A fost odată un motan

Era birmanez. Îl chema, total incorect din punct de vedere politic, Handiluţă. Sau, în funcţie de graba celui care-i pronunţa numele, Handiluţu.


Era unul dintre cei patru pui ai pisicii Ţuţi. O vreme, Ţuţi fusese îndopată cu Pilikan - anticoncepţionale pisiceşti. Apoi, dintr-un variu motiv, lui Ţuţi i s-a permis încă o împerechere. Poate la sugestia veterinarului, poate din alt motiv...


Nimeni n-a părut să ia seama la faptul că trecuse prea puţin timp între ultima administrare de Pilikan şi împerechere. Şi când Ţuţi a adus pe lume patru pui, trei păreau sănătoşi şi unul nu.

Din cei trei aparent sănătoşi, unul era foarte mic.

Cel de-al patrulea nu putea merge. Ambele picioare din spate erau betege.


Împotriva sugestiei imediate de eutanasiere, Handiluţă a fost lăsat să trăiască. Încercarea ulterioară de a i se repara chirurgical lăbuţele nefuncţionale a fost blocată în momentul în care s-a constatat că nu încrucişarea greşita a vreunor ligamente era problema (asta s-ar fi rezolvat), ci lipsa lor. Motanul nu-şi putea îndoi, practic, picioarele din spate.


N-a reuşit niciodată să meargă. Nu avea cum. Cumva, însă, sprijinindu-se propulsor pe picioarele din spate, a învăţat să alerge, cu o viteză cu nimic inferioară celorlalţi.

A ştiut să comunice cel mai bine cu stăpânii lui - pentru că, vedeţi voi, el nu se putea urca singur pe pat sau pe scaun, pentru că nu putea sări.
Când voia ceva, mieuna întotdeauna scurt şi rugător. Aşa, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze.
Părea să ştie când cineva avea vreo durere - mai repede şi mai profund decât ştiu de obicei pisicile - şi era un foarte bun consolator.



A fost foarte iubit. Cel mai ţinut în braţe birmanez din istoria postmodernă.
Atât de iubit încât atunci când, nu se ştie de ce, poate din cauza unui blocaj renal prematur, poate din cauza altei insuficienţe organice invizibile care însoţise malformaţia picioarelor, a murit, a fost jelit ca o persoană.

 A fost îngropat sub un prun. Groparul amator nu iubise cu-adevărat, până la el, pisicile. Dar când l-a-ngropat a plâns. Şi-apoi, asumându-şi vulnerabilitatea (alt aspect nou), a vorbit despre faptul că-şi plânsese micul tovarăş nedreptăţit din naştere.
Şi, mai târziu, s-a putut bucura din plin de tovărăşia fiţoasă a unui alt motan, de data asta persan.



Povestea serveşte, aparent, ambele teze.
De ce să-l laşi să trăiască? Uite câtă suferinţă.
Cum să-l ucizi? Uite cât a însemnat pentru cei din jur.

Ce lipseşte e cu-adevărat e vocea lui, a subiectului în discuţie. Mieunatul lămuritor.



Doar că, aşa cum ştiu că, atunci când avea nevoie de ajutor, mieuna încet, ştiu şi că s-a simţit foarte iubit, de nenumărate ori. Ştiu. Am fost acolo. Povestea e adevărată. Vocea care a spus „lăsaţi-l să trăiască” a fost a mea.

Nu am la îndemână poze cu el, dar o să caut şi-o să postez, retroactiv, cel puţin una.