Completări la o anume reacţie

Ia'n să revenim on pic la tema asta.

Presupunând despre prăvălia cu pricina (aia cu nume de istorică pârnaie) că e realmente prietenoasă cu copiii, nu doar cu banii părinţilor lor, comunicatul corect de PR al ar fi sunat cam aşa:


Ne cerem scuze pentru cele întâmplate. Ne bucurăm să vă avem drept clienţi şi dorim să ne vizitaţi împreună cu copiii şi pe viitor. Ce am fi vrut să comunicăm era că, dacă ne anunţaţi din timp că intenţionaţi să organizaţi o întâlnire la noi, ne putem pregăti să vă primim cât mai bine, în aşa fel încât dumneavoastră şi copiii să vă bucuraţi cât mai mult de ieşirea la ceai.

Vă oferim, împreună cu scuzele, şi o trataţie din partea casei, pe data de... , la ora de..., (eventual în sumă de...)



Acu’, nu mi-s atât de naivă încât să-i suspectez pe cei de la locaţia de glorioasă amintire cum că:
- ar fi realmente prietenoşi cu copiii (reacţiile piarului mă fac să cred că au contraire)
- au bun simţ
- ştiu la ce se referă aspectele legate de relaţii cu clienţii
- sunt în stare să-şi repare propriile gherle
- îţi cer să faci rezervare când vrei să vii cu copiii şi în alt scop decât să-ţi poată spune că nu mai au locuri.



Cred că-s doar o prăvălie lansato-deschisă cu ifose 'telectualo-şmechere & captivată de propria-ncercare (leşinată şi deloc înţeleasă, da’ percepută ca reuşită) de-a se diferenţia.

Cetăţeni, dacă voi nu vă înţelegeţi atributele de promovare, e cam nasol. Pentru că asta, în esenţă, înseamnă că nu ştiţi nici de ce faceţi ce faceţi cu/în locul ăla, nici care vă e, de fapt, identitatea de prăvălie. Pe termen uneori suprinzător de scurt, consecinţa logică a acestui gen de necunoaştere e lacătul pe uşă.

Nu pentru că v-ar boicota cineva, ci pentru că, din confuzie-n confuzie, vă faultaţi singurei pân’ la comă.



Cât priveşte băgătorii de seamă profund deranjaţi: priviţi-vă înlăuntrul.

Amintiţi-vă gustul primei interdicţii nejustificate care v-a fost adresată.

Al primului refuz resimţit ca abuziv.

Al falsei satisfacţii date de aprobarea unui comportament cuminte. Al căptuşelii ei, îndoiala cu privire la cât de iubit(ă) eşti, de fapt.
Senzaţiile cutremurător de distrugătoare ale contemplării condiţionării iubirii.

Nu, nu-s deloc departe. Le-aveţi miasmele în cerul gurii. De-acum, deja tatuate adânc, dureros, veşnic nevindecat. Ascunse sub bandajul murdar al celebrei normări.

Transferarea impunerii ori/sau a sancţiunii nu vindecă. (dac-ar fi fost aşa, durerea v-ar fi trecut de mult...).

E doar o repetare compulsivă a unui gest vechi, făcută din dorinţa de, pe cât posibil, a-nţelege. Şi dintr-o tentativă imposibilă de-a repara de-acum arhaica ruptură.

E pura furie neexprimată.

E un urlet mut care pretinde desfigurarea tuturor, după chipul durerii voastre.

Şi-i cu atât mai trist şi mai patetic cu cât e, pentru voi, doar un drog inutil.






A, încă o chestie: la toate mişeliile din comentariul pe care l-am lăsat la Raluca se va mai adăuga una: ăia merită un scris pe păreţi. Cu carioca veşnică.
Textul va fi, desigur, suntem child-friendly.