... în care Mamiţuni umblă fleaura, şi pe deasupra se mai şi laudă cu asta

Nu stau grozav la capitolul planificare. Pe vremuri eram ceva mai pricepută, mais ou sont les neiges d’antan? Iaca, nu-son’-pliu, ca să parafrazez un clasic în viaţă.

Rezultatul este că-s mai mereu pe fugă, veşnic cu ochii pe ceas, rareori măcar vag odihnită şi/sau nehăituită de varii aspecte casnice de mai mare sau mai mică importanţă/urgenţă. În capul meu este (numai) un gigantic tabel al cărui unic dar copleşitor scop este să m-ajute să jonglez cu priorităţile (la mine funcţionează binişor faza cu reprezentarea vizuală). Generos fiind el (tabelul) apuc zilnic un număr de minute în care să fac chestii de dragul meu. (cum ar fi blogăreala).


Dar o zi numai a mea, cum am avut ieri, nu mi s-a mai întâmplat de mult. Fără presiuni, fără termene limită, cu plimbat şi pozat solitar, cumpărături & mâncat în oraş c-o prietenă (şi ea evadată, la insistenţele soţului, voluntar viteaz rămas acasă cu cele 2 fete ale lor).

Cum am senzaţia că nici n-am să mai pup curând, consemnez.

Iaca poze. Ratate, evident, da' lămuritoare.

Zoom digital dat aiurea la maxim:

Pe-aia cu căruciorul de supermarket trosnind de greutatea bulendrelor pe care urma să le probăm apoteotic am ratat-o.

Pe asta artistu’ nu ştie exact când a făcut-o!

Un motiv să m-apuc să-nvăţ portugheza

Dovadă că se poate şi altfel.

Pe un ton mai vesel, despre Grumpiloi

... altfel spus, iacătă ce face un om serios, pe care-l mai citesc din când în când, (mai rar, că nu pot ţine pasul, Turambar scrie mai mult decât am eu vreme să citesc) în dulcele stil blogăresc, adică fără să-l fi întâlnit vreodată, dintr-o carte de poezii pentru copchii.

Detalii şi imagini despre Grumpiloi, aici.

Despre agresiune

(sursa)

De-o vreme încoace, mă tot îngrozesc sistematic observând cam câtă violenţă e adânc încrustată / întreţesută în cultura noastră, şi cam la ce adâncime.
(Când zic „noastră”, mă refer la populaţia umană din emisfera vestică. Europa, SUA, de-astea...)

De la ce m-am luat?
De la desene animate, evident. Sunt (cam fără speranţă) în căutarea unui desen animat fără scatoalce. Şi fără teroare, fără spaime. N-am găsit încă.
(Alba ca Zăpada abundă de ghionturi şi răutăţi, unele mai vizibile, altele nu.
101 dalmaţieni, la fel.)

M-am uitat mai atent la poveşti. Capra cu 3 iezi e sinistră (capetele iezilor aranjate în geam... sânge pe pereţi... brrr!!! pot pricepe apetenţa pentru oroare a vremurilor de demult, dar nu perpetuarea ei). Punguţa cu 2 bani nu e nici ea departe (cu baba care bate găina pân-o omoară...)
Hansel şi Gretel îţi explică blajin c-ai putea, la o adică, să fii abandonat în pădure şi că nu-i tocmai greşit să comiţi un asasinat, fiind matale cumva în legitimă apărare.
Etc.


Ce le transmitem, astfel, prin poveşti, copiilor noştri?


Că violenţa e, obligatoriu şi cu frecvenţe ridicate, parte din viaţă. Că funcţionează, în lipsă de orice altceva, ca mijloc de expresie. Că e, eventual, vehiculul spre succes. Că de ea depinde supravieţuirea.

Când, de fapt, violenţa reduce, distruge şi dezumanizează.

Nu-mi place perspectiva actuală. La o privire mai atentă, când vezi dimensiunile porţiei fără crâcnire acceptate zilnic, e absolut îngrozitoare.
Încep să mă mir cum de nu ne cotonogim sistematic pe stradă. Şi cât de aproape, suntem, de fapt, de asta. Cât de subţire e geamul protector care ne desparte de sărituri diurne la beregată.


Pe unde ieşim de aici?

Din lumea asta dezumanizată unde, în plus faţă de „bunele” maniere anterior menţionate, te mai şi poţi trezi eventual prins în uşile lu’ Metrorex, din motive de „reduceri de buget şi de personal”?

Nepăsarea e tot o formă de violenţă. Fie şi numai pentru simplul fapt că ucide consideraţia.
O prima manieră de apărare ar fi protestul. Ceea ce face Zoozie.

Care-s restul?

Învăţăm să dactilografiem - cu BBC!

Şi aşa numai BBC ascultăm în maşină (pentru că Mamiţuni se fandoseşte)
- când cineva anume nu umblă liber la butoane...

Site-ul e grozav - şi pentru cei mai mari, şi pentru cei mici.

Momo

Există o taină foarte mare şi totuşi foarte obişnuită. Toţi oamenii iau parte la ea, fiecare o cunoaşte, dar numai foarte puţini se gândesc vreodată la ea. Cei mai mulţi o ia ca atare şi nu se miră câtuşi de puţin cu privire la ea.

Taina aceasta e timpul.

Există calendare şi ceasuri pentru a-l măsura, ceea ce înseamnă însă prea puţin, căci oricine ştie că o singură oră poate părea o veşnicie, uneori poate trece însă într-o clipită - depinde de ceea ce trăieşti în ora respectivă.

Căci timpul e viaţă. Iar viaţa sălăşluieşte în inimă.

Michael Ende, Momo

Citiţi-o. Este minunată.

De studiat. De experimentat. De făcut.

(nu neapărat în ordinea priorităţilor)



Limba germană.

Constelaţiile.

Recunoaşterea copacilor după frunziş.

Un pic de echitaţie.

Plantele medicinale.

Desene şi pictură.

Poate şi pian...

Canto?

Arte marţiale. Sau scrimă, ca Shmeny. Sau şi, şi.

Cursuri de dans.

Mers pe munte.

Înot.

Construcţia de jucării.

Mersul pe Power Wing.

Role. Mai des.

Biclă. Tot mai des...



Aceasta este egoista agendă mamiţunească.

Muţunau vine şi el din urmă, da’ cu alte preocupări.

Schimburi de replici

- Cine te iubeşte pe tine mult-mult-mult?
- Mutulică!!!


Deschide uşa dulapului şi trage jos cravate şi curele. Solicitat ulterior, dă o mână de ajutor la colectarea loc - dar pleacă înainte de re-aşezarea tuturor.
- Păi... au mai rămas cravate pe jos! Cu astea ce facem?
- Le călcăm!


- Me’gem, me’gem! Me’gem şi culegem toatăăă viiiaaa!!!


PS. Am ajuns cineva. Junele zbiară reverenţios (şi) după mine:
- ’timată maaaaamiiiii!!!

Din vremea recoltei

Spre hlizeală adunate

Copil de 7 ani:
- Ce e acela homosexual?
- Păi, zice mumă-sa, un bărbat care se îndrăgosteşte de alt bărbat şi se căsătoreşte cu el.
- Ce scârbos, zice puştiul.
Muma e pe fază şi cere lămuriri:
- Ce anume zici că e scârbos?
- Păi, cine mai face mâncare?
Ptiu, ce familie sexistă! îi zice Mamiţuni mumei în cestiune.


Copil de 5 ani, supărat c-a pierdut nu’ş ce joc în faţa calculatorului, trânteşte nervos tastatura şi înjură:
- În pivniţa mă-tii!!

...şi via Mamiţuni cea obosito-greşit-cetitoare: pe marginea drumului dintre Făgăraş şi Braşov sunt panouri pe care scrie „ciorbe deosebit de periculoase”...

Epopee de grădinilă şi răceală

Vineri seara, săptămâna trecută:
- Vrei să mergem mâine la zoo, să vedem muuuulte animale?
- Nu! Me’gem ’a g’ădiniţă!

A doua zi, loooogic, muci la nas cât lumânările de botez. După cum decurg răcelile muţunautice, nici vorbă de grădi săptămâna asta, dacă nu vrem să cadă laţi toţi pe-acolo (şi nu ne-am propus).
Momentele de debut mucesc sunt, la noi, cam ca alea de prin filmele cu aviatori/astronauţi, de pregătire pentru impact iminent. Pen’că adio somn noaptea, bun venit urlete, vise urâte şi scandal. Dacă am fost senilă şi-am uitat să-ncep din timp doparea Muţunaului cu imunostimulante...

Drept care iată arsenalul curent, prescris de doctor Mamiţuni, în colaborare cu doctor Google şi alţi câţiva savanţi celebri, pentru muci şi oarece tuse (fără febră, c-acolo am intra deja în alt film):

- nebulizator (Norditalia, că de ăsta avem), dotat cu ser fiziologic şi, eventual, Pinosol (n-am stat decât patruj’ de minute cu masca pe nas ca să-l conving pe june, pe sistemul psihologie inversă, s-o accepte măcar 5 minute);

- batista bebeluşului (cu aspiratorul aferent) - această unealtă de tortură omologabil-medievală a ajuns să ne devină cel mai bun prieten; Muţunau, care a ajuns să-i simtă utilitatea, o cere, şi e cel mai important din lume când ţine el partea care merge spre nas; concluzia este că mami aduce mucii! (adică batista...)

- candelă de aromoterapie, „umplută” cu ulei volatil de pin şi de brad şi amplasată strategic sub patul muţunautic, cât să-i vină drept la ţintă aromele-de-nas desfundătoare;

- capsule Karvol (sau Carmol, sau Inhalant Baby, de la Biofarm) sparte şi picurate pe pernă, respectiv pijama;

- balsam Wick şi Himalaya, masat pe piept(W), respectiv frunte şi nas(H);

- lăptişor de matcă, 1 linguriţă mică-mică, rasă, dimineaţa;

- apă de băut dopată cu Paragrippe şi Coryzalia (eu nu reacţionez deloc la Oscillo, nici dacă iau 3 săptămâni la rând, în schimb cu Paragrippe mă fac bine mai repede decât prevede norma)

- vitamina C (când picături, conform prospectului, când sub formă de comprimat Calciu-Sandoz portocaliu, rupt strategic în două şi botezat fâs-fâs)

- sirop de tuse ayurvedic Cough End (ultima dată făcuse minuni... acu’ nu mai pare să rezolve cine ştie ce... şi are şi un parfumel deosebit, adică-mi mută nasul)

- sirop de echinacea (Echinaid sau altele)

- faimosul ceai de ceapă.



Au mai concurat, dar nu s-au calificat în semifinale din motive de refuz isteric, următoarele:

- ceaiul de ghimbir;
- limonada fierbinte; (mă rog, caldă; lămâi şi chitre date prin blender, cu miere, cuişoare şi alte arome, încălzite puţin)
- propolisul şi polenul;
- cătina (scuipată direct între ochii îndopătorului)


Până una-alta, e mai bine. N-a fost nevoie de anti-termice, pentru că n-a făcut febră. Are un pic de roşu în gât. Am fost la medic şi acum stăm în aşteptare cu un tratament ceva mai ţintit. Eu mă încăpăţânez să nu-i dau antibiotic fără rezultate clare la antibiogramă, şi alea n-au venit încă.

Am putea, desigur, să ne lansăm şi într-o aventură homeopată (cu unitare!), moment din care vom face scurtă la mână zguduind granule, pentru că nici nu poate fi vorba să accepte să le ţină sub limbă. Să le scuipe, da, desigur.

uuuf.

Soborul zeiţelor

Am văzut mai demult fotografia asta.

(sursa)

M-am trezit uitându-mă lung la ea, cu sentimente greu de definit. Era acolo şi familiaritate, şi apartenenţă, şi linişte, şi râsete, şi uimire, şi afinităţi... şi viaţă!

(e-adevărat, de la oboseală, am început să am un soi de vedere secundă, sesizez lucruri acolo unde ele, de fapt, cică nu-s. chestie care mă îmbogăţeşte, mă amuză şi-mi pigmentează plăcut existenţa)

Ce-am înţeles eu din imagine, la prima vedere, a fost că un grup de mame îşi urmăresc copiii cum se joacă. Lucru care, fireşte, poate să n-aibă nici o legătură cu ansamblul. Dar mie asta mi-a sugerat - la „pachet” cu sentimentele de mai sus.

Statuetele au fost descoperite în satul Poduri - Dealul Ghindari din judeţul Bacău. Pentru că am dat peste surse care afirmă chestii contrarii, n-am reuşit să mă prind dacă statuetele ţin de cultura Cucuteni sau o preced. (nu mă opreşte nimeni să mai sap după informaţii, pe viitor)



Apoi, după alte câteva săptămâni, m-am pomenit într-un grup de doamne (mie, de aproape 3 luni încoace, mi se întâmplă rar să ies, darmite să mă pomenesc socializând). Nu mai ştiu exact cum, discuţia s-a „dus” înspre maternitate. Înspre spaimele de început, momentele alea când te sperii din orice, când eşti cocktail molotov de vulnerabilitate şi putere, când ştii despre copilul tău lucruri pe care alţii (fie ei şi medici pediatri) trebuie să se străduiască un pic să le deceleze.

Ce-a urmat a fost incredibil.

O izbucnire de poveşti, suspine, râsete, amintiri şi lacrimi. Ecouri de încrâncenări şi de naivităţi. O conexiune uimitoare.

Suntem, într-un foarte misterios şi sublim fel, împreună. În legătură. Poate nu-i atât de vizibilă, dar există.

Şi mi-am adus aminte iar de statui. Şi de şezătorile de pe vremea bunicii. Am amintiri sclipitoare de fote şi ii înflorate şi ţesute cu fire aurii, fremătând viu în lumina lămpilor.

Şi apoi am văzut fotografiile de la întâlnirea de la Izvor. De la care m-am autoexclus (deşi mi-ar fi plăcut să vin) pentru că nu mai alăptez.
Lăsând deoparte comentariile aberante (şi, pe alocuri, înfricoşătoare) de pe varii site-uri (la adresa întâlnirii de alăptare): vorba lui Zoozie, de ce o fi nevoie să milităm pentru alăptare? Că e normală, naturală, profund umană.


Hai să privim în jur. Cu ochi de ... turist. De necunoscător.

E normal să văd atâta mizerie pe jos? Oameni scuipând, aruncând mucuri de ţigară şi alte resturi pe jos, la întâmplare? Copii plesniţi prin parcuri? Câini alergându-se în haite, tot prin parcuri?

Eu n-am senzaţia că mai avem normalitate. Cred că ea, în legătură cu profunzimea umană, vine din aceeaşi sursă de demult ca şi statuile zeiţelor. Din noi, dar că ne-am îndepărtat prea tare, c-am pierdut legătura, că ne-am alienat.


Cred că în fiecare dintre noi e foarte multă energie, lumină şi blândeţe. Suntem binecuvântate cu harul de a da viaţă şi de a o întreţine. Primim, de fiecare dată, darul renaşterii. Depinde de noi să echilibrăm spaimele şi îndoielile şi epuizarea, cu balanţa acestui adevăr.

Suntem zeiţe. Trebuie doar să ne-o reamintim.

Şi, pentru asta, merită militat. Zilnic.

Comedie bufă cu rocker, turn, scuze şi pisică

(Acţiunea debutează în sufragerie.)

- M-am prins cu cine seamănă, zice Nanamanu, încă hipnotizată de participarea la concertu’ lu’ Guns.
- Cu cine? rânjeşte Mamiţuni, habarnist-convinsă c-o paşte vreun compliment.
- Cu Axl Rose.

Moment în care Muţunau salvează momentu' & dărâmă ostentativo-apoteotic, cu un gest de mare rocker, turnul gigantic pe care tocmai ce-l gătase de construit.
Un cub atinge, în cădere, pisica.

- Uite, ai lovit-o pe Tipsy. Te rog să-i ceri scuze şi data viitoare să fii mai atent!

Muţunau se lasă pe vine şi contemplă victima, retrasă din timp, strategic da' dijaba, sub masă, la niciun metru de el. Expresia vag nefericită de pe mecla felină îl convinge (suprinzător!) să dea curs, ad-litteram, cerinţei maternele.

Începe o cursă şerpuită cu obstacole, mai ceva ca-n Cascadorii Râsului - căci mâţa, inadecvat informată, fuge.
- Ia’tă-mă! N-a v’ut!

Mâţa o şterge pe hol.
- ’cuză-mă! Pa’don!

Ultragiata, exasperată, încearcă să se refugieze-n baie. Muţunau, convins că Tipsy e şi supărată, şi surdă, grăbeşte pasul şi ridică tonul.
- IA’TĂ-MĂ! ’CUZĂ-MĂ! PA’DOOON!!!

Mâţa cre’ că trage un număr record de înjurături în vreme ce-l fentează cu succes pe scuzător şi reuşeste să se scufunde greu accesibil sub masa din bucătărie.

Împricinatul perseverează încă vreo 10 secunde, după care Mamiţuni intervine expiator, anunţănd că pisica, desigur, l-a iertat, dar se mai ascunde până-i trece de tot supărarea.

Râsetele pe înfundate continuă o vreme.
Lungă.

Inspiraţie. Admiraţie. Meditaţie

Vorbeam acum ceva vreme de Signing. Pentru varianta de la FTK, s-a dovedit că nu vom avea timp. Mi-am propus să caut pe net informaţii suplimentare, dar tot n-am avut vreme. Până azi. Când am dat, absolut din întâmplare, peste Baby Signing Time şi respectiv povestea aferentă.

Rachel Coleman provine dintr-o familie cu 9 copii şi este mama a două fetiţe, Leah şi Lucy.
Fotografia ei de familie este aici.

Leah este surdă. Părinţii n-au ştiut asta până când Leah a împlinit un an. Au aflat din întâmplare. Se pare că nu-şi făcuseră nici un fel de griji - se bazaseră pe un screening programat să aibă loc în maternitate - dar care, în luna în care s-a născut Leah, dintr-un variu motiv n-a avut loc. Copiii ne-testaţi nu au fost luaţi apoi în nici un fel în evidenţă.
Rachel spune că tocmai această întârziere în diagnosticare a fost de natură să-i inspire şi să-i ghideze, pe ea şi pe soţul ei, în a-şi trata copilul altfel decât cum le impunea societatea (prin intermediul specialiştilor din serviciile dedicate persoanelor cu deficienţe de auz).
Spune că nu s-a putut împăca deloc cu ideea că, la vârsta de 18 ani, Leah ar fi putut citi la nivelul unui copil de 8 ani. Căutarea a direcţionat-o spre a intra în contact cu persoane surde care s-au instruit până la nivel de doctorat. De la ele a căpătat indicii şi sfaturi care au ajutat-o să lucreze în sprijinul lui Leah, atât de bine încât când Leah a ajuns la 18 luni, abilităţile ei de comunicare în limbajul semnelor le depăşeau pe cele verbale ale copiiilor de vârsta ei.


Dificultăţile legate de creşterea lui Leah n-au împiedicat-o pe Rachel să dorească să devină mamă pentru a doua oară.
Doar că ecografia de 18 săptămâni a indicat că Lucy avea hidrocefalie. Şi malformaţia Chiari (ceea ce probabil i-a cauzat hidrocefalia). Şi suspiciune de spina bifida (apoi confirmată).
Rachel şi soţul ei s-au hotărât să păstreze sarcina şi să înveţe să se adapteze şi nevoilor celui de-al doilea copil al lor. Spina bifida a fost corectată intrauterin. Lucy s-a născut 10 săptămâni mai târziu, cu 8 săptămâni înainte de termen.

Cu toate astea, problemele lor nu se terminaseră. La vârsta de 9 luni Lucy a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală. La vârsta de 2 ani neurologul a declarat-o retardată, precizând că nu credea că Lucy va putea vorbi sau comunica vreodată, fie şi prin semne.

Acum, la vârsta de 6 ani, Lucy (în scaun cu rotile) merge la şcoală, vorbeşte, comunică prin semne. Toate astea, spune Rachel, datorită limbajului semnelor.


Mă îndoiesc că Rachel n-a avut zile grele, sau proaste, sau nopţi nedormite, sau momente de derută şi depresie. Nu am de unde şti cât de fericită ar zice că e.

Dar are toate motivele din lume să fie mândră de ea şi de familia ei. Ceea ce a reuşit să facă a fost de ajutor, în mod sublim, unui număr mare de oameni, care altminteri n-ar fi primit de nicăieri altundeva un sprijin.



În lumini diferite:

Pun povestea lui Rachel în context românesc. Ce ar fi diferit?

Totul.

Trist, aş zice. Pentru noi, cei de aici.


Îmi imaginez însă "la lucru" inspiraţia dată de povestea lui Rachel.
În fiecare din poveştile cunoscute mie.
Şi în cele necunoscute.
Oare câte vieţi a schimbat, şi va mai schimba?


Mulţumesc, Rachel. Fără să ştii, povestea ta mi-a atins viaţa şi mi-a dat unul dintre impulsurile de care a(vea)m nevoie.

Post-scriptum: iaca, de pe youtube:





Restul, multe, sunt tot pe-acolo.

Ce-ar fi dacă...

...toate locuinţele ar fi construite în aşa fel încât să includă din start/proiect montarea de toalete pentru copii?
Fie având două-trei săli de baie, fie doar una, dar mai mare? Deja dotată cu vas de WC, chiuvetă şi oglindă pentru cei mici?

...blocurile ar avea, de la un etaj la altul, şi tobogan, nu doar scări şi lift?

... în mijloacele de transport în comun ar fi şi rânduri-rânduri de scaune mici şi frumos colorate?

... ar exista nu doar biblioteci, ci şi jocoteci şi bicicloteci?

... ar fi normal să mergi şi la servici cu copil cu tot?

...scopul principal al poliţiei ar fi păstrarea curăţeniei, nu a legii şi ordinii sociale? (uşor prea artificioasă pentru gustul meu...)

...fiecare administrator de bloc ar avea ca scop principal în viaţă îngrijirea plantelor din jurul blocului şi găzduirea unui număr cât mai mare de rândunele?

...la modă ar fi să ai cât mai mulţi copii sănătoşi şi veseli, nu cât mai multe posesiuni materiale?

...scopul real al întregii societăţi ar fi realmente bunăstarea copiilor? Grija faţă de mediul în care îi creştem şi pe care li-l lăsăm?


Cred că, într-o primă fază, primăriile ar începe să ia şpagă pentru din ce în ce mai multe leagăne, plasate din ce în ce mai aproape unele de altele.
Că, tot în această primă fază ocupaţia majoră ar fi nu înlocuirea bordurilor, ci desenarea de şotroane şi table de şah.
Că oamenii ar merge sistematic la servici sărind coarda şi/sau dându-se cu sania. Oprindu-se, eventual, să ronţăie vreo acadea sau să joace o miuţă.

Că mult mai multă lume ar zâmbi. Pentru că multe din lucrurile care ne deranjează ar dispărea, nemaigăsindu-şi locul.


Ah, dar ce rost are? Doar ăştia mici cresc atât de repede. Doar nu putem schimba nimic cu adevărat. Doar ne petrecem cea mai mare parte din viaţă ca adulţi, nu sub formă de copii.

În ani calendaristici, desigur.

În anii număraţi în emoţii, aş zice că lucrurile stau cu totul altfel.

De ce ne-a devenit simpatică Poliţia Română

(ştiam eu că mai rămăsese ceva de povestit din weekend!)


În creierii nopţii, control de rutină. Un poliţai extrem de vioi (cu, aparent, baterii noi, sau ceva de genul...), se apropie de maşină şi zice tare şi clar:
- Bună seara, sunt agentul cutărică, efectuăm un control de rutină, actele, vă rog frumos!

Şofereasa Mamiţuni, cu un deget la buze, îl admonestează discret, prin geamul prompt deschis:
- Şşşttt! Imediat, un pic mai încet, vă rog!

Poliţaiul bâţâie adolescentino-energic câteva secunde (timp în care Mamiţuni cotrobăie furibund după acte), apoi îl zăreşte pe Muţunau dormind pe bancheta din spate.

Mamiţuni se întoarce cu plastifiatele acte personale-n dinţi, ca să se scuze că mai durează un pic până poate scoate talonul, fix la momentul în care poliţaiul, cuprins de regrete&spaime, ducea mâna la gură, speriat c-ar putea trezi copilul.

- Poftim, dă Mamiţuni să-şi scoată buletinul dintre incisivi.

- Nu, nu, zice omul legii şi ordinii. Vă rog frumos să circulaţi, circulaţi, nu e nevoie!