Muţunau numără

Unuuuu... teeeei.... saseeeeee (s, nu ş!), nouăăă, zieţeeeeee!!!!


Estimp, Mamiţuni asudă muncind. La bi'ou.

Să-l facem spărgător, zic

Asta mi-a venit în minte instantaneu la vederea jucăriei de mai jos. (de-o vreme încoace, pe post de activitate de refugiu, studiez producătorii de jucării - şi-mi mai şi clătesc ochii cu găselniţele lor).

Cum Muţunau deja ştie să deschidă uşa de la intrare şi să evadeze spre lift (în ţinute care de care mai "alese")... nu mi-a fost greu să-mi imaginez instant cam ce progrese ar înregistra ca urmare a exersării abilităţilor propuse de jucăria "Încuie şi descuie", de la Melissa& Doug.
Asta nu înseamnă că nu-mi plac foarte mult jucăriile de la Melissa & Doug (doi cetăţeni care au început prin a face jucării în bucătărie, dacă e să te iei după prezentarea companiei), cum ar fi:

- ceasul cu forme

- "atinge & descoperă" (puzzle 3D îmblănit)


- jocurile de echipat & dezechipat ursu':



- dinozaurul ultra-mobil (căruia îi prevăd un viitor luminos pe post de jucărie de călătorie, aşa că l-am pus pe lista serioasă de achiziţii)

- puzzle-ul cu litere:



- puzzle-ul cu sunete de instrumente muzicale (pe care-mi pare rău că nu l-am avut la vremea lui, acum vreo 6-7 luni, când Muţunaul avea mai multă disponibilitate pentru jocurile cu sunete; ar fi învăţat, poate, mai repede să facă puzzle-uri)

- puzzle-ul sonor cu litere, care ar putea poposi pe lista de cumpărături (vremea lui nu a trecut, abia vine)
- puzzle-ul (doar vizual) cu cifre

- puzzle-ul cu continente (pentru care mai avem de aşteptat!)

- sau cel 4 în 1 (pe care sunt sigură că Muţunaul nu l-ar găsi cine ştie ce interesant - deşi mie îmi place!)



- jocurile de sortare (altele cărora aproape că le-a trecut vremea)


- setul de forme de stivuit& asamblat (hm... numai pe astea n-am mai călcat prin casă!)



- setul prinde & aruncă (oare l-ar putea învăţa să mai şi culeagă tot ce trânteşte?)

- setul cei trei purceluşi (despre care cred că s-ar putea construi şi acasă, din resturi de materiale textile + oarece plastice chinezeşti)



- cărţile-puzzle, despre care nu cred că ar putea fi construite acasă (nu ştiu de unde se pot cumpăra magneţi!)



- jocul construieşte-ţi monstruleţul (care-mi place la nebunie; ai materiale să-ţi construieşti mai multe variante de monstru; pe ăsta o să-l iau drept model!)



- calendarul magnetic (bun pentru copii ceva mai mari... cu mai multe activităţi în program!)

- planul magnetic al activităţilor /responsabilităţilor (la mine-n casă s-ar respecta numa' prin magie!)

- set de magie pentru începători (dacă tot veni vorba...)

- set magie de luxe (în caz că ne-om ajunge vreodată...)

- şi, dacă tot pornirăm de la spărgători, ca să subliniem în mod "pitoresc" conceptul de consecinţe...
(uşurel sinistru....)

Hm, ce mi-ar plăcea să am bani să le cumpăr pe toate, şi loc destul în casă, cât să le pun "la loc" aranjate frumos...

Nu s-o găsi, oare, nici un filantrop care să facă un centru de joacă pentru copii, unde să putem merge să ne jucăm cu toţii gratis?

Ce reprezintă?

Ce înfăţişează aceste poze misterioase, nu tocmai reuşite bliţăristic & ceva mai vechi? (căci, după cum spuneam, aparatul e MIA, dat dispărut...)



Auctorul nu este junele, sunt eu. (lui i-ar fi ieşit mai bune)

Porţia de compasiune

(sursa)

Când Muţunau era mai mic, dar la fel de neastâmpărat (şi, prin urmare, la fel de des victimă a nenumărate izbeli şi accidente, oricât de mulţi l-ar fi păzit), se liniştea cel mai bine (simplu, uşor, repede), când îl luam în braţe la consolat şi sufeream intens împreună cu el. La propriu.

Acum, se potoleşte în 10 secunde dacă jelim un pic împreună şi-l pup curativo-şamanic pe vânătaie sau pe buuuu-baaaa / bu-bu-ţaaaa.

Evident, pe limbă îmi vin, în tot acest timp, şuvoi, tăte replicile (tâmpite!) auzite în copilărie: "dacă nu te uiţi pe unde mergi, aşa-ţi trebuie!!!", "vezi, te bate Doamne-Doamne"; "fii cuminte!!!" şamd.
Doar că aceste minunăţii de construcţii lingvistice-mi rămân acolo. Pe limbă.
Pentru că încă mai simt gustul amar prilejuit de repetata lor auzire. Şi sentimentul de neajutorare şi de respingere.

Când un copil aude de-astea, mesajul preluat implicit e unul sinistru - de inadecvare.
Copilul ar face bine să nu mai deranjeze adultul, punându-l în încurcătură şi supărându-l cu ... copilării. A, dacă vrea să nu fie respins, fireşte. (Dacă are alte planuri, treaba lui. Dar o să fie cam nasol.)
În povestea asta, inadecvarea e, de fapt, a adultului care nu ştie cum să reacţioneze. Pentru că nu l-a învăţat nimeni, odată, şi, în al doilea rând, pentru că nici nu prea gândeşte.
Şi... ce să facem noi cu ea, cu inadecvarea asta? Păi... s-o pasăm. Să n-o ţinem. S-o dăm mai departe. Ca pe un ou fierbinte. (când, de fapt, e ditamai bomba)
Pen' că mai mult de atât, pur şi simplu nu ne duce capu'. Şi, cu inadecvarea-n braţe, ne simţim rău.


Mult timp, n-am înţeles de ce anumite religii pun atâta accent pe practicarea compasiunii.
Într-un târziu, mi-a picat, totuşi, fisa.
Pentru că e greu.

Pentru că-n drum spre compasiune stau propriile nemulţumiri, propriile experienţe nefericite care se cer validate şi expurgate, filtrul de percepţie ajustat spre suferinţă ("tre' să te-nveţi cu greul!"; "rabdă!"), povestea cu capra vecinului, cotidienele şuturi în.. tur. Şi lipsa simţului de a ajuta.

Urlă-n mine afirmarea personală. Egoismul. Competitivitatea. Dispreţul.
Frustrările pe care le-am preluat la rang de moştenire de familie (neavând alt tezaur ...). Teama de propria vulnerabilitate (neînţeleasă!) şi de orice expunere ne-explorată confortabil prin alţii. Conştiinţa faptului că nu-s pregătită să reacţionez. Sau că, în locul tău, al tău, sau al tău n-aş rezista.
E mult mai la îndemână să stai deoparte, mimând contemplarea. Şi, eventual, înţelepciunea.
Sau să fii Gigi-duru' şi să încerci să impui (imperativ sau pasiv-agresiv) propriile modele. De ce să ascult? Ce să învăţ? Nă-nă-nă-nă, eu predau. Stai să-ţi esplic. Ştiu eu. Eu, eu, eu. Am înţeles! Pot explica lumea.
Aiurea.

Pot s-o ţin aşa o viaţă întreagă, suferind pentru că ... aşa păţim toţi, viaţa e greu. (pervertiţi empatia. rezultă iadul. bine aţi venit. soyez lesbiens. venues!)
Dar nu pricep cât de strâmb(ă) mi-s la suflet decât când am norocul să primesc o fărâmă cât de mică din porţia potrivită. Chiar şi atunci e greu - că pot alege să reacţionez resentimentar.
De ce a durat atât? Ce, nu meritam? Aşadar, am suferit ca proasta? (tre' să găsesc un vinovat! să-l învăţ io minte! de compasiune o să mă ocup siiigur mai încolo. când mă calmez.)

Şi e atât de simplu.
Nu trebuie să-ţi placă în mod special omul pe care îl compătimeşti. Nu trebuie să-i împărtăşeşti gusturile, experienţele, valorile. Nu e nevoie să-i devii portdrapel. (nu se dă medalia de aur la proba de empatie). Nici să sari cu arme şi bagaje să-l ajuţi, să-l "salvezi", să-i îndrepţi tu viaţa. Nu trebuie, la modul imperativ, nimic.

E de ajuns să simţi. Să ai curaj să simţi. Să te laşi, să-ţi permiţi să simţi. Un pic. O fărâmă. Cât să te racordezi ca să poţi exprima fără să judeci.
Şi gestul (care... se simte!) e tulburător de recompensator în el însuşi.
Nu e o pierdere. Dimpotrivă.

Câteodată, nu e nevoie decât de un mic semn de recunoaştere. De respect. De gentileţe. De "e foarte greu să fii în locul tău".
Pentru că asta căutăm. Conexiunea.
(de-aia sunt mamele privilegiate. noi, cel puţin o vreme, o avem! ne rămâne în sânge)
Conexiune de care, în egală măsură, ne temem. Pentru că ne expune fix aşa cum suntem. Şi nu toţi ne iubim foarte mult pe noi înşine.

Nu e de mirare.
În tot vacarmul ăsta de durere şi disperare şi dat la gioale şi urlete, cine şi când ne mai învaţă să ne bucurăm?
Da' ce, cucoană, de asta ne mai arde?
Se pare că nu prea.
Priviţi în jur pe stradă. Cu mici excepţii, tuturor ni s-a furat butelia. Inclusiv celor prea tineri ca să ştie ce dramă existenţială era paguba asta.
Unde mai încape iubirea, fie şi de sine?

Unde o lăsăm. Pentru că dragostea, dac-o cultivi, mai şi creşte.


Am primit, recent, o superbă lecţie de compasiune. Colectivă! Şi, frumuseţea frumuseţilor, nici măcar intenţionată ca atare.
A şi venit la momentul la care eram ceva mai pregătită s-o primesc.
Nu ştiu cum să fac s-o ... perpetuez. Că de conservat la infinit nu cred că poate fi vorba. (iar n-am perpetuum-ul mobile la mine!)

Uneori, cele mai frumoase daruri par a veni de nicăieri. (deşi, de fapt, mai merg şi eu spre ele)
Şi morala e că, dacă vreau să dureze, trebuie să le dau mai departe.
Chiar şi consemnându-le numai concluziile.

Fotograful

Sunt "realizate" de el. Eu eram trepiedul. Sau doi-piedul!

Poliglotul

Muţunaul a fost regele neîncoronat al mutulicilor până pe la venerabila vârstă de 1 an şi 8 luni.

Până şi mama (în varianta cu adresă) a binevoit să spună destuuuul de târziu.
- Păi, nu prea meritai...

Da' toate astea sunt în trecut, căci, nu de mult (dar parc'ar fi fost acum veacuri), s-a rupt conducta cu cuvinte.
(scuzaţi cucufonia)

Şi acum bagă, frate.
Inclusiv propoziţii. Uşor eliptice de predicat, ele, aşa, da' per total inteligibile.

...doar că, graţie influenţei stimulative a jucăriilor poliglote, tre' să şi ştii nişte limbi străine pentru asta...
(de unde şi titlul postării).


Interesant e că pare japonez (vocabularul dumisale nu conţine litera L), englez (bai-baaaaaiii; beeeibiii; iiiv'ning), francez (bisous!) şi, în acelaşi timp, neamţ (hallo!).

A mai rămas şi-un pic de neanderthal în el, da' nu mult.

Va trebui să mă apuc sistematic de notat citate... unele "opere" sunt de-a dreptul savuroase.

Poetul

Eu, la volan, junele, înscăunat pe bancheta din spate.
Mai pe seară - spre târziu-pentru-ora-lui-de-somn.

Casc.

- Mama, somn!
- Da, mami, îmi este somn. Uite, mama cască! (şi performez demonstrativ o gură cât o şură)

Meditează.
- Copilu', somn!
- Da, mami, aşa-i că şi ţie îţi e somn?

Se uită mulţumit pe geam, spre apusul spectaculos spre care avea vedere.

- (l)umina, somn!

"Vreau" versus "trebuie"

A fost (demult!) o vreme când trebuie nu exista.
S-a insinuat, însă, porculşimăgarul, încet-încet.
Vrei să... (ceva? orice!) A, păi atunci trebuie să...X.
Ştiti modelul.
Şi, aparent deteminist, lucrurile au părut să meargă, o vreme.

Apoooi... am pupat şi vremea lui vreau.
Moaaaamăăăă!!!

Vreau să mergem la mare în weekend.
Vreau să urcăm pe Moldoveanu. Şi pe Omu.
Vreau să mă-mbăt cu tequila, la Vamă.
Vreau să mă trag c-un Harley.
Ah... ce vremuri...

Vreau, pentru că nu găsim locuri la cârciumă-n Regie, să mergem să mâncăm plăcintă de-aia bună la Little Texas. (toate bune şi frumoase, doar că Little Texas-ul în chestiune era, cel puţin acum 8 ani, la Iaşi. da, am fost! în aceeaşi seară, dus şi întors. ptiu, ce aventură!).

Hai la ski în Austria.
Hai să plecăm în vacanţă după modelul "în ce ţară străină nu ne-am rătăcit încă".
Hai mâine cu bicla pe coclauri. (nu aveam (încă) mountain-bike şi coclaurii în cestiune erau la 500km distanţă. am fost.)

Vreau să încerc toate bucătăriile posibile (e vorba de gastronomia cu specific regional / naţional, nu de decoraţiuni interioare).
Vreau să dorm 20 de ore. Vreau să nu dorm deloc 2 zile.
Vreau să văd câtă vreme pot şofa non-stop.
Vreau să învăţ catalană. Şi chineză!

Vremea lui vreau e dulce. Mai ales dacă se suprapune şi cu vremea lui pot.
Copilăria continuă, la o adică, mult peste 30 de ani.

Şi apoi...
- intri la stăpân. O să vezi tu! i-a spus doctoriţa lui Mamiţuni, la primul post-partum.
Mamiţuni tocmai explicase că Muţunau, în etate de 2 săptămâni, e un minunat, care doarme lemn câte 4 ore pe ceas, de câte 5-6 ori pe zi, aşa că ai timp.

Trebuie să ia în greutate. Să mănânce tot. Să vorbească. Să meargă. Să asculte. Să doarmă. Să nu se îmbolnăvească.
Trebuie să speli, să cumperi, să faci, să dregi, să fii acolo, să laşi tot, să laşi tot iar, să nu spargi (cel puţin nu din prima) mutrele "înţelepţilor" care te toacă intens, nici ei nu mai ştiu de ce, la cap. Trebuie să ai răbdare.
Trebuie să te mai şi bucuri.
Şi trebuie, nu-i aşa, să faci şi ceva pentru tine.

M-am săturat până peste poate de trebuie - mai ales că, de-o vreme încoa', tot apare la semnalul unui vreau care nu-mi (mai) aparţine.

Îmi dau seama cât de razna am ajuns din lucrurile extrem de simple: azi noapte m-am trezit spontan la 1 noaptea. Nu se întâmplase nimic, apucasem doar, în mod miraculos, să prind nişte ore de somn profund.
Nu m-am mai trezit spontan (adică nechiţăită) de mai bine de 1 an. Ni-cio-da-tă. (dacă nu era Muţunau, era telefonul deşteptăreţ).
Horror.


Neşte băjeţi dăştepţi, psihologi de feliul lor, susţind că automotivarea umană vine din ceea ce vrem să realizăm.
Ahaaaa! De aia sunt eu în pragul nevrozei?

Şi cu trebuie... ce te faci?

A, e bun şi el, în doze mici.

Poi eu cre' c-am murit de mult, de supradoză de imperative.
Asta ar explica de ce bântui fantomatic pe ici, pe colo...
Mă duc să mă culc. (trebuie. mâine mă trezesc devreme... iar)

Pipi, lapte şi lemn

Descrierea universului nostru olfactiv.

Perseverăm în operaţiunea de dezvăţare de pamperşi. Singurul rezultat de până acum este că junele pare să observe că se întâmplă ceva. Poate... şi că e el sursa...? Greu de zis.
Bălţi peste bălţi, în care tropăim cu nesaţ.
Oricât de repede s-ar şterge pe jos, un vag iz persistă - cel puţin pentru bârnăul mamiţunesc, de câine anti-drog. Producţia e mare.


Biberonul se aruncă sistematic pe jos, indiferent cât s-a beut din el.
Covorul cel frumos, de lână, cu flori portocalii, este murat de picături de lapte, subit transfigurate înmiresmat de căldură. Perdeaua nu e nici ea departe.


În rest, mami bubuina.
Adică bormaşina. Adică se compun rafturi de bibliotecă.
Ce e aşa de greu? a răspuns Mamiţuni unor perechi de ochi holbaţi pe tema feminin-dulgheristică - oarecum inedită.
Măsori, faci desfăşurata, te duci, comanzi pal, iei şuruburi şi adezivi, măsori iar, dai găuri, verifici, fixezi, lipeşti, înşurubezi. Uiţi de PFL, dar cine să le mai numere...
Lemnul miroase frumos.

Gânduri despre grădinilă

Gata, s-a hotărât! Din toamnă, Muţunau va fi înrolat la grădiniţă!
Bine-bine. Da' la care?
Ei... până acolo mai sunt de stabilit nişte criterii, de vizionat nişte instituţii şi de luat nişte decizii.

Cum ar trebui să arate grădiniţa la care să meargă Muţunau?
Păi, ar trebui să fie aproape de casă. La maxim 30-40 minute de mers pe jos. (care, de mână cu Muţunau, se vor transforma în cel puţin 90).

E imperativ să fie curată bec. Să pot mânca mac de pe jos.
Ceea ce nu e tocmai simplu.

Apoi, ar trebui să aibă grupă mini. Sub 3 ani. Care grupă mini ar trebui să nu fie mai mare de 12 copii şi să aibă cel puţin o persoană (educatoare, asistentă sau îngrijitoare) la 4 copii.
De ce? Simplu, mai mult nu duci. Nu în condiţii care să nu te facă periodic să urli.

Apoi, ar trebui să aibă curte mare, ideal (pentru vară) umbroasă, dotată cu cel puţin un tobogan şi o groapă cu nisip.
Energiile trebuie cheltuite productiv undeva. Oboseala de tobogan dă un somn ... profund!

Bucătărie proprie şi meniu sănătos. Fără prăjeli, eventual şi fără exces de dulciuri. (iaurtul cu fructe e un desert beton). Fără sandwich-uri. Fără mezeluri, brânze topite şi alte alimente multi-prelucrate, conservate şi E-uite.
(astea sunt condiţiile post-concesii făcute realităţii; de fapt, nazistul alimentar Mamiţuni ar dori ceva raw-vegan cu lactate fără gluten- numa' că, din ofertele disponibile în general pe pieţele noastre, nu se poate face în orice zi a anului un meniu suficient de echilibrat pentru copiii - cine are alte informaţii e rugat să le împărtăşească)

Clădirea ar trebui să fie suficient de răcoroasă ca să nu necesite aer condiţionat, iar scările ar trebui să fie drepte.
(am coborât pe nişte scări spiralate la unele grădiniţe... unde m-am simţit ca la montagne-russe. de, dezavantajul închirierii - versus fantasmagorica posibilitate a construirii clar dedicate)

Ideal ar fi ca Muţunaul să fie încurajat să renunţe la pamperşi. Facem deja asta şi acasă - motiv pentru care putem anunţa c-am instaurat partout Bulevardul de Pipi. (într-atâtea locuri s-a comis, sistematic, pipiloiul prin-chiloţi-de-stofă-trecător)
De mâncat mănâncă deja singur, aşa că aici nu mai trebuie decât două mâini care să-i atârne la gât baveţica de plastic, aia colectoare.

Ideal ar fi ca Muţunau să fie încurajat să vorbească şi să înveţe că, în anumite contexte, se mai şi aşteaptă. Impulsurile se mai cenzurează, aşa, un pic... da?
Sau nu, zice Muţunau.
Am fost la o grădi unde grupa mini mişuna pe podea în stil godzilla - în vreme ce, la o altă grădi, stăteau toţi cuminţei pe scaune şi te priveau atent, în ochi, aşteptându-şi rândul să vorbească.

Şi mai bine ar fi dacă grădiniţa în chestiune ar fi ceva mai mult decât un depozit de copii - dacă acolo ar deprinde lucruri practice, utile, nu scheme de dresaj.

Am fost şi la o grădiniţă unde am apucat să asist la repetiţia generală pentru serbare.
Mi-am amintit că, pă vremea mea, maică, aşteptam serbările cu un amestec de interes (pentru costume, dacă ne deghizam) şi plictis.
După ce am văzut repetiţia pe durata căreia copiii recitau catrene mai mult sau mai puţin tâmpiţele din seria "grădiniţă, te iubim, dar acum te părăsim" (era grupa pregătitoare), încep să mă-ntreb dacă realmente pricep rostul serbărilor...
(dar asta e doar o chestiune personală, venită din zona "eu nu mă dau peste cap să serbez revelionul, la mine e Anul Nou când vreau eu", mai atentă la carpe diem decât la ocaziile tradiţionale de calendar)

Din ce am apucat a vedea, am dat şi peste locuri mai puţin bune, da' cu oameni sufletişti, şi peste exact contrariul - că, de, importanţa proprie mai şi copleşeşte...
Am testat la rece ofertele trimiţând, pentru început, un e-mail la adresele indicate pe site. Pe cei care au răspuns prompt i-am vizitat aproape imediat, pe cei care nu, deloc.
Am experimentat şi cazul unei doamne directoare care m-a rugat să-i confirm vizita de joi printr-un telefon dat miercuri. Am sunat. De 5 ori. Fără efect.
Evident, n-a sunat înapoi şi nu m-am mai dus.

Mi-ar fi plăcut, ca idee, o grădiniţă bilingvă.
Asta până când am auzit accentele educatoarelor - care, fără supărare, m-au făcut să-mi doresc să le spun s-o schimbe pe română. Fac diferenţa dintre învăţarea unei limbi străine de la un nativ (şi dobândirea unui accent potrivit) şi fuşereala de şcoală românească ţinută sub obroc. Aş vrea ca Muţunaul să nu trebuiască să se auto-corecteze atât cât sunt eu nevoită s-o fac. Pur şi simplu, să-nveţe bine din prima. Ceea ce ar presupune asistenţa unui vorbitor nativ... (sau nu nativ, dar foarte bun).

Mi-ar fi plăcut o grădiniţă unde să aibă animale - da' cred că nu permite legea românească, aia deosebit de întreagă la cap. (sau nu)
Unde să poată creşte şi observa plante. Unde să înveţe lucruri despre viaţa reală, nu comportamente de carton.
Iaca, n-avem.

Mă atrage extrem de mult varianta Montessori.
Pardon, Monteso'ii.

Hoţul de viaţă

(azi, postarea cu frisoane)

(sursa)

Fade in.
Scena 1
- Phhaaa, zice Ilinca deschizând Agenda Medicală, ia să vedem noi ce se poate lua pentru depresie...
Evident, deschide, total accidental, fix la medicamentul X, dedicat subiectului. O umflă râsul şi când citeşte efectele secundare.
- Poate da depresie??? Ce prostie! Cum vine asta?
- Sunt mai multe feluri de depresie, o lămureşte (viitoarea) Mamiţuni, cu un aer savant.
Motiv pentru care unele medicamente îţi dau şansa să încerci mai pe larg paleta.

Fade in.
Scena 2
Stătea pe pat, imobilă, privind pe geam. Părea calmă.
O aduseseră la spital pentru că nu se simţea bine. Se plângea că nu-i e bine. Că nu mai poate. N-o doare rău nimic, aşa, ca la bătrâneţe, dar, dacă insistaseră fetele...
Trăia într-un sat şi ducea o viaţă activă. Avea o familie frumoasă, nepoţi, gospodărie închegată, vecini buni. Nu se certau, nu păreau să ducă lipsă de nimic. Era, fireşte, mult de muncă, dar aşa-i la ţară.
- Medicamentul ăsta pentru ce e?
- Mama dumneavoastră suferă de depresie. Nu e o formă foarte gravă, dar o are de destul de mult timp. Netratată, mă tem că poate duce la alte complicaţii.

Fade in.
Scena 3
N-o să-i uit niciodată privirea.
Aproape nu i se mai vedeau ochii, într-atât de deformată îi era faţa. Era umflat ca un urs. De nerecunoscut.
Fugise de acasă într-un acces de nu se mai ştie ce. Raţional, evadarea i se păruse singura manieră de a evita violenţa - împotriva sa şi a celorlalţi - pe care o simţea, copleşitoare, crescându-i în vene. Plecase la timp.
Nu-şi amintea nici cât lipsise, nici pe unde fusese. Nu prea putea vorbi. Avea un aer vinovat şi stingher.
Îi fusese greu să se reîntoarcă. Nu-şi mai amintea unde stă. Nu-şi mai recunoştea apartenenţa la mai nimic.
Părea profund prizonier în propriul lui corp, şi dureros de conştient de asta.
Avea ochii unui animal în cuşcă, aşteptându-şi de prea mult timp moartea.
La 56 de ani.

Fade out.


După ce-ai trecut de-adevăratelea printr-un episod de depresie (clinică), şi ai avut norocul să-ţi revii, ţi se pare îngrozitor de complet idioată exprimarea sunt puţin deprimat.

Lumea nu se vede niciodată frumoasă prin ochi de depresiv. E rea şi strâmbă şi nedreaptă. Nimic nu merge. Şi nu va mai merge niciodată.
Totul e negru şi rece. Foarte rece.
Sau roşu şi furios - dar tot rece.
Iadul e rece. Eşti în el.
Şi nimeni nu te poate înţelege.
Deşi toţi pretind asta, ştii că le scapă câte ceva.

Fade out.

Depresia te alienează de tine însuţi. Îţi taie craca de sub picioare, îţi fură preşul de sub tălpi şi te lipseşte de orice sprijin de care te gândeai că te-ai fi putut agăţa.

Vine cu suprize: agresivitatea constantă şi manifestările sistematice de nemulţumire (disforia) sunt, de fapt, şi ele, semne de depresie. Nu doar apatia.
Cum vine asta?
Simplu. Dai de greu. Din greu. Te poţi refugia în fugă. Sau, dacă mai ai ceva putere, te poţi încrâncena într-o încordare perpetuă, care pare a fi ceva mai productivă. Şi care, cel puţin, îţi dă iluzia că nu mai eşti victimă a circumstanţelor exterioare.
Nu mai eşti. Dai o închisoare pe alta. Devii prizonierul propriei tale furii.

Câteodată, la rădăcină stau momente de stres cataclismic pe care n-ai ştiut cum să le gestionezi. Care, pe loc, au părut a fi depăşibile, controlabile - chiar dacă greu.
Dar cu anumite pierderi e posibil să nu reuşeşti să te împaci niciodată. Ce e necesar însă e acceptarea acestei neîmpăcări.
Şi drumul până la acceptare e greu, pentru că lumea nu mai e un loc bun, aşa cum era înainte.

E insidioasă, perfidă. În jocul păcălelilor, mai ales pe termen lung, depresia câştigă întotdeauna.

În unele forme, e ca un virus. Se poate potoli când şi când, dar nu te va mai părăsi niciodată. Va mai adormi, eventual, aşteptând condiţiile care să-i dea semnalul de trezire, anunţul că poate sări să te înghită din nou. Zilnic.

De multe ori, nici nu ştii c-o ai.
E cu atât mai şocant ca, odată atent la indicii, să-i vezi urmele mult în trecutul tău - ori poate chiar într-al celor apropiaţi - şi să-ţi dai seama c-ai dus în cârcă parazitul timp de ani de zile.
Că, într-o expunere negativă sinistru de înspăimântătoare, nu perioadele de cădere sunt excepţia. Ci cele de bine, în care ai reuşit să găseşti ceva care să te ridice peste.

Îţi fură orice bucurie. Răpeşte compasiunea şi frânează aproape orice încercare de apropiere, de comuniune. Te împiedică şi te secătuieşte. Te roade pe dinăuntru.

Şi restul lumii îţi spune, încurajator sau cu reproş, dar, oricum, cu apel la raţiune, că trebuie să-ţi revii.

M-a amuzat formularea unui psiholog: "nu există sănătate mintală deplină, doar oameni insuficient investigaţi".

Fade out.

Ştirile pe scurt, iar

(dintr-un variu motiv de tip c-aşa ni s-arată, săptămâna asta o să ne jucăm de-a una caldă, una rece. foarte rece.)

Fizic incapabilă să mai reziste cu ochii bleojdiţi ziua-n-amiaza mare, zi de vară până-n seară, Mamiţuni şi-a luat calabalâcul şi-a emigrat în sufragerie, lăsând odorul să manifesteze intens şi neauzit de unul singur.
Ceea ce ar mai fi cum ar mai fi, dacă Monte Cristo n-ar fi învăţat deja gustul evadărilor (nu lipsite de riscuri) din pat.

Nu mai departe de duminică după amiază, dumnealui îşi escalada cu succes patul (pliant), reuşind, pe post de Serghei Bubka fără prăjină, să-şi transfere fizicul în învecinatul pat mare. Pe „drum”, emisese în eter, prescurtat &oarecum condescendent, fix comentariul cel mai des auzit în situaţii din categoria descrisă: „cazi!!”.
Odată ajuns în pat, mutra dumisale sugera că se aşteaptă s-o suprindă (ca de obicei) pe Mamiţuni în flagrant delict de sforăit.
(greşit, Mamiţuni, demult bipedă, pândea mişeleşte prin uşă)
Aţi zice că poate-a fost dezamăgit să constate lipsa maternelă.
Ei, aş.
Poate pentru vreo 3 milisecunde, că după aia s-a consolat instantaneu cu do’nu’ ’ipo ...

şi do’nu’ c’oco.
De la aikiiia. Că noi s’tem anglo-saxoni, nu putem spune Ikea.

Staaaaai. Da’ ce caută ăştia-n patul mare?

Loc.

În prima noapte, evident, Mamiţuni a dormit lată. Pentru că-n prima noapte nici nu hotărâse că se mută, a furat-o somnul în timp ce se scufunda intens cu nasu-ntr-o carte.
În a doua, (cum ar veni, la premiera voită) n-a dormit mai deloc. Sau a dormit şi mai prost ca de obicei, de grijă că ce-o face odorul. (odorul băga somn, la greu).


Diurn, Mamiţuni, copleşită (şi) de avalanşa de cuvinte mai mult stâlcite care se tot revarsă dinspre Muţunau, unele din surse necunoscute, cum ar fi zia’u (necunoscute pen’ că la noi nu se practică sportu’ ăsta; Mamiţuni e zgârcită, iar bona, oarecum iletrată), a hotărât că e momentu’ pentru înrolare la grădiniţă. Poate că, datorită instituţiei, vom mai înţelege ce tot vorbeşte musiul.
Poate.
Sau poate nu.
Oricum, a reînceput, a cincea (sau a cinşpea...) oară, campania de selectare de grădinilă. La câte criterii alambicate şi nerealiste posedă Mamiţuni în repertoriu (de pildă fără dulciuri - sau nu cu dulciuri în mod curent, ci cu fructe), e de crezut că alegerea va mai dura un pic... Vom reveni cu amănunte.


Muţunau, mare artist emerit în viaţă, a descoperit cum poate s-o scoată principial la capăt cu boacănele.
Zice el.
Cum o comite, cum ridică senin din umeri:
- Copiii!
- Care copii? Că te-am văzut!
Tonul proaspătului alfabetizat sonor virează spre vehement:
- Ema!
- Ema nu e aici.
- Ita!
- Nici Ilinca nu e aici.
- Ghighi!
- Auzi, termină.
Muţunau bate din picior şi dă ochii peste cap, gen cââât să-ţi mai explic, toanto?
- Copiii!
- Mai ai un pic şi te laşi de băut pentru prietenu’ tău din Cecenia, zice Mamiţuni - care, oricât de criptic, tre’ să aibă ea ultimul cuvânt.


Mamiţuni cea sanitar pricepută a avut ocazia să-şi aducă aminte (ce e drept, cu o consultaţie pediatrică şi 90 de RON cam târziu), cum se confirmă ochiometric voletul costal - via mişcare paradoxală (dacă ai coaste rupte (ceea ce nu dorim, cu câteva excepţii notabile, nimănui), atunci când respiri ele se vor mişca în sens opus faţă de restul cutiei toracice).

Da’ di ce atâta ştiinţă?

Pe scurt, din motive de alpinism muţunautic furişato-neasigurat. Tumbe de la mare altitudine (1.4m), cu zgârieturi, umflături şi sensibilităţuri pe coaste.
Între noi fie vorba, copiii îşi rup mai greu oasele, da’ şi când se întâmplă... nu e de glumă. La coaste rupte e greu de crezut că nu se plânge non-stop, pentru că, practic, nici de respirat nu prea poţi respira fără durere.

Pe tantea doctor (care, iniţial, o privise chiorâş pe Mamiţuni, cu aerul de cucoană, dar copiii trebuie supravegheaţi, mai ales la vârsta asta, tu ce păzeşti, lasă-te de beut) a părut s-o cam ia ameţeala după cea de-a douăşpatra tură muţunautică (sonoră!) de cabinet.
- Aşa face toată ziua?
- Da, a rânjit (în sinea ei) Mamiţuni.
După care a adăugat suav:
- De la ora 6.
Capul doamnei doctor a căzut niţel spre birou. Mamiţuni s-a făcut că nu vede. Condescendenţa s-a mai dus. Aproape c-ai fi zis că s-a auzit un mic oftat.
- Bine, daţi-l cu betadină şi administraţi-i paracetamol, că reduce inflamaţia.
- Bine.

La capitolul deşt-băgat-de-control-în-flacăra-de-la-aragaz folosisem Dermazin (sulfadiazină de argint) şi la testat dozatorul de apă fierbinte, tot stil karate-do, glicerină. Au mers. Glicerina, chiar mai bine.

Recapitulând, micul aventurier curios încalcă sistematic cele mai clare reguli. O face în stilul felin de atac: cum ai clipit, cum constaţi că beleaua s-a produs...

Aici avem o veste bună şi-una proastă.
S-ar putea să aibă ţinere de minte - să testeze odată şi gata.
Şi, de asemenea, se poa’ să fie nemaipomenit de curios.

Nervi să ai.

Zâmbet trist

(Sursa)

Venirea pe lume a unui copil e o probă de foc pentru un cuplu.
S-ar putea să descoperi ce şi de ce iubeşti la nebunie la celălalt, cât de mult şi de bine vă potriviţi, cum (să) vă înţelegeţi şi mai mult fără cuvinte, cât de legaţi sunteţi şi de fericiţi - aşa cum numai „beneficiarii” unui proaspăt miracol pot fi.
Sau s-ar putea să constataţi fix contrariul. Superficial spus, e posibil ca tot ce vi se întâmplă să vă înstrăineze, să destrame - presupunând că, la naşterea copilului, cuplul mai există.

Nu are sens.
Venirea pe lume a unui copil ar trebui să fie prilej de bucurie. De cele mai multe ori, chiar este.
Problema e că euforia şi exuberanţa de început se uită repede. Se volatilizează fără a lăsa urme - dacă nu te străduieşti să le ancorezi.
În plus, ce ne adună în cupluri nu e imperativul biblic al înmulţirii - chit că procesul aferent contează din plin. De multe ori, e vorba de tensiuni mascate care scot capul la prima situaţie ceva mai dificilă.
Şi, nu ştiu cum se face, dar, când e vorba de un bebeluş în casă, situaţiile astea ceva mai dificile nu-s puţine.
Ne unim de singurătate, de ochii lumii, c-aşa trebuie, pentru că semănăm ori pentru că numai pe tine te suport. Cautăm confort à la mama acasă (oricât de lapte afumat ar fi fost ăla), respectiv, din registrul diametral opus, pe Pygmalion-ul care să ne crească (pen’ că nu l-am avut). În rest, nu mă mai uit acum. Mă concentrez mai degrabă hedonistic pe ce contează momentan.
Şi atunci, nu e de mirare că toate aceste mici fisuri pe care le-am tot trecut, generos, cu vederea ajung să se caşte subit sub formă de ditamai prăpăstiile.


Pe cât de mult bucură şi împlinesc întâlnirile fericite din preajma pătuţului de copil plin de zâmbete, pe atât de tare dor şi sfâşie înstrăinările - picătură cu picătură.
Puţini dintre noi ştiu să-şi controleze (descarce, recicleze) energiile. Şi-atunci, se mai întâmplă ca fix casa să se transforme în locul unde se deversează tot, la adăpost de gura lumii şi de vederea sancţionatoarei opinii publice în al cărei spirit ipocrit am cam fost crescuţi.
Uite-aşa o iei razna pe propria câmpie. Pentru că lucrurile astea se-adună: ca praful de pe geamuri, care-ţi ia lumina.

Nen’tu Tolstoi avea dreptate - fiecare familie e nefericită în felul ei.

Iar lista de păcate e lungă.
Dintre toate, cel mai mare fiind nepăsarea.
(Dacă n-ar exista nepăsare, multe din relele lumii n-ar mai încăpea printre noi. N-ar mai avea pe unde să intre.)

Combinaţi nepăsarea cu norma de orice fel (presupunând că norma exclude empatia - că doar de aia-i normă). Iese un minunat cocktail otrăvitor - în formă retard. Îl iei acum, mori mai încolo. După oarece zbateri. Fără amprente. Crima perfectă.
Combinaţi nepăsarea cu autoritatea. Pe-asta o ştim, sub aşa ceva trăim.

Ce faci când ai parte de aşa ceva la tine acasă?
Te ridici, deschizi uşa şi pleci?
Încerci să ... repari? (asta fiind poveste lungă, de bătut câmpi pe teme de cine, ce, când şi de ce strică)
Te prinzi în caruselul una-caldă-una-rece?
Te-nchizi şi mori încet?

Ce urme lasă asta pe copil - indiferent dacă-şi vede în casă amândoi părinţii sau dacă-i vede separat? Ori, pe unul, deloc?

(Sursa)

Muţunaul cel compătimitor

După masă.
Muţunau dă buzna în baie, trântind uşa de perete.
Mamiţuni, într-o ţinută în care n-ai vrea să te prindă nicio calamitate naturală, sare-n sus. S-a zis cu pauza!
Muţunau se apropie şi bate autoritar, cu un deget, în colacul de WC, lângă piciorul mumă-sii.
- Gata pipi!
Ochişorii mamiţuneşti se telescopează niţel, numai bine cât să se asorteze cu gura-nu-se-ştie-când-căscată a mare uimire.


(pauză de o zi. antract)


Dimineaţă.
Pe păcălitelea, Muţunaul cel somnoros (şi, prin urmare, oarecum docil) este proptit (zadarnic) pe oliţă.
După un timp, bate, de data asta autoritaro-somnoros, în colacul de WC.
- Gata pipi!
Mamiţuni se conformează şi-l ridică. Micul posterior astfel devoalat poartă intensele urme roşii ale presiunii posesorului.

Ochii lui Mamiţuni se rotunjesc din nou, de data asta din motive de picat fisa.
Nebănuite sunt căile... şi motivele...

Ia să ne uităm noi, pe viitor, mai atent!

Libertatea se ascunde...

... din momentul în care ştii că nu te mai ai numai pe tine.
Comparativ cu unele dintre momentele care urmează după, graviditatea e un fel de plimbare prin parcul de distracţii.

Adio, cărţi citite / filme văzute / drumuri făcute când vrei tu.
Şi nu pe termen scurt.
Bun venit, mare-mic şef. (cum fac să-mi scriu eu fişa postului? aaa... nu se poate...)

Da’... chiar aşa? Dar însă totuşi altfel nu?

Libertatea nu dispare. Dar, subit jucăuşă, se ascunde...

... în gustul cafelei instant de dimineaţă, îmbogăţită cu cardamom
... în raidul dat prin patul mare
... în norii vineţi de răsărit ploios de la 5.30 (tot dimineaţa)
... în alt raid dat prin patul mare, de data asta în fundul gol
... în mirosul de proaspăt de după ploaie
... în băltoacele în care sari cu amandouă picioarele, indiferent cu ce ai fi încălţat
... în scurtele momente de linişte
... în răsfoitul unei cărţi „noi”
... în foşnetul unei fuste noi
... în smulsul bopuceilor şi şosetelor din picioare
... în vasele în mod miraculos spălate de cu seară
... în târârea prin casă a curelelor mamiţuneşti
... în porţiile mici, minuţios pregătite
... în mustăţile de piure de mango
... în zâmbetele prin somn
... în inspecţiile atot-cotrobăitoare
... în ciocolata clefăită pe furiş (sau aproape...)
... în hlizelile generalizate.


Uneori, libertatea se ascunde bine.

(Sursa)

1 iunie, circ, figurine şi cutia Pandorei

Să zicem, întâi, „La mulţi ani!” întregului popor copilos (şi nu numai...), cu ocazia zilei dedicate.

Apoi, circ.
Am fost la circ. La Medrano. (40 Ron /adult, cel mai mic preţ. Se vede bine şi din tribunele laterale. La unele numere (unde perspectiva contează), poate chiar mai bine.) De unde am plecat pe la 22.15, după aproape 3 ore, înainte de final (era deja destul de târziu pentru toţi căscălicii din preajmă, unu’ mai mofturos ca altul!) - deşi durata spectacolului fusese anunţată la 2 ore jumătate...
Am văzut cai, cămile, tigri, şi iar cai, şi iar tigri, şi acrobaţii, şi jonglerii. Şi obişnuitele scălâmbăieli de clovn, care de obicei nu prea-mi plac cine ştie ce. (n-am nimic cu clovnii, doar că foarte puţini mă încântă realmente).
Muţunaul a stat suprinzător de cuminte la unul din numerele cu cai (din păcate pentru mumă-sa, la cel mai puţin spectaculos!) şi la oarece acrobaţii. E adevărat că şi fusese mituit în prealabil cu jucărioare, banane şi popcorn... După care a trebuit să ne-apucăm să dăm obişnuitele ture şi să aruncăm cu pietre...
Celălalt număr cu cai, cel care nu i-a stârnit interesul - dar care realmente merită toate aplauzele - a fost unul de călărie acrobatică. E greu să faci şi la bară fixă ce făceau oamenii ăia pe cai în goana mare...
În rest, toate aplauzele pentru trio-ul de acrobaţi (Stoian), pentru jongleurul Daniel şi pentru oarece cetăţeni ruşi, care meştereau destul de multe pe-acolo.

Nu mi-au plăcut nici numărul cu cămile, care mi s-au părut frumos pieptănate, da’ prost hrănite, nici cele cu tigri, de care mi-a fost, sincer, milă. Într-un fel visceral... E evident că i-au bătut măr ca să-i facă să asculte, pentru cele câteva chestii pe care îi pun ei să le facă...
Eu, una, n-o să sufăr prea tare când s-or interzice numerele de dresură realizate prin cafteală.
(despre călăria acrobatică, de pildă, trăiesc cu impresia că n-o poţi „construi” dacă te-apuci să baţi calul; că, nu de alta, dar eşti la „mâna” lui, şi, la o adică îţi arată el ţie... sper să nu mă înşel!)

Dacă e să-l compar cu altă reprezentaţie de circ recent văzută, cea de la Orlando (unde nu sunt nici pe departe atâtea animale, dar lucrurile sunt făcute cu mai mult suflet...), aş înclina (zdravăn!) spre Orlando.
Nu neapărat datorită spectacolului în sine, ci pentru că la Orlando (unde spectacolul e mai dedicat copiilor, motiv pentru care e OK că se şi termină la o oră decentă...) am simţit ceva mai multă atenţie pentru public. Un exemplu banal: la Orlando, tribunele erau podite integral. La Medrano, chiar şi mega-păzit, tot a călcat Muţunaul în gol de două ori, şi n-a lipsit mult să se accidenteze mai zdravăn, pentru că oamenii făcuseră economie serioasă la scânduri... una, da, una, nu.
Pentru adult, nu e o problemă că-i dai numai pista pe care să calce. Dar pentru un copil alergăreţ şi insuficient coordonat... cam da.


Apoi, figurine.
Am tot vrut să-i iau Muţunaului figurine cu diverse animale. (am dat zdravăn în damblaua jucăriilor, dar asta e altă poveste, care merită un spaţiu mai larg, într-un alt moment, dedicat...)
M-am uitat lung la cele de la Schleich şi la cele de la Safari. Mi-au plăcut ceva mai mult cele de la Safari (mai ales vieţuitoarele lor marine). Dar nu şi preţurile la care se vând (de la 13-15 Ron în sus, pentru o figurină mică, de 10-15cm). Aşa că am ezitat.
Între timp, am văzut în Cora un set drăguţ de pictat, tot de la Safari (doi rechini albi, relativ mici, modele de culori şi vopsele), la vreo 45 Ron. Oricum, nu e de noi, că încă nu pictăm. Ezitarea s-a menţinut.
Aproape că abandonasem. Până ce-am dat nas în nas cu realitatea chinezească prezentată la pungă într-un chioşc de jucării de la metrou (staţia Gara de Nord, da’ presupun că or mai fi...).
Drept care acum calc pe o girafă şi un rinocer. Şi sub fund cred că am o raţă. Sau gâscă. Şi-o bucată de gard, că astea vin cu decor cu tot.
(evident, nu-s din filmul cu prinţesa şi bobul de mazăre, dimpotrivă!)
Pe covor e plin de jivine.
Şi am pregătite două cadouri dinozauristice (pe noi încă nu ne-ntere, că n-avem referinţă, preferăm cocoşul, găina, calul şi tigrul - animalele noastre familiare...)
13, respectiv 15 lei punga. Unele au 6-7 figurine, unele 9-10 şi decor.
Sunt, la nivel de detalii, binişor turnate (presupun că, după ce-a livrat comanda la jmecheri, chinezul Jiao a mai pus el nişte material oarecare de pe la întreprinderea dumisale şi-a mai trântit o tură de fiare, mai ’eftin). Materialul e, pentru unele, prost de-a dreptul (unele figurine, prea presate, nu mai au, din cauza materialului prea moale, stabilitate) iar finisajele color sunt... să zicem, creative. Adică poţi da peste animale a căror parte stângă să nu se-asemene foarte mult cu dreapta, sau peste vieţuitoare colorate foarte... contemporan! - dinozaur negru cu pete mov... eee? da?
Despre vopsea nici n-am curaj să mă pronunţ. Nici cât de sigură e, nici cât o ţine.

Dar, cu ele, am dat lovitura!
Muţunau, ochi în ochi cu cocoşul cel foarte roşu de la fermă, este, pentru moment, din când în când, suprinzător de potolit şi cooperant. Oricum, semnificativ mai mult decât înainte, în epoca pre-figurinică. Ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!


Cutia Pandorei... e aia care, pentru moment, conţine plastilină, carioci, creioane, cretă colorată...
Pân-acu’ vreo lună nici nu l-au interesat.
Doar că între timp s-au schimbat atât de multe (cum ar fi faptul că Mutulică de atunci acu’ vorbeşte în propoziţii - e drept, ultra simple, de tip afa’ă p’ouă, copii câ’tă (cântă), nu mai mult), încât mai că m-aş aventura să am pereţii altamiraţi rupestru şi mochete împănate cu opere modelate abstracto-aruncăreţo-călcătoriu....

S-o deschid... să n-o deschid...
...să insist... (că doar pofta vine mâncând)...
...să mai aşteptăm...

Cred că mai întâi am să strâng samavolnic 90% din jucării, întru educarea spartană a junelui care le tot aruncă pe jos, văd cum stăm cu executarea sistematică a comezii „pune la loc!” (pe care mai nou o ignoră...) şi încerc pe urmă marea cu degetul...