Amintiri stârnite de boală - pledoarie pentru alăptare

De la vârsta de un an, Muţunau se-ndoapă cu lapte de vacă. Versiunea pasteurizată sau, după caz, în deplasări, fiartă. (versiunea de lapte, nu de vacă.)

În perioada virusării recent depăşite, evident, adio lapte.
Stânga-mprejur spre Nan fără lactoză. (şi aşa mă-ntrebam ce mai fac cu cutia rămasă neîncepută...)

Moment în care mi-au revenit toate frisoanele din perioada de bebeluşie muţunautică.

Am urât intens, cu pasiune, sticluţele de lapte praf - introduse de spaimă, în completare, pe la 3-4 luni, când Muţunaul avea puseu de creştere, iar eu, secreţie scăzută, plus „nişte noduli la sâni” - adică ditamai mastita, da-n varianta paşnică (şi de aceea incorect catalogată), pre-febră şi pre-infecţie.
Până la episodul recent de retur la lapte praf, nu mi-am dat seama de-a binelea cam cu câtă pasiune. Cu spume!!!

Să ne-nţelegem: la început, alăptarea n-a fost uşoară. Dimpotrivă. Am fost de nşpe ori pe punctul să renunţ, exasperându-mi susţinătorii.
Dureri, ragade, aerofagie, informaţii incomplete şi/sau incorecte, asistente care (deşi încurajau alăptatul) mă sfătuiau aiurea, de nu-mi mai ieşea nimic imediat ce plecam din cabinet... şi multe altele.

Dar am adorat-o.

La fel cum mi se zbârleşte părul când îmi amintesc de laptele praf (sticluţe, sterilizări, măsurători chioare în creierii nopţii, ape încălzite pe fundal de copil nerăbdător & urlător... brr!!!!), îmi revine şi starea de zen absolut, de plutire, de magie, pe care mi-o dădea alăptatul. Cu tot stresul momentan că poate nu ţin copilul bine, că poate nu suge destul (era puturoşel şi adormea la sân, în mijlocul mesei, până când a-nvăţat şi el că poate suge prin somn).

De la alăptat îmi tropăia ocitocina-n vene, fapt care mi-a fost de mare ajutor cu ocazia datului nas în nas cu depresia post-natală. Cum alăptam, cum se prezenta lumea-n culori mai bune.
Când am învăţat şi eu să dorm cu el la sân (după ce-am decis că-mi bag picioarele în sfaturile asistentelor (care mă puneau să alăptez stând hopa, ceea ce mie nu prea-mi ieşea) şi că-l alăptez stând pe o parte), viaţa noastră a fost incomparabil mai bună.

Ragadele au trecut şi/sau au încetat să apară graţie Bepanthen-ului (aplicat sistematic după fiecare supt, săptămâni la rând). Pe la 2-3 luni, am renunţat la unguent, că mergea şi fără.

Aerofagia n-a trecut. O are şi acum. Mi-aş fi dorit să-mi spună şi mie cineva că mă bat cu morile de vânt şi că nu trebuie decât să aştept să crească Muţ (şi să scadă importanţa problemei) în loc să mă oftic că nu găsesc remediul.

Faza cu „laptele tău nu e bun” (des auzită, pen’ c-am refuzat să renunţ la regimul alimentar lacto-vegetarian), am rezolvat-o dintr-un foc, punând o juma’ de cinzeacă de lapte într-un păhărel şi urmărind ce i se-ntâmpla după câteva ore (5-6) de stat la temperatura camerei (20-22).

Jumate (din jumătatea de cinzeacă!) era, la noi, dens ca o smântână. Deci, foarte bun. (în prima lună, copilul a luat în greutate 1 kil, în a doua la fel, în condiţiile-n care, când s-a născut el, eu eram lacto-ierbivoră de aproape 3 ani, şi nu m-am răzgândit nici până-n ziua de azi)
Dacă ar fi fost vreo problemă şi laptele n-ar fi prins caimac, m-aş fi apucat de mâncat mai mult unt şi brânză grasă de vaci. (ceea ce am şi făcut ulterior, cu rezultate bune)


Când avea Muţunau 3 luni, eram cu mult mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. (din păcate, am remediat asta în scurt timp, îndopându-mă cu ciucalăţi. albe, dar ciucalăţi. şi cu mii de tone de prăjituri)

Evident c-am făcut greşeli. Neîmpăcată cu ideea că alăptat la cerere înseamnă oricând, chiar şi la 30 de minute de la suptul anterior, n-am ţinut copilul non-stop la sân în absolut toate zilele-n care ar fi trebuit s-o fac. Mi-am luat târziu sling, care m-ar fi ajutat mult.

Când nu ieşea lapte la pompă, ziceam că n-am lapte. Când, de fapt, ar fi trebuit să mă bazez pe copil. Copilul care, ca toţi bebeluşii, cheamă laptele şi-l face să vină şi atunci când pompa cea neconectată cu mami dă greş.

Dac-aş putea da timpul înapoi, l-aş alăpta exclusiv până la 6 luni. Sau, eventual, până la 1 an, când ar fi gata să treacă pe lapte de vacă.

E foarte greu să alăptezi când, după naştere, eşti chinuită de atâtea spaime şi temeri. Înţeleg de ce e tentant să renunţi - am fost pe punctul de a o face. Pentru că nu vezi beneficiile până când nu le trăieşti.

Vai, dar eşti legată de copil, nu poţi merge nicăieri fără el.
Aşa, şi?
De ce-aş fi vrut s-o fac (să plec fără el), dacă-l puteam lua cu mine şi hrăni, simplu, peste tot?
Eu n-am găsit motive.