigur, cu bănetul diminuat corespunzător.
Premisa fusese că mă împac cu mai puţini bani în schimbul a mai mult timp liber.
 Vaaaaai, ce bine o să fiiieeee!!

Şi-am greşit.
În primul an, a mers. Sau a părut a merge, în virtutea speranţelor de debut şi a impactului de schimbat aer.
Pe urmă... banii s-au dovedit a fi puţini, dar timpul, ce să vezi, s-a înmulţit. Locul de muncă e prietenos cu copiii... dar cam atât. Cu mine, nu mi se (mai) pare.
Nu ştiu ce-aş face dacă ar fi să mă întorc în timp, dacă aş mai schimba sau nu angajatorul. Răspunsul n-are, de fapt, nicio împortanţă, de vreme ce maşina timpului e cam de mult la reparat, şi cre’ c-am şi pierdut chitanţa.

Întrebarea e cum mă descurc de acum înainte, pentru că, pe de o parte, nevoia de mine nu pare să scadă, dimpotrivă, şi, pe de alta, văd, în spatele politeţii mimate din ce în ce mai prost, tot felul de ochi daţi peste cap la vederea plecărilor mele spre grădiniţă şi tot felul de guri pungă la auzul extinderii de termene limită - pentru că, nu, nu lucrez de acasă.
Nu, nu citesc şi nu trimit mailuri de servici de acasă. Din câte-mi amintesc, compania nu plăteşte conexiune mobilă de internet.
Nu, nu mă ajută informaţia că tu-ţi laşi copilul cu bona şi munceşti, pentru că-l laşi pe al tău, nu pe al meu. Eu nu am bonă. Nu mai am, că nu-mi mai permit.
[Da, am timp pentru altele (gen blog). Dar asta e cam ca şi cum te-ai uita lung la mine, c-un aer de reproş, mirându-te că am timp să gătesc varii avioane culinare (deci nu masa zilei, chestii extra, de fiţe...) sau să citesc (o carte pe trimestru!). Deci - nu intră-n discuţie.]

Şi-n plus, Muţunaul va avea nevoie de din ce în ce mai multe chestii, (cursuri, sport, şmecherii) care nu-s gratis. Deci nu doar timp, ci şi bani.

E un cerc vicios. Nu-mi place.
Ştie cineva numerele câştigătoare la următoarea extragere Loto?

Ce mai fac Muţunau şi Mamiţuni

Muţunau haleşte pipete.

Partea lipsă, desigur, e cea ronţăită de tânărul cercetător. Sau mestecător. Sau ambele.

- Da’ spune-mi şi mie, ce ţi-a venit de te-ai apucat s-o mănânci?
- Aşa t’ebuia!

În consecinţă, Mamiţuni haleşte calmante.
Din fericire, tratamentele iniţiale par să fi dat roade. (nu cele legate de calmante!) Ceea ce nu înseamnă că nu tre’ să stea toată lumea geană pe el în următoarele 2-3 săptămâni, de orice eventualitate...

În camera cu bile de la Ikea, Muţunau navighează precaut prin mormanele colorate şi, odată urcat sus, la tobogan, sare. Pe lângă. Nu chiar din prima, căci mai întâi a alunecat şi-a trebuit să se dea jos tot pe tobogan. Din a doua sau a treia, căci om avea lipsă multe la inventar, însă perseverenţa nu e printre ele.

Probabil ar fi indicat:
- să acceptăm realitatea şi să-l facem fachir
- să-i pregătim de ziua lui un tort corespunzător, cu cioburi, sârmă ghimpată, zeamă de cuie şi-un aruncător de flăcări (de ultimul nu s-a legat până acum, dar nu e nicio îndoială că va face-n curând progrese).

Acasă, Mamiţuni se trezeşte c-a lansat (involuntar) şi episodul de dezvăţare nocturnă de chiloţi absorbanţi - căci am uitat complet şi să mai cumpărăm alţii, şi să ne schimbăm seara de cei de pânză. Asta-n pofida (sau poate tocmai datorită ...) faptului că la grădinilă au aterizat de curând doi copii noi, mai mici, iar Muţunau a găsit de cuviinţă să regreseze (dar numai acasă!) şi să mureze constant canapeaua.

Pe blog, Mamiţuni scrie, cu geniul caracteristic din dotare, o postare minunată pe-o temă de mare actualitate. Apoi, între şapte mii de ferestre de net şi cam tot atâtea urlete muţunautice, din greşeală, o şterge / pierde. Fie-i întoarcerea în eter uşoară - că altă urare mai inspirată momentan n-avem. Postării, desigur.

Muţunau, escroc, a-nvăţat să urle la comandă (aia proprie) întru cerşeala supremă de atenţie. Mamiţuni, care nu-i exact surdă, s-a-nfăţişat prompt, c-un aer sictirit şi l-a informat pe Petrică-şi-Lupu-reîncărcatul, versiunea ţopăitoare de apartament, că procedează greşit umblând după felul acesta de atenţie şi că riscă multe (în special ignorare când i-e lumea mai dragă) dac-o ţine tot aşa. Muţunau a rânjit sardonic. Tema, pe moment aparent tranşată, s-a mutat de fapt iute între zonele de conflict deschise în prezent - deci o vom mai revedea...

Mamiţuni se gândeşte să se convertească la hinduism - poate-poate, dacă dă dovadă de suficientă devoţiune, capătă (fie şi temporar!) numărul suficient de mâini care-ar ajuta-o s-o scoată la capăt şi-n absenţa unor zile de lucru de 60 de ore.

„Da’ nu par să se înece”

Adevăratele semne ale înecului (nu cele văzute prin filme), aici. Se bazează şi pe materialul de aici - pagina 14 (16, dacă socotim şi coperta).

Până apuc să traduc (ceea ce, pe moment, din motive de lipsă timp, e uşor science-fiction), pun măcar link.

Cine n-are tunele, să-şi cumpere

De exemplu, de-astea.

(sursa)

De-asta.

O nouă mostră de ticăloşie mamiţunească

- Ieeeeu duc gunoooiiiuuuul! Ieeeeeeuuuuu!
- Nu ştiu, mă mai gândesc.
- P’omit că la baie nu mai dau apă pe gioooos!!!
Drept care primeşte, după intense negocieri, permisiunea (şi onoarea!) de-a duce gunoiul.

De spălat vase, din păcate, s-a lăsat de mult (cam după a cinşpea farfurie spartă - probabil speriat de răcnetele mele de protest), iar în materie de strâns haine nu l-am convins nici în ziua de azi.