Categorii cromatice (postare-n care se bat puternic câmpii!)

(MoniQ, de la ultimul tău comentariu mi se trage!)

Mama albă
E fie albă la faţă (de oboseală, pentru că a greşit pudra, pentru că tocmai şi-a scos mecla din găleata cu var sau progenitura i-a pocnit recent o pungă de făină-ntre ochi), fie la corp (caz în care ori e iarnă de mult, ori se impun analize medicale pe caz de aparenţă clorotică).
De obicei e puţintel surdă - aude în reluare sau deloc.
Interacţionează distant şi cască des. Se împrieteneşte bizar cu pereţii şi uneori vorbeşte cu covoarele făcute sul, după care se sperie.


Mama galben-canar
Ar putea avea hepatită.
Sau o mască de avocado cu miere pe faţă.
Caz neclar.


Mama roz
Categorie controversată, deseori caracterizată de strâmbături din nas şi ridicări de sprâncene - fără a fi prea clar ale cui.
Merge înconjurată de norişori, steluţe, sclipicei şi posedă un număr remarcabil de obiecte pufoase.
Duce o viaţă în care nu e nevoie de votcă.


Mama portocalie
A exagerat cu sucu’ de morcovi şi i se întâmplă des să adoarmă înainte de a se dezbrăca de dresuri - care sunt, desigur, oranj.
E, cel puţin în gând, dansatoare de tango.


Mama roşie
Ori a fost uitată încuiată în balcon/pe verandă/în afara casei, ori urlă. De cel puţin 3 minute.


Mama mov
Ea (încă) nu urlă.
Nu va mai dura mult.


Mama bleu-ciel
Încă mai are nisip în poşetă. Şi uneori e sincer uimită că încă mai are poşetă!
Trăieşte-ntr-o vară eternă şi tip-lan-de-grâu-foşnăitoare.


Mama ultramarin
A fost cu siguranţă marinar într-o viaţă anterioară. Poate chiar pirat. Vorbeşte mult şi tare. Visează să primească în dar o bormaşină. Sau o unealtă de gravat.


Mama gri
Duce de prea mult timp prea multe poveri străine în cârcă.
De obicei ţine ochii în jos.

Mama-de-culoarea-cafelei
O, mmmammmă!


Mama verde
Poate fi eco. Sau doar imprudentă când vine vorba de aşezat pe bancă-n Cişmigiu.


Ce alte categorii ar mai fi?
Aşa, după (o parte din) codurile Pantone!

Ce n-am spus. Ce nu spunem?

Am pornit de la postarea asta şi de la următoarele panseuri:

Există gânduri „mămiceşti” pe care nu le spunem?
Da.


Are sens să le spunem pe toate?

Probabil că nu - pentru că unele, în înfierbântarea momentului, par a căpăta proporţii apocaliptice (ca şi cum ar fi proiectate în mărime exagerată pe vreun perete de percepţie / conştiinţă) şi-apoi ... ei, pur şi simplu râzi de ele. (biiine, în cazu’ ăsta specific are rost să le menţionezi, de amuzament)

Iar de altele pur şi simplu uiţi. Ceea ce arată ori o măreaţă capacitate auto-represivă, ori oboseală ieşită din comun, ori (cel mai simplu) lipsa de importanţă.

Dar unele lasă urme.

Şi unele din urmele astea dor.

Şi unele din urmele care dor sunt pentru mult timp. Sau pe viaţă. Şi nu doar pe o viaţă, pe mai multe.



De ce păstrăm tăcerea?

De ce nu vorbim de gândurile negre, de coşmaruri, de momentele de regret, de angoase, de saturaţie, de extenuare psihică, de depresie, de temeri, de izolare, de urletele interioare, de dificultăţile de adaptare, de momentele de furie, de amorţire emoţională, de zombificare, de răzbunări, de (aşa cum zice postarea instigatoare) pragul de abuz?



Din cauza faptului că maternitatea e idealizată? Şi prea puţine persoane par a putea reconcilia cu succes ambivalenţa aferentă, de fapt, oricărei întreprinderi umane?

Din cauză că teama de dezaprobare instant-făţişă e prea puternică?

Din pudoare?

Din cauza ideii că indivizii sunt unici şi experienţele lor, prea diverse pentru a putea fi tratate unitar?

Din teama de a fi judecat - dar, în esenţă, neajutat, dimpotrivă? Din percepţia acută a lipsei de compasiune?

Din speranţa că poate trece? (căci, nu-i aşa, toate trec. când şi cu ce preţ ar implica alte discuţii)

Din pricina lozincilor şablonarde legate de iubirea necondiţionată?

Din singurătate?

Din sentimentul că demersul e, oricum, inutil?

Pentru că trebuie să rabzi, iar suferinţa e o mare virtute? (sincer, nu, e o mare tâmpenie în numele căreia s-au produs multe crime)

Din lipsa unei abordări structurate? Din neştiinţa de a diferenţia?



Rolul de părinte e greu. Te duce pe teritorii anterior necartate şi, oricât te-ai antrena, nimic nu te poate pregăti integral dinainte. Motiv pentru care, chiar şi atunci când ai deja X copii, la X+1 tot vor fi momente-n care te vei trezi cu garda jos şi cu plexul turtit de surprize. E o călătorie cu multe momente inedite şi nu vor fi toate plăcute. Nu au cum.

Aş zice că-i şi-atât de complex încât nu poate fi descris decât pe faţete şi că mare parte din frustrarea în raport cu el vine din faptul că prea mult popor se pretinde unic şi atotputernic deţinător al adevărului suprem.

Aş mai zice că deseori tăcem din dorinţa de-a nu-i agresa pe alţii cu ventilaţiile noastre auto-clasificate ca inutile. Şi/sau pentru că replica (nepotrivită, dar des întâlnită) la auzul dificultăţilor cuiva e una idiot-competitivă de tip „da’ stai să vezi ce nasol o duc eu”. Deosebit de intens ajutătoare, fireşte.

Că alteori simţim spectrul fricii de anormalitate. Căci, nu-i aşa, încadrările există. Se-aplică. Şi, dacă tot mi-e greu, de ce să-mi mai adaug la povară paişpe pietre de moară „înţelept” aruncate-n subiect de comentatorii intens preocupaţi de grija altuia?


Şi-mi imaginez un cerc clar-obscur în care diferite voci spun, rând pe rând, poveştile îngropate sub tăcere, şi mâinile se mişcă, gesticulând, în ritmul exteriorizat al istorisirii, sau într-unul ceva mai greu exprimabil - cel al bătăilor de inimă.


Oh, da, au fost.
Au fost momente în care m-am gândit cum ar fi dac-aş pleca acum.
Dac-aş dispărea.
Dacă pur şi simplu nu m-aş mai ridica din pat / de jos.
Dacă nu m-aş duce să-l caut.
Dacă aş ridica palma şi-aş lăsa mâna să-şi urmeze atât de demult învăţata, de la primire, traiectorie.
În care am trântit cu lucruri de pereţi şi podele.
În care m-am retras şi/sau refugiat în altceva.
În care am simţit furie. Nu din aceea fierbinte, hipertensivă, mai uşor de stins când energia se disipă, ci din cea criminală, rece, calculată, metalic-ucigătoare.Şi dorinţă de răzbunare pentru-deja-nu-mai-conta-ce.


Sunt aspectele care, odată manifestate, te fac monstru.
Dar, spuse, te umanizează. Chiar şi retroactiv.


Despre câte altele şi de ce păstrăm tăcerea?

Rugby, ghionţi şi muzică clasică

... sau circul de la casa de bilete a Ateneului Român.

M-am prezantat fromos ieri pe la 12.00 să iau bilete la "Clasic e fantastic". Cu listă de douăj’ de belete pentru vreo 30 persoane (parte din adulţi plănuiau să-şi ţie copchiii în braţe) din care doar patru îşi vor vedea concertu’ cu ochii.

Spre deosebire de alţi cel puţin 10 oameni prezenţi la rând, sunt o norocoasă. Am găsit bilete. Cu loc. După 90 de minute kafkiene de stat la coadă plus o secundă de atenţie vulturească, sursa chintesenţială a diferenţei dintre „cu loc” şi fără loc. Într-un (regretabil) acces de generozitate, am lăsat post-şezătorilor (aşteptătorilor?) mei la rând (cel puţin) un loc pe scaun.

Tantea biletăreasă de la casa de bilete e tare simpatică, dar posedă o puternică aparenţă gastropodă (varianta fără corniţe boureşti la vedere) şi n-are nici cea mai vagă idee despre existenţa unor pixuri care chiar  să scrie. Tăierea cu un X (vizibil!) a locurilor date e dintr-o tehnologie extraterestră care n-a debarcat încă la Ateneu. Datu’ de locuri separate, aiurea, la nimereală, e, în schimb, omniprezento-omnipotent. Scrierea locurilor pe bilete e sinonimă c-un preludiu cadânesc de serai, e leeeentă, voluptoasă, cu limba-ntre dinţi, dansat din buric (legănări pe scaun) şi-ntrebări filosofice de cumpărător că dacă n-or fi alea cele mai bune locuri?

Ce e drept, astea de mai sus, plus ochiu’ de vultur, sunt motivele pentru care azi am avut ce cumpăra.

Momentul anunţului anti-climactic că nu mai sunt decât 45 de bilete (care nu au ajuns la mai mult de 9 oameni...) a fost un fel de piaţa Tahrir. Rivuluţie, monşer!
Chiote, revolte, propuneri, soluţii - mai aveam un pic ş-o puneam de-un guvern.

La coadă, logic, se ziceau chestii absolut raţionale (dar nu neapărat imediat realizabile...), cum că să se scumpească biletul, primesc, dar să se deie săptămânal concert, s-ajungă la toată lumea!

Aştept cu interes concertul de pe 4. Dar dacă la următorul iar e coadă de 50m de la 11.30, în condiţiile-n care casa se deschide la 12.00 şi primii 10 oameni iau câte 50 de bilete de căciulă, pe mine m-au pierdut de muşteriu, că n-am chiar atâta timp liber. Şi nici nu apreciez prezenţele auguste de tip cuconet-cu-blănet ghiontist & făr' de maniere.

Suntem bine

Poate un pic prea prinşi de lumile din afara calculatorului...

Poate un pic prea staţi pe la birou...

Poate un pic prea devreme treziţi dimineaţa, din motive de mers la noua grădi, care e depaaarteee...

Poate cu un pic prea multe pe cap...

Poate un pic mai atenţi la aici şi acum...

Prea prinşi într-un dans excentric al ţopăielilor cotidiene...

Poate acoperiţi un pic de zăpada nedezgheţată...

Poate cam obosiţi... un pic fornăiţi... dar bine.



Sau aşa ni se pare.

Ultimele chestii de prin agendele muţunautico-mamiţuneşti

S-o luăm pe rând.
Avem de menţionat:


Masajul pe patul cu pietre de jad şi-nu-mai-ştiu-ce (bla-bla...) pentru coloană, de la Henriette, accidental pescuit de pe unul din site-urile cu discount-uri (destinatar: strâmbăciunea de Mamiţuni, desigur). (pozele de pe site sunt aiurea, nu te dezbraci pentru masaj, doar elimini cureaua, încălţările şi eventualele taioare / haine cu potenţial ridicat de boţire)
Dacă nimereşti, într-un final, poziţia potrivită înălţimii tale, e chiar fain.
Dacă nu, se pune oricum drept o oră de linişte (doar dacă nimereşti singură-n camera de 2 paturi cu pietre de jad şi unu’ aparent fără...). Din acest prim motiv prima şedinţă a fost oarecum inedit-înspăimântătoare. 



Colorile de baie de la Tinti (pentru Muţunau). De la DM. Din seria „bună ziua ai dat, belea ţi-ai căpătat”, acu’ nu se mai poate face baie decât cu ele. A, şi cu pocnitoarele din aceeaşi serie...



Dubla şedinţă de iniţiere de la Equestria - fără poze, că n-am mai avut destule mâini.
Dar arătam într-un mare fel, înfofoliţi amândoi (în manej nu e cu mult mai cald ca afară), echipaţi cu caşchete, proptiţi în şa, amândoi în premieră, fiecare pe calul lui (inclusiv Muţunau, care n-a primit ponei, ci pe Negruţa, o mânzoacă pe care sunt cocoţaţi toţi copiii).
Foarte frumos. Am vrut să luăm caii acasă. Nu s-a putut. Păcat, am fi ajuns mult mai repede dintr-o cameră-ntr-alta.



Cărticelele Prima mea enciclopedie (Larousse) de la Elefant, luate cu reducere şi cu ochii oarecum holbaţi la vederea preţurilor iniţiale declarate acolo.
Muţunau, „cititor” pasionat al volumului „Corpul Omenesc”, a-ntrebat despre personajele (nude) de la paginile 92-93: da’ ăştia nu se mai îmbracă odată?
(după cum era de aşteptat, dat fiind că este despre corpul omenesc, cărticica presupune să fii gata să dai oarece explicaţii din zona de educaţie sexuală)



Cremele de la L’Erbolario. Tot cu reducere, desigur. (nu că asta ar rezolva mare lucru... dar farmaciile care nu au varianta tester pot da, la cerere, mostre).


Ultimul concert din seria Clasic e Fantastic.



Şi ratarea unei tabere de schi. Eh, nu le poate avea/face omu' chiar pe toate!


PS:
Ah, şi clepsidra Dontodent, cronometru asistent-la-spălatul-pe-dinţi, c-o uitasem. Tot de la DM.

Replica universală

- Mă duc în patul meu să-mi fac o căsuţă sărăcăcioasă din pături!

Arătaţi-mi

Arătaţi-mi o singură viitoare mamă care să-şi dorească să fie brutalizată, fie şi doar verbal, în maternitate.

Care să ceară să fie tratată pur ca un caz, situaţie medicală pe picioare, fără niciun fel de consideraţie pentru ea ca persoană.

Care să nu tânjească după intimitate. Să ceară, dimpotrivă, să vină şapte serii de studenţi să-şi dea cu părerea, eventual în dezacord, cu privire la ce-ar trebui să i se întâmple ei.

Care să ceară cât mai multe intervenţii, ca să simtă sigur că i se întâmplă ceva anume, special, misterios, cu iz foarte specializat medical, dacă tot e în spital.

Care să nu-şi dorească, indiferent de cât de în secret, să-i fie respectate preferinţele şi instinctul, indiferent cât de ciudate ar fi ele.

Care să solicite să fie tratată de sus şi vag dispreţuitor de medici şi asistente. Eventual chiar intimidată.
Care să nu vrea să fie încurajată, ci bruftuluită şi umilită cât mai des.

Care să dea în scris, olograf, că se predă necondiţionat spitalului, şi că n-are absolut nimic împotrivă, ba chiar solicită, să fie tratată ca neavând niciun pic de discernământ, şi, dacă se poate, niciun drept.


Arătaţi-mi-o. Presupunând că există.

Da' indiferent ce părere aş avea eu referitor la ce mi se potriveşte mie într-o situaţie asemănătoare, în ceea ce-o priveşte pe ea, e tot dreptul ei să aleagă.



Despre ce vorbim, de fapt, în ultima vreme?

Amestecato-prescurtate

Muţunau a devenit, oficial, spunător de r. Nu mai graseiază. Aproape că regret. (rârâia vag teutono-testosteronic, fără nimic din vulnerabilitatea grăsună a r-urilor franţuzite).


Tot el a dat comandă de fraţi. Frate şi soră, mai exact. Cred că mai întâi frate.
- Momentan, nu prea pot.
- De ce?
- Păi, copiii nu vin chiar aşa uşor pe lume.
Mă bate un (puternic) gând să deleg povestea.



De sezon, tocmai când boscorodeam mai cu foc că lipsa de civilitate e scrisă mare pe plugurile alea care deszăpezesc ipocrit, stivuind nămeţi peste maşinile parcate, că nici şapte mii de manifestaţii naivo-idealisto-ideologice n-or să schimbe asta, când pragmatismul e, de fapt, beleaua, şi că da’ cât o fi de greu să apari, matale, auctoritate publică, pe stradă, cu nişte camioane +/- aspiratoare de zăpadă, săpători, chestii, şi să şi muţi (fie şi pe spaţiul verde din preajmă...) gheţarii în formare, când am aflat, sâmbătă, răspunsul.

Greu. Nu imposibil, da’ greu. Motiv pentru care echipajele alea mixte (camioane, săpători şi, bonus peste visele mele, poliţia) au cărat ceva, da’ s-au lăsat repede.

Hai, repetir, că ninge iar, mai aveţi o şansă.




Din categoria lecturi de sfârşit de săptămână: Lacrimi de girafă, de Alexander McCall Smith. Nu mai ştiu dacă am mai scris despre el sau nu, că-s senilă (voiam s-o fac). Toată seria e foarte frumos şi suav scrisă. Aştept cu interes restu' de volume.

Şi nişte capitole din Thomas Gordon. O să revin cu adnotările, tot telegrafic.