duminică, 4 martie 2012

A fost odată un motan

Era birmanez. Îl chema, total incorect din punct de vedere politic, Handiluţă. Sau, în funcţie de graba celui care-i pronunţa numele, Handiluţu.


Era unul dintre cei patru pui ai pisicii Ţuţi. O vreme, Ţuţi fusese îndopată cu Pilikan - anticoncepţionale pisiceşti. Apoi, dintr-un variu motiv, lui Ţuţi i s-a permis încă o împerechere. Poate la sugestia veterinarului, poate din alt motiv...


Nimeni n-a părut să ia seama la faptul că trecuse prea puţin timp între ultima administrare de Pilikan şi împerechere. Şi când Ţuţi a adus pe lume patru pui, trei păreau sănătoşi şi unul nu.

Din cei trei aparent sănătoşi, unul era foarte mic.

Cel de-al patrulea nu putea merge. Ambele picioare din spate erau betege.


Împotriva sugestiei imediate de eutanasiere, Handiluţă a fost lăsat să trăiască. Încercarea ulterioară de a i se repara chirurgical lăbuţele nefuncţionale a fost blocată în momentul în care s-a constatat că nu încrucişarea greşita a vreunor ligamente era problema (asta s-ar fi rezolvat), ci lipsa lor. Motanul nu-şi putea îndoi, practic, picioarele din spate.


N-a reuşit niciodată să meargă. Nu avea cum. Cumva, însă, sprijinindu-se propulsor pe picioarele din spate, a învăţat să alerge, cu o viteză cu nimic inferioară celorlalţi.

A ştiut să comunice cel mai bine cu stăpânii lui - pentru că, vedeţi voi, el nu se putea urca singur pe pat sau pe scaun, pentru că nu putea sări.
Când voia ceva, mieuna întotdeauna scurt şi rugător. Aşa, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze.
Părea să ştie când cineva avea vreo durere - mai repede şi mai profund decât ştiu de obicei pisicile - şi era un foarte bun consolator.



A fost foarte iubit. Cel mai ţinut în braţe birmanez din istoria postmodernă.
Atât de iubit încât atunci când, nu se ştie de ce, poate din cauza unui blocaj renal prematur, poate din cauza altei insuficienţe organice invizibile care însoţise malformaţia picioarelor, a murit, a fost jelit ca o persoană.

 A fost îngropat sub un prun. Groparul amator nu iubise cu-adevărat, până la el, pisicile. Dar când l-a-ngropat a plâns. Şi-apoi, asumându-şi vulnerabilitatea (alt aspect nou), a vorbit despre faptul că-şi plânsese micul tovarăş nedreptăţit din naştere.
Şi, mai târziu, s-a putut bucura din plin de tovărăşia fiţoasă a unui alt motan, de data asta persan.



Povestea serveşte, aparent, ambele teze.
De ce să-l laşi să trăiască? Uite câtă suferinţă.
Cum să-l ucizi? Uite cât a însemnat pentru cei din jur.

Ce lipseşte e cu-adevărat e vocea lui, a subiectului în discuţie. Mieunatul lămuritor.



Doar că, aşa cum ştiu că, atunci când avea nevoie de ajutor, mieuna încet, ştiu şi că s-a simţit foarte iubit, de nenumărate ori. Ştiu. Am fost acolo. Povestea e adevărată. Vocea care a spus „lăsaţi-l să trăiască” a fost a mea.

Nu am la îndemână poze cu el, dar o să caut şi-o să postez, retroactiv, cel puţin una.

8 comentarii:

g.cojocaru spunea...

M-ai facut sa plang... imi pare rau pentru Handiluta...

alina spunea...

Imbratisari.
Am o poveste asemanatoare, mult mai veche (nu existau pastile "minune", interventiile chirurgicale la necuvantatoare SciFiuri), tot cu un motan, rasa maidanez galbuie, la fel de puternica. Poate am s-o povestesc intr-o zi.

Mamiţuni spunea...

G.,
imi pare rau.
Si eu am plans scriind, poate ca s-a transmis.
cat despre parerile de rau: vezi tu, in scurta lui viata, chiar si grea, el a fost foarte fericit.

Alina,
intorc imbratisarile.
Cum se numea motanul cel galbui?

alina spunea...

Il chema Gabi. :) A murit batraios, avea, cred, vreo 10 ani, dar pentru o pisica traita natur (=libera la batai cu alti motani din cartier), plus sechelele mersului schiopatat pe labutele din spate, e, zic, mai mult decat remarcabil.

shmeny spunea...

si eu bazai pe la birou. dar sa stii ca ma bucur ca tu ai fost vocea aceea

Mamiţuni spunea...

Alina,
Gabi este un nume foarte potrivit pentru un motan rasa maidanez galbuie :)
Oho, la 10 ani era veteran!
Nu ca asta ar scadea vreun pic din durerea pierderii...


Shmeny,
de vociferat am vociferat eu, dar de crescut l-au crescut altii, care s-au si atasat de el in mai mare masura decat mine (eu il vedeam de cateva ori pe an)
Rar mi-a fost dat sa simt ca un animal mi-e asa de aproape.
O fi stiut?

Nela Mihaescu spunea...

Ce poveste frumoasa, Mamituni! Trista, dar tare frumoasa!
A fost un motanel fericit si iubit, si asta e tot ce conteaza. Si uite ce frumos traieste in memoria stapanilor!
:)

Mamiţuni spunea...

Nela,
a fost un motan iubit.
Si-apoi, n-au toate povestile de iubire farmecul lor?