Gaudeamus, raport de târg

Nu prea am mai găsit la Gaudeamus ce ma atrăsese în anii trecuţi - multe cărţi faine, la preţuri bune.
Adio discount-uri măreţe de la Teora, Corint, Litera ... majoritatea preţurilor erau cu puţin mai mici decât în magazine.
Pe la Polirom nici n-am mai trecut - când le comand online, am discount 30%, iar când comand prin Elefant, dau şi peste cărţi cu 40% (eu m-am împăcat, contra discount, cu ideea că la Elefant comanzi azi, verifici dacă chiar primeşti discount-ul afişat pe carte (site-ul lor e extrem de bizar în nişte privinţe...) şi tre’ să-i suni peste o lună ca să-i întrebi cam când, aşa, ar putea să aibă loc şi livrarea aia? şi, desigur, refuzi comanda când discount-ul, deşi afişat inclusiv pe comandă, cică nu se mai acordă.)
La Aramis, din nefericire, n-am putut intra, de înghesuială. Se-ntâmpla o lansare.

Paranteză:
Cu toată simpatia pentru autori, n-am să pricep niciodată de ce se tot încăpăţânează toată lumea să facă lansări la stand, când e evident că spaţiul nu-i deloc potrivit pentru asta - e prea mic. Vin o serie de cunoscuţi, care te-ar cumpăra oricum, şi mai încap în plus alţi 3 oameni. De ce nu se oboseşte nimeni să găsească soluţii elegante...? (mda, timp, bani, spaţiu, deranj... las’ că merge ş’aşa!)

În plus, tradiţionalele hăhăieli microfonate mă deranjează teribil. Foarte puţini expozanţi par a pricepe că nu tre' să plec de-acolo agresată (ucisă!) fonic şi că, dacă îşi doresc realmente muzică, pot aduce instalaţii de sonorizare care să le dea muzica dorită, la un nivel uniform, sonor constant, strict în interiorul standului lor şi deloc în afară.
Nefericite reminiscenţe târgoveţo-bâlceşti...?
Paranteză închisă.


M-au încântat cei de la Gama, cu seturile lor de scrie şi şterge:

şi Nautilus, cu seturi cam din aceeaşi... gamă!

(de la Klutz)

(de la Usborne)

 Mă gândesc că n-ar fi rău să aducă Gama (sau altcineva...) şi din astea la anul.

Am mai luat câte ceva de la Trei şi de la All.

În rest, ironia supremă e că, după ce-am pus deoparte bani tot anul pentru cărţile pe care urma să le cumpăr de la Gaudeamus, m-am întors acasă, am deschis calculatorul şi-am dat comandă de cărţi la Elefant...

Cerinţă muţunautică de sezon

- Hai să mehrhgem la Vămuţa Veche!

Am fost astă vară, înainte să-nceapă nebunia, în extra-sezon.

Oare să mă gândesc la o excursie de revelion?

- Da' ce vrei să faci acolo?
- Să mai mă joc cu Dominic!

Bun... deci nu despre loc e...


PS, că văd că mi-a scăpat esenţialul: suntem în plină eră a diminutivelor.

Să-l înfiinţez pe Moş Crăciun?

În spiritul harpagonez/sc/ic pe care-l întruchipez pân’ la os, aşa cum dovedeşte şi principiul Mama nu aduce, în calitate de mumă extenuată, eternel prim cărătoare de bagaje, recunosc că m-a cam durut la başcheţi de Moş.
Da, bine, am avut brad (a fost distracţia majoră a sărbătorilor trecute; ce altceva mai poţi trânti pe jos cu atâta farmec? ce poate fi mai interesant decât să smocăi metri întregi de beteală?)

Am avut chiar şi cadouri.
N-au fost de mare interes. Cutii ambalate colorat, acolo...

E drept că nu am avut vizibil şi Moş, cu vizită, poezii, poze, etc, pen’ că tot poporu’ care ar fi putut colabora la întruchiparea personajului ierea p’in alte localităţuri.
Deci, fără.

Aşa că, acu’, cetind la Ada despre strategiile de răspuns la provocarea cum că Moş Crăciun (nu) există, mă-ntreb, pentru cazul meu, dacă şi cum să-l înfiinţez.

Recunosc, mă bate gândul să optez pentru un Moş eluziv.
Există, da’ iaca nu l-am văzut. Ghinion.

Parcă aşa e mai multă magie.

Răzgândiciul

- Nuoooooouuuuooo! Nu pune b’ânză peste piţaaaa!!!!

Jap, cutia zboară de pe masă şi un chintal de caşcaval ras poposeşte pe gresie, pentru a fi călcat instant, cu nerv, de sprintenele tălpoanţe muţunautice.

- Nu v’ieau b’ânză sub piţa!
- Tehnic vorbind, e peste. Nu sub.
- Nu v’ieau, nu v’ieau!
- Uite c-o dăm la o parte de pe două felii, bine?
- Bine, face musiu concesia serii.

Vine momentu’ pizza caldă.
- V’ieau din aia, cu b’ânză! Dă-mi-o mie!
Şi, desigur, haleşte subit vreo trei felii, numa’ din alea cu b’ânză.

E o etapă.

Una din care noi părem a nu mai putea ieşi niciodată.

Nu-i bai, vom îngroşa glorios rândurile unor adulţi cu caracteristici similare.

Noi ziceri muţunautice

- Mergem să luăm lapte de capră.
- Capte de lap’ă? Caprhă de lapte? le-ncurcă junele.
- Uite, mă mâncă pe mine-n ... spate de ştiinţă, asta e o metateză. Când încurci literele sau silabele, aşa se numeşte, da?
- Da, zice Muţunau profund plictisit, ştiu, metateză!




La grădiniţă, una dintre educatoare încearcă să-i intre-n voie omuleţului deja isterizato-indignat de nu se mai ştie ce.
(Pentru mai buna comunicare a situaţiei, să presupunem că numele nostru de familie ar fi Ţuşpilan.)

- Motănel, te îmbraci?
Muţunau, deja vexat, se încruntă suplimentar.
- Ce?
- Aşa am auzit că-ţi spune mami.
- Eu nu sunt motănel. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan!
(şi flitui intens de mic, aş zice...)

Muţunau, copil problemă

La cererea expresă a directoarei, Muţunau va fi retras de la grădinilă.
Pen' că deranjează clasa, împiedică brocesul educativ şi-i privează pe alţi copii de..( nu ştiu exact de ce, că vreo mare perlă de-nţelepciune educativă nu văd pe-acolo.)

Educatoarele fiind, în acest peisaj, bag seama, reduse la nivelul de par în gard.
Responsabilitate... pauză.

Lasă că-i vorba de o grădiniţă privată, cu aere de educaţie liberală.
Lasă că restul de copii din grupă sunt, cu 2-3 excepţii, mai mari decât Muţunau.
Lasă că onor calificările şi experienţa personalului sunt, în cel mai bun caz, în formare - adică nimeni nu e destul de stăpân pe ştiinta proprie ori pe sine.
Lasă că Muţunau reacţionează ca şi când s-ar plictisi teribil.
Lasă că deranjatul se rezumă, de fapt, la tendinţa de a alerga (copchilul are energie neconsumată), de a se "lupta" tovărăşeşte cu un alt copil (se tăvălesc pe jos împreună) şi de a refuza să participe la jocurile de grup - pe care nu i le explică nimeni, în condiţiile-n care acasă aude mereu motivarea: facem X ca să... / pentru că....
Lasă că manifestările lui agresive (împins, lovit, muşcat) sunt, invariabil, odată ce afli detaliile, destul de puţine, şi strâns legate de apărare. Că-i evident, chiar şi pentru personalul "instituţiei", că dacă era pe-acolo vreun adult două minute mai deştept, situaţiile nasoale erau din start evitate.
Na, pân' la urmă nici personalu' n-are patru mâini. Da' de ce te bagi singur cu capu'n laţ... de ce-o cauţi cu lumânarea... de ce provoci copilul, în loc să-l laşi în pace, de ce insişti că-i musai să ţopăie-n cerc, când poate sta liniştit pe margine... nu ştiu.

Retrageţi-l. Că nu mai ştim ce să facem.
Aha. Deci, pentru că nivelul maxim de incompetenţă a fost atins, ejectăm tot ce ne-ar putea solicita resursele (cam subţirele...)

(Anu' trecut fuse diferit pentru că junele ierea-n altă grupă, cu alte educatoare, şi-ntre semnificativ mai puţini copii.)

Biiineee.
Îl retrag. Că n-am niciun motiv să-l las nefericit în mijlocul unor neajutorate.
Unde-l înscriu după aia, e altă poveste...

Şi mă-ntreb: oare nu ne-o prinde bine un an de unschooling? O vacanţă mai lungă, cu multe chestii sportive? Cu program de patinaj, alergări, echitaţie, aikido, înot, schi, bicicletă şi sărit în bile la Ikea?
Plus, aşa, ca pentru viaţă practică, mopuit prin casă şi gătit zmutiuri, omlete şi rulade?

Că m-am săturat de alergături matinale tembele, de sprâncene de incompetenţi expert ridicate la grădi şi de omiterea chestiilor de fapt esenţiale.

Rapid, pe fugă, printre picături

Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul. Parcă-l simt fizic scurgându-mi-se printre degete.

Suntem din nou răciţi, cu muci, cu gâlci, cu tot tacâmul, şi să ferească Dumnezeu să ne apropiem de nebulizator.

Avem de schimbat grădinilă-ul. La cea veche nu mai e cale de întors, a 'nnebunit lupul. Nici lui Muţunau nu-i mai place, nici ălea, după mine destul de ... neajutorate, nu mai ştiu cum să se descurce cu el. E "prea activ", ceea ce "deranjează".
Eu sunt sătulă de mieunăturile tembele ale directoarei, o aiurită cu crăci care se crede mare expert, deşi e, sărăcuţa, mai curând de compătimit din toate punctele de vedere.

Soluţia, impracticabilă, ar fi să stau acasă cu el, şi să ne facem propriul program dement de sportiv.
Ori mă fac peste noapte fotograf/scriitor/artist genial, ori câştig la loto. (chestie care, desigur, ar presupune să şi joc)

Până câştig (sau... până joc...), mă duc la terapia cu somn, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, stimaţi telespectatori.

Lecţii recente

Listen, mi-a spus, cu accentul ei sonor de irlandezo-englezoaică, R. proaspăt pusă la curent cu dificultăţile grădiniţeşti pe care mai nou le parcurgem, here's a lesson I've learned the hard way: don't second guess about your child.
(Pe scurt, dificultăţile grădiniţeşti se referă la o serie de schimbări prost gestionate la grădiniţă, al căror rezultat e, printre altele, transformarea lui Muţunau din cel-mai-paşnic-copil-din-lume într-o bestie bătăuşă şi muşcăreaţă. Desigur, comportamentele dispar instant, odată cu plecarea de la grădiniţă, însă mă tem că deja au lăsat urme. Personalul ridică din umeri, noi suntem rupţi din soare, de ce ne-aţi adus un copil defect? Ce i-aţi făcut în vacanţă? Ce schimbări au fost în viaţa lui? Mă abţin cu greu să nu fac directoarea poster.)



Copilul care nu se mai opreşte din vorbit poate fi într-un mare deficit de atenţie. Şi ăsta poate fi un semnal disperat cu privire la solitudinea bulversantă pe care o resimte.
Sau poate pur şi simplu cere mai mult timp pentru el - numai pentru el.
Pe care timp ai, fizic, de unde-l da, sau nu. Sau nu suficient. Pentru că timp pentru mine înseamnă că tu nu mai faci, atunci, nimic altceva decât sa-mi acorzi toată atenţia.
Şi e aşa de trist s-aştepţi o zi întreagă pentru câteva clipe de-atenţie integrală, pentru câteva clipe de fericire extatică...



Câteodată, unul din cei mai buni ghizi într-ale creşterii copiiilor e propria memorie, care te poate ajuta să (re)descoperi că timpul copiilor curge altfel. Că au altfel de ceas, măsurat în linişte, zâmbete, joacă, descoperire, tandreţe şi somn. Că nu-nţeleg teroarea rotund-ticăindă de pe perete. Şi poate nici n-ar trebui s-o facă vreodată.
Ce-ar fi dacă am reuşi s-ascundem toate ceasurile din lume? Ce ritmuri ne-ar (re)ieşi la iveală?
Aş vrea să am când să revin pe larg asupra subiectului.



Tot propria memorie îmi zice că, indiferent de aparenţe, copiii noştri au, şi au, şi au, şi au, şi vor avea multă vreme nevoie de noi. Le suntem, chiar şi când şi dacă nu vrem, şi piatra de sprijin de sub talpă, şi catargul, şi pânza, şi direcţia. Vehiculul şi drumul, chiar dacă, uneori, trag ori par a trage invers.
În cel mai bun caz, îţi creşte inima - se face mare, mare, mare, din ce în ce mai mare şi mai iubitoare şi mai veselă - şi poţi.
La polul apus e amorţirea emoţională - când nu mai poţi reacţiona, pentru că nu mai ai resurse, şi nici nu-ţi mai pasă că nu mai poţi, şi nici nu mai vrei să-ţi pese vreodată.
(şi pe tema asta merită să revin...)



Memoria de mai scurtă durată îmi arată că, oricum aş da-o, uneori sunt în corzi. Atât de strâns, încât zbaterile necontrolate sunt, (de)-o vreme, la ordinea zilei.



Am revelaţii de tip roata şi apa caldă la supermarket - templul contemporan. Mai bine de trei sferturi din produsele alimentare de-acolo sunt ori conţin otrăvuri. Plictiseli alambicate, împachetate colorat şi lucios.
Alimente răs-prelucrate conţinând din start ingrediente deja răs-prelucrate, amărăciune şi boală la pachet. Amintirea unei mâncări cândva comestibile, sau nici atât - aromă de eprubetă.
Dacă ar dispărea toate trompetele astea, ne-ar fi mai bine? Sau mai simplu? Sau mai sănătos?
Dar oamenilor care lucrează în firmele din spatele acestor produse?
Mă tot gândesc la alienarea prin mâncare proastă... şi la cum şi ce aş putea îndrepta, la o adică. Măcar pentru mine...


Mă găndesc la lucrurile şi acţiunile inutile, şi văd tot mai multe.

Cititul creativ sau dislexia de oboseală

Ce ceteşte Mamiţuni în loc de... pescărie ecologică?
"Porcărie ecologică".

Iar "şoferul maşinii din spate dădea semne de nerăbdare" devine "şoferul maşinii din spate tăia lemne de nerăbdare".

Bun aşa.

Lipsă de sfaturi despre înţărcarea "la comandă"

Din nou, la instigarea Qbebe, pe o temă dată: înţărcarea.
(cu întârziere, pentru că-n ultima vreme absolut tot ce fac are, din păcate, mare întârziere!)

O precizare "pitorească", oarecum distinctă de subiect: în copilăria-mi preşcoleră, de fiecare dată când auzeam cuvântul înţărcare, pricepeam o notă de forţare, de despărţire, de brutalitate animalică; e posibil să mi se tragă de la amintirea unei secvenţe văzute, în care un viţeluş protesta intens la momentul smulgerii de lângă sursa lui vie de lapte...

Regret înţărcarea. Până-n ziua de azi, când Muţunau are 3 ani şi 3 luni, o regret.

 A început pe la vreo 3-4 luni, când, copleşită de organizatu' serbării de botez (botezul propriu-zis avusese loc de mult, dar fără toată ţopăiala rubedenească aferentă; iar la serbare toată lumea era musafir - deşi se ştiau toţi cu toţi, au venit la mine să mă-ntrebe cum să se aşeze la masă. în stând în mâini, e bine?) am dat ceva mai puţin lapte la hectar şi-am zis că, gata, de-acu', musai lapte praf.

Păstrez deoparte o lopată pe care o voi trage, cu prima ocazie demnă de eveniment şi suficient mediatizată, după capetele a două rude apropiate care, în virtutea boscorodelilor de tip "nu vezi că nu mai ai lapte?" şi-o meritau de pe atunci. (de ce n-am dat-o de-atunci? am o scuză. aveam mâinile pline. de Muţunau mic!)
Pe lopată va scrie, în relief şi întipăribil: dacă nu m-aţi fi deranjat atunci atât, aş fi avut destul lapte.
Acu' am timp de dat la gravat.

De-atunci, de la 3-4 luni, fluxul a început să scadă.
Cum n-am avut destulă minte cât să scot laptele praf din program - niciunul din stimulentele galactofore pe care le tot îngurgitam nu păreau să dea roade de durată şi să restabilească volumele iniţiale, şi nu m-am prins decât când a fost prea târziu că Muţunau personal le-ar fi putut suplini (prea târziu = Muţunau nu mai colabora) - fluxul a tot scăzut. Ajunsesem să alăptez doar noaptea şi dimineaţa, şi, apoi, doar o dată, seara, înainte de culcare.

Când, pe la 9 (sau 10?) luni, după o călătorie extrem de obositoare, pe durata căreia eu împachetasem, eu cărasem la maşină, eu şofasem, eu cărasem bagajele sus, eu tot, am căzut amândoi laţi şi noaptea a trecut fără alăptat, m-am văzut dimineaţa neangorjată şi-am zis - gata, că, uite, oricum nu mai era.

Ar mai fi fost.

Regret înţărcarea pentru că, după ea:
- m-am trezit noaptea de mult mai multe ori decât înainte, când alăptam şi mi-a fost de enşpe meleoane de ori mai greu;
- am pierdut (amândoi!) posibilitatea de liniştire instantanee, via sân;
- am pierdut protecţia dată de alăptare, şi posibilitatea de a influenţa prin alimentaţia mea diversele disconforturi alimentare (şi nu numai...) prin care trecea;
- m-am îngrăşat. (da, ştiu, porc egoist);
- am pierdut (e drept, lent, că se instalase de câteva luni bune) accesul la mecanismul care-mi pompa ocitocină şi linişte-n vene după fiecare alăptare (iar, porc egoist)
- m-a durut la başcheţi de "beneficiile" despărţirii de copil - m-am dus odată la mare, singură, când l-aş fi putut lua cu mine, şi l-am putut lăsa la bunici - chestie pe care o semi-regret, de asemenea.


Per total, n-a meritat să-l înţarc.


Dacă aş mai avea vreun copil, aş şti că:
- sunt zile în care stai cu copilul non-stop la sân, şi e normal!
- există remedii homeopate pentru aerofagie;
- sunt vârste la care ai parte de praguri - 1 lună, 3 luni, 6 luni... fie că-s pusee de creştere, fie că-s varii alte chestii, sunt perioade-n care e mai greu - dar e mai greu orice ai face. În perioadele respective, deşi aparent nu ajută, alăptatul face o mare diferenţă!
- înţărcarea vine singură - pot să las copilul s-o ceară.


Aşa că n-am sfaturi despre cum se face, la comandă exterioară, înţărcarea. Şi sper să n-am niciodată.

Ăsta sfârşitu' lumii!

- Dacă nu-ţi pui şosetele, strâng imediat tot sistemul solar!

Pornind de la asta:

(sursa)

(sursa)

Pierzătorul număr unu

- E cel mai deosebit / bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!

Saaauuu... ce?

N-o să-l mai iubeşti?
O să-l pui să doarmă în curte, pe un pat de cuie?
N-o să-l mai hrăneşti decât, eventual, la marile sărbători?
N-o să-l mai iei în braţe?
N-o să încerci să-l ajuţi să descopere singur vreo modalitate de a se descurca, în privinţe-n care anterior dădea de greu?

"E cel mai bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!" nu e niciodată despre copil.
Este întotdeauna (dar absolut întotdeauna) despre vânătaia pe cheptu' propriu de aramă, de tip "uite ce părinte mirobolanto-extraordinar mi-s, de-am crescut aşa campion! E clar cu cine seamănă, da?!”

Replicile care-s realmente despre despre copil sună altfel. Îi place foarte, foarte mult înotul. Zici că-n bazin e casa lui!

Replicile despre copil sunt mereu despre drum, nu despre ţintă, şi mereu despre dorinţa copilului, niciodată despre presiunea propulsor-pedepsitoare.
Sunt despre bucuria însoţirii pe drumul descoperirilor, despre ocaziile de învăţare a empatiei, despre deprinderea orientării, despre fortificare, despre recunoaştere, relevanţă şi potrivire.
Nu despre premii urâte, coroniţe ofilite, 30 de secunde de aplauze seci, de complezenţă, dublate, eventual, de vreo câteva seturi de invidii/răutăţi aproape perene, şi-un număr de zile de laude epileptice pe la neamuri / vecini / prieteni / colegi.

Tu când o să câştigi concursul ăsta / premiul întâi / şi tu ceva? e o sinistră declaraţie de respingere.

În sfârşit, ai câştigat şi tu ceva! şi Cum adică ai pierdut??? invalidează copilul, care rămâne, în schimb, cu oarece învăţături de neşters:
1. că-i tâmpit
2. că nu poate avea nicio încredere în reperele proprii, tot timpul va trebui (re)validat de altcineva
3. că tre' să ia premiu ca să aibă acces la iubire

În goana după iluzoriul şi omniprezentul număr unu, pierdem totul.

Mesaj (inutil) către toţi proprietarii, directorii şi angajaţii de instituţii destinate părinţilor şi copiiilor

Toate paragrafele de mai jos încep cu NU (în loc de "dacă X, se întâmplă Y....") pentru că-s la nivel de urgenţă imediată, nu de exerciţiu de educare.

Inutil vine din ceea ce eu percep a fi autosuficienţa cetăţenilor din categoriile anterior menţionate.

Nu oferiţi copiiilor bomboane fără permisiunea anterioară a părintelui. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu le oferiţi, în plus / diferit faţă de ceea ce aţi fost angajaţi să livraţi, decât, la nevoie, apă - şi/sau primul ajutor, dacă sunteţi calificaţi s-o faceţi.
Separat de posibilitatea de a lăsa o impresie nepieritoare de neam prost, riscul e să oferiţi un aliment interzis unui copil alergic. Consecinţa cea mai dramatică e decesul, care poate surveni îngrozitor de rapid.
Da, e de datoria părintelui să precizeze alergiile. E datoria faţă de copil, nu faţă de afacerea sau libertatea voastră.
Întrebaţi, tăntălăilor. Mai puneţi o rubrică pe formularu' de înscriere.
Sau descleştaţi-vă dinţoii şi cereţi părerea / permisiunea.


Nu emiteţi păreri cu privire la legătura dintre copil şi părinte, adresându-i-le copilului, în stil "nu e deloc frumos să nu vrei să stai fără mami/tati”.
Nu e nici treaba, nici căderea voastră să comentaţi către copil cât chef are sau n-are să stea fără părinte. Niciodată.
Scuzele de tipul "vai, dar n-am ştiut că azi a fost obosit / vaccinat / rănit” nu fac decât să scrie cu litere de foc "ce idiot sunt, nu vreţi să investiţi ceva în plus în recuperarea mea?"
Mucles. Ori schimbaţi subiectu', dacă-i musai să tot binecuvântaţi universul cu alesele voastre triluri.


Nu uitaţi să anunţati schimbările de program / conţinut / personal, chiar când sunt în bine. (anul trecut am aflat cu totul întâmplător că Muţunau participa, la grădi, la nişte ore de germană; to'a'rşa hăbăucă-directoare n-a binevoit să anunţe...)
Impresia despre voi e tot proastă, că un mail nu ia chiar aşa mult timp. \
Scrieţi-l. De preferinţă inteligibil.
Pe urmă, expediaţi-l.
Sau sunaţi, dacă scrisul e prea epuizant.


Nu mă întrebaţi pe mine, clientu' vostru, persoana care-a comandat online şi care se oboseşte să vină să-şi şi ridice marfa, şi s-o mai şi platească, dar ce-aţi comandat?, cu aerul că-ţi provoc cel mai mare deranj - pentru că, pe de o parte, m-ai pierdut de muşteriu pentru totdeauna, pe de alta, ţi-ai câştigat o sursă perseverentă şi vocală de anti-reclamă. Ca să nu mai zic că rişti puternic o poşetă-n cap.
Mă-ntrebi cum mă cheamă şi pe urmă meri şi scurmi în calculator, nu te uiţi la mine aşteptând dictare, şi dacă tot mergi după şef, asigură-te că măcar ăla ştie să se poarte.


A, şi, doamnă/domnule patronel, când îţi dau mesaje detaliate cu privire la ce nu mi-a convenit la tine-n prăvălie, spune măcar mulţumesc, chiar dacă nu te-oi pricepe să şi repari relaţia.
Nu de alta, te-aş fi putut lăsa să mori pro(a)st(ă) - pardon, neinformat(ă) cu privire la felul şi măsura în care îţi distrug angajaţii afacerea.

Recensământul lui Moş Crăciun

Lasă că am şanse mari să nu fiu oricum acasă când vin ăia, recenzorii: dimineaţa, înainte să fim gata de ieşire, nu deschid nici sub ameninţarea armei, căci sunt contra-cronometru, şi, când deschid, ies cu aşa mare viteză încât tre' să te desprinzi apoi cu şpaclu' de pe oriunde te-oi fi proiectat, dacă te-a mâncat un'i'eva şi mi-ai stat în dreptu' uşii, iar seara vin suficient de târziu ca ăia să nu mai umble, că am program de dat cu flori în geam la Radet.


Dar observez o discrepănţoaie între obiectivele declarate ale proectului... (pagina 5, punct 1)

obiectiv prioritar: de a obţine informaţii ample şi de calitate privind numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei, a structurii demografice şi socio-economice, date referitoare la gospodăriile populaţiei, precum şi la fondul locativ şi condiţiile de locuit ale populaţiei şi clădirile în care se situează locuinţele.
(bre, aici aveţi pe puţin 16 obiective, dac-ar fi să le formulaţi corect, câte un aspect măsurabil pe rând, chestie ce-n mod evident vă scapă)

obiectiv complementar: baza de fundamentare a unei analize adecvate a dinamicii diferitelor fenomene demografice şi socio-economice, obiectiv strâns legat atât de gradul ridicat al comparatibilităţii datelor pe plan internaţional, cât şi de cel al comparabilităţii cu datele obţinute la recensămintele anterioare efectuate în România.
(superbă elipsa de predicat, felicitări!)
(cine v-o fi învăţat pe voi că obiectivele se-mpart fix în prioritar şi complementar, să-i rămâie de cap.)
(să fie comparabile cu datele provenite de la recensămintele anterioare din Ro? bre, voi ce-aţi fumat/beut/inhalat/etc?pe ce lume sunteţi? că datele de la recensămintele anterioare seamănă între ele cam cât un tanc acvatic şi două cuie)

... şi datele cerute-n minunatu' formeuler P, maravilioz color roz-purcel.

Lasă că formulările-s tâmpit-sexiste (6, 8, 9): ne-or fi interesând numa' femeile, da' dacă dă recenzoru'
peste un văduv, care-n loc să fie la crâşmă, stă acasă, deschide uşa oamenilor cu formulare cretine, şi chiar îşi creşte copiii, la ce punct îi declară? sau iegzistă şi vreun formeuler bleu?
sau peste o mamiţă care-a născut înainte de-a şi împlini 15 ani?
nu s-a terminat matriarhatu'?
parcă n-aş zice...

Da' la ce-ţi trebe informaţii din afara ariei de cuprindere a obiectivelor, cum sunt cele de la 25 (nu reuşesc să văz cuvântu' religie la objective...), şi poveştile de la 39 la 44, care, sub mască pretins umanitară, sunt ilegale?

27 şi 29 sunt tâmpite, ca si 31, menită suplimentar a produce noi taxe.


Şi io duc profund lipsa unor posibilităţi suplimentare de răspuns, gen:

Am dificultăţi majore la servici fiin'că:
- stau idiot de mult în trafic. Zilnic. Deci nu dorm destul.
- lucrez cu persoane lipsite de bun simţ care-mi fură iaurtu' din frigider/paporniţă
- e curent
- am salariul mic
- ăia chiar mă pun la muncă
- mă ia şefu' la-mpins vagoane c-am pierdut vremea vorbind cu tine în loc să-i răspund la apel


Am dificultăţi în a urca scările fiindcă m-am cam îngrăşat.

Să se revizuiască spre completare, deci, imediat.

Poate dă Aghiuţă & mâncă pe cineva pe undeva să mă înscrie contravenţional-nerăspunzăreaţă, în condiţiile-n care-i evident că nici să vreau n-am când răspunde. Reprezentaţia va fi de Oscar.

A, şi cică tre' să mă prezint până pe 31 octombrie (octombrie?) la comisie, dacă nu mă prind ăia acasă (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). Sunt curioasă ce program are comisia. Sunt sigură că angajatorul meu abia aşteaptă să-mi dea concediu de mers la declarat date pentru recensământ.