Păsăret de Bucureşti

Via Hotnews.

Muţunau se bâlbâie adorabil încercând să pronunţe „măcăleandru”.

Pe mine mă doare o măsea cu plomba „topită”, tante dentist vine abia luni din concediu, mi-s catâr şi nu mă duc în altă parte.

Deci zburătoarele-s bine venite. Articolul, aici.

Programul de sterilizare a câinilor, derulat de Primăria Capitalei

Cică există. Ar avea la bază Hotărârea CGMB 16/27.01.2010. Ar consta în sterilizarea gratuită a tuturor potăilor stradale (nu se sterilizează câini de rasă) cu condiţia aducerii lor la cabinetele de pe această listă.

Până când ţine acest mirobolant program lansat acu’ un an şi re-confirmat acu’ vreo 6 luni? Evident, nu avem de unde deduce. (nu mi-e clar de când „curg” ăia 2 ani)


Două rânduri de vorbe pentru iubitorii de potăi stradale:

- dacă strângi după el, tu personal, ai dreptul să-i duci mâncare. dacă nu, nu. găseşte-ţi alte pretexte pentru a demonstra că tu (deşi nu arăţi) ai "inima bună". (ai pe dra’..aiurea.). de pildă, iei potaia acasă. la tine.

- dacă duci câinele la cabinet pentru sterilizare, potaia rămâne fără „accesorii”, nu tu. singura situaţie în care te-ai putea considera în vreun fel prejudiciat de castrarea animalului ar fi aia în care tu şi patrupedu’ aţi avea / fi avut o relaţie.


Nu, nu m-a muşcat niciodată niciun câine. Până acum.
Eu cu mizeria infinită de pe străzi şi cu îndopătorii de potăi-pe-care-nu-le-iau-acasă am o problemă.



Iaca lista de cabinete şi instrucţiunile, copiate cu nesimţire de la Asociaţia Cuţu-Cuţu.

CAMPANIA DE STERILIZARE A CAINILOR CU SI FARA STAPAN DIN BUCURESTI


15.06.2010


BUCURESTI
Iata lista centrelor care sterilizeaza gratuit cainii din Bucuresti, cu si fara stapan, cu sprjinul financiar al Primariei Generale a Municipiului Bucuresti, in baza HCGMB 16/2010


ADMINISTRAŢIA PENTRU SUPRAVEGHEREA CÂINILOR FĂRĂ STĂPÂN
021 312 9555 – centrala, www.asa-bucuresti.ro
021 345 2740 - centrul de sterilizare B-dul Th. Pallady
0372 765 164 - centrul de sterilizare Mihaileşti, jud. Ilfov


SECTOR 1
BUBU VET 0767 429 375, Str Miercani nr.84
GALBINASU VET 0723 518 625 | 0721 149 314 | 021 230 2602 Str Simon Bolivar nr. 10 www.galbinasu-vet.com
DAISY VET 021 232 7214 | 0766.855.616 B-dul Ficusului nr. 21-23 www.daisy-vet.ro
FLIPPER VET 0723 268 704 | 021 314 7313 Str Dinicu Golescu nr. 14 www.flipper-vet.ro
HERA’S VET 031 103 5305 | 0722 364 618 B-dul Gloriei nr. 26 www.heraclinicvet.ro


SECTOR 2
CITY VET 021 327 2722 | 0724 363 750 | 0724 594 404 Str Ctin Kiriţescu nr. 14 B www.cityvet.ro
VET HELP 021 211 2564 B-dul Dacia nr. 136 www.vethelp.ro


SECTOR 3
TAZY VET 021 345 3459 | 0758 109 006 Str Colonel Iosif Albu nr. 73
MINA VET 0726 223 374 Str C-tin Nottara nr. 2 www.minavet.ro (cabinetul oferă transport, cost 50 lei dus-întors, valabil numai pentru Bucureşti)


SECTOR 4
TRICK VET 021 332 4604, Str Ciochina nr. 1 www.trickvet.ro
TRICK VET 021 330 3486 | 0722 639 618 Str Piscului nr. 15 www.trickvet.ro
EAGLE VEP 0727 040 661 | 021 334 7599 Str Sg Ghe Condurache nr. 23


SECTOR 5
VET MAGIC 0721 237 566 Sos Alexandriei nr. 142
BIOVET 021 410 3469 Str Mihail Sebastian nr. 211 C www.biovet-impex.ro


SECTOR 6
ONE VET 021 430 3812 | 021 430 0131 Str Uverturii nr. 96 www.onevet.ro
LAMY VET 0723 371 499 Str B-dul Timişoara nr. 69


Observatii:
-se sterilizeaza caini de rasa comuna
-se face programare telefonica prealabil
-nu se sterilizeaza caini de rasa
-nu se asigura transport si cazare


Iata lista centrelor care sterilizeaza gratuit cainii din Bucuresti, cu si fara stapan, cu sprjinul financiar al primariilor de sector:


SECTOR 1
0219540 Politia animalelor
Centrul "Pajura": str. Pajurei nr. 13, tel. 021/668.36.47
Centrul "Garlei": Str. Garlei nr.2, tel. 021/233.05.27


SECTOR 2
0212552217 Centrul Teritorial Veterinar al Sectorului 2 (CTV 2)


************************************************************************************************************
Derulata in baza in baza Dispozitiei Primarului General nr. 1101 / 14.07.2008, a HCGMB nr.243 din 30 iunie 2009 si a HCGMB nr. 16 din 2010, campania vizeaza sterilizarea si adoptia tuturor cainilor de pe strada si cu stapan, de rasa comuna.


http://www.asa-bucuresti.ro/asa/H016_10.pdf
http://www.asa-bucuresti.ro/asa/AnexaH016_10.pdf
http://www.asa-bucuresti.ro/asa/H243_09.pdf


Primaria Municipiului Bucuresti realizeaza acest demers prin Administratia pentru Supravegherea Cainilor fara Stapan din Bucuresti (ASCSB) si prin cele 15 cabinete veterinare cu care a incheiat un contract pentru doi ani.


PROGRAMAREA LA STERILIZARE LA CENTRELE ASCSB.
Exista doua variante:
1) RAPIDA. Persoanele care doresc sa sterilizeze cainii de pe strada, fac o programare telefonica la centrele de sterilizare si peste 2-3 zile pot aduce la sterilizare cainii fara stapan vizati. Sterilizarea dureaza mai putin de o ora si cainii sunt luati acasa imediat dupa sterilizare. Este important sa fie tinuti la caldura minim o noapte. ONG-urile recomanda varianta aceasta.


Observatii:
-se sterilizeaza caini de rasa comuna
-se face programare telefonica prealabil
-nu se sterilizeaza caini de rasa
-nu se asigura transport si cazare


2) STANDARD. Programarea pentru ridicarea in vederea sterilizarii, tratarii si inregistrarii cainilor fara stapan de catre personalul ASCSB se face IN SCRIS la ASCSB, la alegere, prin urmatoarele metode:
-Fax : 021 312 95 55
-E-mail : director@asa-bucuresti.ro
-Cerere scrisa depusa pe strada Selari, nr. 2-4, sector 3 (zona Lipscani)


Informatii suplimentare puteti obtine la nr. tel.021 312 95 55


Este de preferat aceasta varianta standard in cazul cainilor speriosi sau periculosi, care nu pot fi prinsi decat cu pusca cu tranchilizant sau crosa, de catre persoanalul specializat ASCSB. Cererea este inregistrata in baza de date ASCSB, se asteapta maxim 30 de zile, timp in care se aduna cereri pentru catei din aceeasi zona. Apoi un echipaj ASCSB vine, prinde cainii, ii duce in bazele de sterilizare (in Pallady, daca sunt caini din sectoarele 2-4 sau in Mihailesti daca sunt din sectoarele 5-6. Cainii sunt sterilizati si tinuti acolo pana cand protectorii de zona merg in bazele de sterilizare si ii reteritorializeaza.


****************************************************************************


Sfaturi pentru protectorii de zona.
Vaccinati cateii inainte de a-i aduce la sterilizare!


Sterilizarea intr-o baza unde fluxul de animale este foarte mare implica riscul imbolnavirii. Cainii pot lua unii de la altii in perioada de cazare postoperatorie dintr-un adapost boli precum jigodie (boala Carre), parvoviroza, raie (demodecie), tuse de canisa si hepatita. De aceea se prefera sa duceti catelul la sterilizare si sa il luati imediat, fara a-l lasa acolo spre vindecare. Este de preferat sa tineti cainii sterilizati acasa! Cainii sunt cuminti (pentru ca sunt operati), nu se bat cu alti caini, nu mananca in prima zi si senzatia este ca nici nu ii aveti in casa.
Daca nu aveti conditii sa-i tineti mai mult de o zi la caldurica, este suficient. Pe cat puteti, evitati cazarea postoperatorie in orice adapost!


Deparazitarea si vaccinarea cu cateva saptamani inainte de a-i aduce in baza de sterilizare, reduce riscul imbolnavirii spre zero.

Mini-soacra

Azi dimineaţă: balamuc în trafic, poliţişti sublimi dar absenţi cu desăvârşire, geamuri aburite, gheaţă pe jos. (se ştie că-n sectoru’ primarului olandez VanGhelie nu vine niciodată iarna, drept care ar fi o risipă de bani să deszăpezim / dezgheţoşăm).

O tantiţă insuficient de trează mă caută prin valize. (tamponare, adică. botul maşinii dumisale s-a pupat cu spatele maşinii mele). Ne dăm jos, inspectăm, scuze, bla-bla, chestii, suspine de uşurare (izbitura nu fusese nici măcar atât de puternică încât să sară prafu’). Revin la volan.

Muţunau, privind încruntat, declamă:
- Mami, ai st’icat maşina!

Dacă-i duminică, avem di tăti

Ieri seară Muţunau a făcut prima lui baie în cadă. (iu-huuuu!!!)
Da, l-am mai spălat până acum. (e drept, cu precădere la marile sărbători...)
Instanţa maternelă l-ar fi pus direct în cadă din fragedă bebeluşie, dar instanţa bunicească, panicardă de meserie (cu centură neagră-ntr-ale văleu-ului) s-a opus (aiuristic) cu străşnicie. Acest rezbel a fost considerat inutil de adresat (erau deschise multe alte fronturi, la fel de aberante), aşa încât abia ieri s-a produs minunea.

Azi, pauză (am zis-o pe aia cu marile sărbători..). Pauză din motive de mega-uber-ultra-terra vânătaie pe şold, datorată contactului brutal dintre ’mnealui şi-o masă. Mică, joasă. De sufragerie. Aflată dintotdeauna acolo. Daaar... invizibilă când matale te fugăreşti de zor cu oarece urmăritori adolescenţi şi, ca de obicei, nu te uiţi pe unde calci.
Din pricina trosnetului apocaliptic (izbeala a antrenat blide şi bliduţe, tot tacâmul), am crezut că şi-a rupt piciorul. De unde. Hematom cât casa, ce e drept. Lung, colorat... ca la carte. Urlete câteva minute. Lacrimi de crocodil. Spectatori isterici. Comprese cu cartofi & verze zdrobite. O oră mai târziu, Dârzone insista că el nu se trage cu liftul, el urcă pe scări. L-am domolit după 3 etaje de escaladă.

Deci (uuuf!) nu şi-a rupt nimic!


Tot azi (post-răceala, ne-a pocnit vioiciunea şi s-a rupt conducta cu dume. Şi/sau are un puseu de dezvoltare, că prea le scoate, de-o vreme...):

Mamiţuni îşi pune o mască veneţiană. Masca, dotată veneţieneşte cu oarece sclipiciuri (ornamente aurite), flutură, de obicei, pe undeva prin bibliotecă (şade atârnată de panglici, undeva, la vedere, pe lângă lampioane. da, avem o bibliotecă... eclectică!)
- Ce am pe faţă?
- O lampă!

La geam, contemplând fromoseţea de vreme de-afară, Mamiţuni se găseşte să continue o discuţie didactică despre plin şi gol, folosindu-se de o sticlă de lapte aproape beută şi de una goală. Discuţia ajunge la conţinutu’ sticlei.
- Aşaa. Şi înăuntrul sticlei ăsteia este...
- ...
- Lap...
- Lapoviţă!


Mamiţuni se dezechipează de pijamale. Muţunau, în trecere, comentează:
- Mami, eşti în şosetele goale!

Mamiţuni se echipează cu hainele de zi. Muţunau, ca mielul după oaie. Urmează o lecţie despre haine. Muţunau identifică bluza, ciorapii, pantalonii. Ajungem la şosete.
- Astea ce sunt?
- Cu'cubeu!
(cam are dreptate)

Avem parte de nu-uri, din belşug, dar şi de da-uri. Care de care mai ... interesant inserate în discuţie!
(oare există, pe la 2 ani juma', şi o etapă / epo a da-urilor? dacă da, cât durează? să ştiu, să profităm! sau s-a şmecherit şi, de lene, mimeaza aprobul? Freud ce-ar zice despre asta?)

- Mă căsăto’esc!
- Serios? Cu cine?
- Cu maaaami!
- Auzi, suntem cumva în plin complex Oedipian?
- Da!


- Auzi, când ajungem la Ana-Maria, spui; „La mulţi ani, Ana-Maria! Mulţumesc pentru invitaţie!”. Înţeles, musiu?
- Da.
- Păi, spune, repetă, s-aud!
- Da!


E timpul să lăsăm muzica să intre-n viaţa noastră:
- Mami, du-te afa’ă să cumpe’i ’apă!
(harpă. asta de-aici, de la minutul 3:34, cu ducesa-cea-suspect-de-languroasă-pentru-un-desen-animat)


Cum Mamiţuni e obsedată, de ceva (cam multe) săptămâni, de concertul pentru vioară al lui Ceaikovsky (post-vizionare Le Concert, desigur), ajungem la HD-ul cu Joshua Bell (simpatic, cu tot aerul de divă-n spasme. interpretarea lui e una din cele care mi-au plăcut cel mai mult).





Cum conexiunea mobilă ne merge ca porcu’, avem timp să studiem o mulţiiime de detalii care altminteri ar trece, mai mult ca sigur, neobservate.
- Uite, vezi, foile acelea, de pe suporturile negre, sunt par-ti-turi!
- Da! Şi cineva t’ebuie să le dă’âme!


Bunica ne terorizează iar cu clasicii(-cei-uşor-siniştri).
Iată o mostră:
Coşbuc:

Ieri pe drum un om sărac

Întreba pe la vecini:

Poartă-se copiii bine?

Dacă nu, îi iau în sac!

A venit şi la noi, sus,

Mama însă blând i-a spus

Puiul meu e bun şi tace

Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!

Du-te, du-te!

Şi s-a dus.

Muţunau:
- Nu ţi-l dau, puiul meu e invizibil! Şi tace! Nu ţi-l dau! Şi-atunci, s-a dus...
(de unde a auzit de noţiunea de invizibil... mister!)

Tocmai aveam o discuţie metempsihotică (sau doar psihotică) cu privire la adevărata naţionalitate a lui Muţunau...
O fi grec? (ţeainic..!!)
Ungur? (sunt foaaa’te înaltă! uite doi steagu’i!)
... când omuleţul, vag preocupat de alte teme, declamă:
- Unele oameni fac caca în chiloooţi... Nu la toaletă.. da’ alţi oameni fac la toaletă!



Din beţe de frigărui, reciclate de pe la alţii (şi nu din mucegaiuri şi noroi, că pe-asta am stabilit c-o discutăm mai încolo!) şi din resturi de hârtie de cadouri & oarece benzi adezive interesant colorate, Mamiţuni face două steaguri.
Muţunau le ia în primire. După un timp...
- Steagul (da, articulează!) ăsta s-a-ndoit! T’ie' să faci altul, mai bun!

Cu ochii la computer:
- Ţeainicu’ alb! Pune ţeainicu’ alb! E încă’cat!
- Îmi pare rău, nu mai e încărcat, l-am închis, că l-am pus pe Joshua!
- Nuu! L-am pus pe iutub!


Muţunau, fiinţă onestă, profund anti-discriminare, nu se culcă dacă în casă mai e cineva treaz. Aşa încât serile ducem tratative exhilarant de elaborate, poate, poate...

Chiar acum (lungind postarea...), Muţunau sare în pat. Patul ma’ie, desigur.
- Du-te la culcare în patul tău!
- Nu, continuă să ţopăie Muţunau. Do’m în patul ma’ie!
(aiurea, mereu se duce în pătuţ, unde se poate foi în voie, fără riscuri - de unde şi continuarea)
- Păi, bine, culcă-te în patul mare. Te înveleşti?
- Da (continuând să sară). Cu pătu’ica de la Nana Manu!
- Păi, înveleşte-te!
- Mă înveleşte Bunica!
- Da’ tu ce [cusur] ai?
- Am ceva în buzuna’!

Şi gata! Destul pe ziua de azi!

Parcurs

Întâi a fost un gând.

Apoi, la un moment dat, o a doua liniuţă, foarte hotărâtă, pe testul de sarcină. O primă declaraţie, fermă, de poftă de viaţă.

Vorbele noastre despre el. Mult înainte de a şti că e un el. Entuziasmul, ezitările, temerile, planurile, deciziile. Unele, mai bune, altele, nu tocmai.

Prima ecografie, la 6 săptămâni, făcută ca să văd că e acolo, mi-a arătat o inimioară cât un vârf de ac, pompând cu putere. Şi-am ştiut c-o să fac orice ca s-o aud, mai târziu, cum tresaltă după un hohot zdravăn de râs. Aş da orice pentru o poză cu mutra mea de atunci, din ziua aia.


Mişcările, la fel de hotărâte. L-am simţit aiuritor de devreme. La vreo 10 săptămâni, după părerea mea - ceea ce, tehnic vorbind, e posibil, doar că extrem de improbabil la primipare. E, da’ la 13-14, când nici nu mi se vedea burta, îl putea simţi oricine-mi punea mâna pe burtă. Cu permisiune prealabilă, desigur, şi cu mecla încântată şi uimită.
Deci n-am avut parte de fluturări - am trecut la şuturi şi tumbe, din prima.


Morfofetala de trimestrul întâi a fost suprinzătoare pentru că era deja absolut perfect şi mi s-a părut că e maaaare. Faptul că înota de zor era deja clar. I-am văzut nasul cârn. Am fost anunţată (deşi nu cerusem) că e, mai mult ca sigur, băiat.

Bumbăcelile au continuat pe tot parcursul sarcinii, fireşte. A fost o perioadă frumoasă şi neaşteptat de uşoară. Am urcat şi coborât pe scări zilnic, minim 2 etaje. Cu aerul paşnic şi liniştit al cuiva care nu se grăbeşte nicăieri (mi-e dor de perioada aia...).


S-a născut simplu şi repede - aproape ca pe vremuri, pe câmp. Fără epidurală (nici n-a mai fost timp, nici nu mi-a trebuit realmente!), fără epiziotomie (slavă Domnului!).

Nu mi l-a pus nimeni în brate imediat după (era destul de congestionat, ăia erau super-aglomeraţi, eu nu păream să vreau asta şi nu mai aveam voce să cer - nici măcar nu mă mai puteam ridica pe coate, ameţită complet de cursul evenimentelor). Chestie pe care o regret şi acum.
Când mi l-au adus, după mai bine de 5 ore şi multe proteste de tip „mă urc pe tavan”, „urlu”, „mă duc să mi-l iau singură”, avea un aer sictirit şi era vizibil deranjat de lumina directă a dimineţii.

Trebuie să fi fost mic. 50cm. Mie mi se părea foarte mare!

Avea mânuţe transparente, picioare cu gambele cât nişte grisine - dar tălpi cât toate zilele! Nu avea păr, ci puf. N-avea nici gene! Tot corpul îi era acoperit de un "strat" fain de puf blonduţ, care-l făcea să strălucească literalmente. Avea, aşa, un fel de halou.

Chifnea ca o pisică.

Şi avea o privire profundă, trează şi absorbitoare. Spre amuzamentul întregului salon, stăteam minute-n şir ochi în ochi, nemişcaţi. Timp în care eu îmi ţineam respiraţia.

Dormea întors spre el însuşi, spre înlăuntru, profund conectat la un adevăr intens, absolut, mai cuprinzător decât noi. Emana o relaxare sublimă.

Şi-a pierdut foarte repede contractura.


I-am urmărit, în primele zile, parada mutriţelor. M-am văzut pe mine de-a lungul timpului. Am văzut feţe cunoscute de pe ramura mea de sânge, asemănări aşteptate şi reverberaţii suprinzătoare. I-am văzut tatăl, bunica. Nişte strâmbături care trebuie că veneau de la bunicul patern, pe care eu nu l-am cunoscut.

Şi unele care îi aparţin numai lui, din trăsături combinate special de şi pentru el însuşi.

L-am văzut pe el, nou şi proaspăt, în acelaşi timp legat de toate astea şi liber.

Cred că atunci l-am recunoscut şi admis ca persoană. Legată de mine, dată în grija mea, dar distinctă şi liberă.

Mă uit la o pereche de chiloţi absorbanţi de mărimea aceea, de nou-născut. Mi se par incredibil de mici.
Şi-mi amintesc că pe vremea aia body-urile pentru 6 luni şi chiloţii cu un număr mai mari mi se păreau gigantici.


Îmi amintesc senzaţia de după o alăptare bună, săţioasă, urmată de-un somn luuung, de 4 ore. Felul în care căuta sânul. Felul în care reacţiona la apropierea mea, imediat ce îmi simţea mirosul. Înflorea.

Prima dovadă de conştientizare a prezenţei mele - reală sau „constituită”.

Zâmbetele de bebeluş. Căpăţâna ridicată a curiozitate exploratoare. Pofta de mâncare. Nerăbdarea, pe de o parte, şi uimitoarea docilitate, pe de alta.

Când eram gravidă, spuneam că-mi doresc un copil vesel. Exceptând crizuţele şi nervii caracteristici vârstei, cred că îl am. Văd asta şi-n ochii lui, şi-n interacţiunile lui cu alţi oameni.


Îmi amintesc de primii paşi.
De pretenţia indiscutabilă de-a fi luat de mână. De fluiditatea cu care a renunţat mai apoi la sprijin/ghidare.
De somnul agitat, de ucigătoarele treziri-mitralieră, de liniştea de după 1 an şi 8 luni, când a-nceput să mai şi doarmă.
De perioada de dinaintea vorbitului, când piuia toată ziulica, pe limba lui R2D2.
De silabiselile mele intense. De plăcerea cu care se opreşte să contemple atenţia direct-acordată, odată cu înregistrarea observaţiilor.
De momentele în care am observat amândoi că e şugubăţ.
De clipele de timiditate.
De cât de bine reacţionează la comportamentele modelate.
De cât e (acum) de priceput în a umbla cu tacâmurile.
De faptul că şi el cântă fals.

Acum, vine pe tăcute dimineaţa la capul meu şi se-apucă să se joace înainte de a mă trezi. Desigur, perioada de joacă solitară nu durează prea mult!
Spune:
- T’ebuie să o pup pe mami de bună dimineaţa!
şi vine, decis.
Iar, mai apoi, când eu încep să fredonez cântecelele de pe youtube:
- Mami, ascultă!
Protestează intens când ceva nu-i convine:
- Nu, nuuuu, nuuuuuuuu! (uneori până în pragul plânsului, în nici 10 secunde!)



E acelaşi, şi totuşi altul. Zi de zi.

E cea mai frumoasă călătorie.

Fonetice şi nu numai

Pen' cine se joacă de-a alfabetu’ şi de-a pronunţia în limba engleză.
Utile şi pentru corectarea accentului la adulţi!

Fonetice ca la carte:




Mai lejer, Jolly phonics:
Toate cele 42 de sunete ale limbii engleze:


Vocale:


2:


3:


Alt alfabet zburdalnic:


Aici, alfabetul însoţit de limbajul semnelor.



Număratul:


Culorile


Tot culori, da' mai enervant):


Fructe & legume:


Forme geometrice:

Involuntare

Muţunau, care nu se uită pe unde calcă, se-mpiedică şi, evident, cade. Răşchirat şi dureros. Se ridică plângând cu sughiţuri şi, post consolare maternelă, zice:
- Acum (îîî) lasă-mă (îhîî) să (hî) mă (hî) duc la Bunica să-i spun ce-am (hîîî) păăăţit!
Dă buzna şontâc în bucătărie şi emite:
- Bunicooooo!!!
(pauză de suspans, apoi, tot el)
- Ce-am păăăţiiiit???



Muţunau şi Mamiţuni se întorc de la o aniversare copilească unde Muţunau s-a dat ma'ie vedetă.
Mamiţuni începe să-i povestească Bunicii cum Muţunau a declarat că el e sărac. (pe undeva intrase o comparaţie cu ceva personaj de poveste)
- Aaaa, zice Bunica, bine, i-a zis că e sărac, să nu se aştepte s-o ia pe fie-sa!
Mamiţuni, uşor nedumerită de oportunitatea planurilor maritale pentru copiii sub 3 ani, ridică din umeri şi marchează dorinţa de-a-şi continua relatarea cu replica:
- Nu contează!
Muţunau, exclus de 30 de secunde din conversaţie şi simţindu-se, probabil, ca faleza insuficient luminată de far, se interpune fizic între vorbăreţe şi intervine autoritar:
- Ba contează!!!



În pofida nasului tencuit de răceală (că peste simplul „înfundat” am trecut de mult) Mamiţuni se sesizează olfactiv cu privire la nişte treburi:
- Cumva ai făcut caca?
- Nuuuu.... nu ai nimic în chiloţi!




Muţunau, în vizită la Casa Poporului, acompaniind oarece turişti din familie, pretinde să i se înmâneze imediat toate steagu’ile. O fetiţă se ia după el şi circul, multiplicat, e domolit mai greu. Ghida e vag iritată. Peste câtva timp, Muţunau, preventivo-grijuliv depozitat în braţele Mătuşii-cu-acte-în-regulă, studiază atent candelabrele.
- Acolo sunt nişte becu’i st’icate!
Ghida, gospodină, reacţionează de parcă i-ai fi furat butelia (cu o sfântă indignare).
Evident, tot grupul dă instant găvleaja pe spate şi se holbează la candelabre.
- Are dreptate băiatul, zice un nene. Uite, acolo sunt nişte becuri neaprinse!



Mamiţuni-cea-roşie-n-gât tuşeşte măgăreşte.
Muţunau, îngrijorat, intervine atent & prescrie:
- Mami, bea sfâr-sfâr ve’de!
(sfâr-sfâr = comprimate efervescente; sfâr-sfâr verde = zinc efervescent)



Cred că-n curând ne putem face propriul serial de benzi desenate.

În lumea fanteziilor mamiţuneşti

... dimineţile se încep lejer, într-un soare blând, odihnitor, când şi numai când şi dacă ţi-a ajuns somnul.

... micul dejun e mereu gata, cu muuulte fructe proaspete - zmeură, căpşuni, afine, ananas, mango, banane...

... peste zi se bea ciucalată caldă cu mirodenii & cafea cu arome & ceaiuri sublime.

... nu ne grăbim nicăieri. niciodată.

... purtăm haine intens colorate, tunsori nu mereu simetrice, pălării şucare, ciorapi cu model şi bijuterii în/pentru păr. de la diademe până la de-ăstea de pus în frunte, cum le-o zice.

Post scriptum: la cererea apropitarilor ofensaţi de faptul că le-am afişat pozele, imaginile nu mai sunt disponibile.
Era vorba de oarece diademe & bijuterii exotice. Ghinion.

... avem numa' săpunuri naturale, intens şi proaspăt parfumate

... căţelul nu pute, pisicile nu lasă păr (cam victoriană fantezia, da’ asta e...)

... facem baie în apă termală, apoi mergem la masaj

... suntem uşor bronzaţi, aşa, piersiciu

... mâncăm non-stop praline cu cafea de la ChocoFashion şi tarte de la Paul

... bem numa’ apă de izvor şi sucuri proaspăt stoarse

... e multă muzică şi muuuultă hlizeală

... se doarme în hamac.


Realitatea... ei bine... e puţintel, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, oareşcum diferită.

"Eşti mândră de el?"

La auzul întrebării, am rămas fără replică. (ceea ce nu are loc prea des; bun, prost, de obicei am ceva de zis.)
Mi s-a părut o perspectivă fără sens. Complet din alt film. Aş fi zis "Nu, Doamne fereşte, ce-i prostia asta!" Ceea ce m-a pus pe gânduri. (ca pe babă pe scânduri)
Pe Muţunau l-a durut la başcheţi de cestiune. El, om cu scop clar în viaţă, fugea de zor prin casă.

Aşa c-am pornit exploratoriu în amonte, pe firul ideii. Sunt, sau nu mândră de el? E ăsta sentimentul care ar trebui să mă preocupe? E de rău dacă nu...?

Ca să fiu sigură că ştiu despre ce vorbesc, am luat la puricat dicţionarul.
Cel mai bun prieten al omului, Dex online, zice aşa (printre altele):
MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.
Sursa: DEX '98 |

Nu ştiu alţii cum sunt, da' mie nu mi se potriveşte ipostaza de părinte-arbitru, veşnic cântăritor (eventual, desigur, judecător-sancţionator) al propriului copil. Mi-ajunge auto-criticismul.
Sunt foarte încântată de el. Pentru că există, nu pentru c-ar face (sau ar trebui să facă el) ceva anume.
Satisfăcută? Asta nu e o noţiune pe care s-o ataşez de copil.

Mai departe: aia cu "încredere în calitățile proprii", mai degrabă da. (ştiu, momentan, ce poate şi ce nu, şi-l ajut/încurajez să experimenteze, să descopere, să capete încredere în el.)

Frumos, falnic, măreț? Desigur, zise cioara. Mai ales măreț, când îşi suie pe masă cei 98cm zburdalnici din dotare.

Aham.
Da' atunci... care e sentimentu' predominant, cuvântul definitoriu? Pentru variaţie, altul decât iubire?

Respect.
Oricât ar suna de ciudat. Asta mi-a inspirat dintotdeauna copilul meu. Chiar din momentul naşterii.

Există copii care se angajează singuri (vreo 20%, dacă e să mă iau după oarece statistici pe care nu le mai pot cita cu precizie, c-am rătăcit sursa!), îşi găsesc singuri calea spre viaţă, chiar şi când / dacă (sau mai ales atunci!) mama e şi prea epuizată, şi prea derutată ca să mai priceapă bine cum vine treaba cu împinsu'.
El este unul din ei. Nu l-am născut; l-am purtat şi m-am asigurat (cu chiu, cu vai) c-ajungem la spital în timp util pentru sosirea dumisale. De venitul pe lume s-a ocupat, responsabil, el personal.

De-atunci, mă-nvaţă zilnic tot felul de chestii. Unele mai simple, unele mai complicate. Unele mai accesibile, unele mai misterioase. Unele cu frumosu', unele via intricate puneri în scenă, nu mereu facil de digerat.
Ceea ce mă face să vreau s-adaug şi recunoştinţa pe listă. Copilul meu cel mai bun profesor pe care l-am avut. Mă simt privilegiată să-i fiu în preajmă.
E drept, sentimentul e mai greu accesibil spre evocare & retrăire în unele momente - cum ar fi, de pildă, nopţile nedormite sau crizele de nervişori. Dar e acolo. Mare şi autentic. Cu, eventual, patetismul aferent.
E acolo. Ca şi starea de lucruri pe care o reflectă.

Cum rămâne cu mândria?

Hm...
Ambiţia ar fi ca el să răspundă afirmativ când o fi să-l întrebe careva asta despre mumă-sa.
Ar fi, desigur, de ajutor să-i dau şi motive. O listă preferabil lungă de exemple & situaţii doveditoare.
Sau, în ultimă instanţă, dacă chiar n-oi mai putea trăi fără confirmarea asta, complet descalificant, să-l mituiesc.

Cu ce ne-am mai ocupat noi, sau ne-au mai ocupat alţii

Cu o perioadă (un pic) mai intensă la muncă (eu - din ce în ce mai stresată şi mai lată de oboseală.)
Extra-sprinţarele deşteptări extra-matinale (din categoria „mă trezesc mâine dimineaţă mai devreme şi fac X”) sunt demult (şi par a fi pentru totdeauna) apuse. Au fost înlocuite cu târâtul epuizato-tranşeic spre baie, uneori realizat numai la insistenţele lui Muţunau, trezit mai devreme, vioi, energic şi mirat că loaza de mumă-sa încă mai sforăie.


Cu nişte lecturi în plus din Françoise Dolto (tot eu. Muţunau preferă existenţialiştii pur-sânge).
Când? Cu ce timp, adică?
Întrebare greşită.
„Cu ce atenţie?” (adică „de unde concentrare?”) e întrebarea corectă.

Metoda e să cari o carte la tine. Şansele să fii pus(ă) să aştepţi aiurea pe undeva sunt destul de mari!
La întrebarea corectă nu avem răspuns. Poate... e vreo magie la mijloc. Că altfel nu se explică.



Cu re-interpretarea fiecărei fraze în scopul de-a o transforma din orice în negaţie. (Muţunau, desigur).
Asta, cu o abilitate uimitoare, care pare a transcende inclusiv barierele de limbă!
Într-una din postările anterioare, ziceam ceva de 5 little monkeys.
Five little monkeys jumping on the bed
One fell off and bumped his head.
Mama called the doctor and the doctor said,
"No more monkeys jumping on the bed!"
Interpretarea pitoresc-didactică, alături de multe altele, aici.
Muţunau lălăie aproximativ primele 3 versuri, după care declamă clar, super-hotărât:
OOO, MORE monkeys jumping on the bed.


Previzibil (sau chiar evident!), Muţunau se ocupă intens&deliberat cu săritul. (nu mai schimbăm saltelele, aştept să le distrugă de-a binelea. sau... ne mutăm la Decathlon, unde, în afară de cizme la reduceri, mai au şi trambulină, cu acces gratuit pentru copii)


Şi cu şofatul - dar nu la fel de intens, ci numai imediat/instant ce moaaami şi-a extras fizicu’ din spatele volanului. (deci mai rar)
Să te ţii, oglinzi sucite, ventilaţii închise, radiouri deschise, ştergătoare şi avarii pornite, închideri centralizate intens meşterite (că doar astea fac cel mai puternic zgomot).
Ceea ce, pe de o parte, face necesară programarea diferită a călătoriilor, astfel încât ele să permită şederea la volan a tuturor pasagerilor interesaţi, şi, pe de alta, permite solitare zbughiri mamiţuneşti în caz de extremă urgenţă (de exemplu la benzinărie sau într-un supermarket aglomerat. timp în care mai e cineva în maşină, pen’ că, la cât de întreprinzător e Muţunau, nu se ştie niciodată ce-ai putea găsi (sau nu...) la întoarcere.)


În afară de contrazisul sistematic (pe care madame Dolto îl indică drept dovadă de sănătate curată în cazul băieţilor care, dintr-un variu motiv, ajung să simtă nevoia de-a-şi exprima mai intens individualitatea masculină) Muţunau se mai ocupă cu lansarea de interdicţii spre mumă-sa.
Mami, nu te duci la servici! Mami! Nu!
Pen’ că la noi totul e vag pe dos, întrebarea De ce? nu vine de la copil.
Dar îl dezarmează suficient cât ţinta interdicţiei să ridice nevinovat din umeri şi să pretindă ipocrit că, în lipsa sugestiilor constructive, nu are de ales şi o zbugheşte instant. qed. sau qeî. (quod erat întâmplandum)


Cumva, copilul a descoperit şi cazul vocativ. Varianta corectă! (ceea ce le dorim şi genurilor şi pluralurilor, momentan adorabil de pitoresc vărzuite)
Pisico, întinde picioarele!
(discuţia se poartă cu această pisică!!!)

...cumpărată când şi pentru că această maimuţă

nu doar că nu se găsea la reduceri. Nu se găsea deloc!

... şi (a mai descoperit) spălatul vaselor
(să-ţi ţină Dumnezeu năravu’, se roagă inutil toată partea feminină a familiei, inclusiv mâţele, câştigătoarele indirecte ale unor minute de ne-bătut cu baloane-ntre ochi.)



Împreună, ne ocupăm de fonetica limbii engleze şi de uimitu’ public al maselor.
Să le luăm pe rând.

Grădiniţa unde merge Muţunau (special ca să le dispere pe educatoare cu neascultarea, nu-urile şi energia lui) nu are, oficial vorbind, programul în vreo limbă străină. (Are, momentan zadarnic, germana la opţional.) Dar la grupa lui şi educatoarea, şi cineva din personalul auxiliar bunghesc destulă engleză cât să expună copiii la dulci cântecele în limba lu’ Shakey.

Doamnele nu bunghesc şi destulă metodă cât să explice bine fonetic ce se cântă - aşa încât parcurgem acasă meditaţii la sonorizare, deşi nu intenţionam s-o fac chiar acum... Să zicem că au ceva rezultate - se înţelege ce spune, dar va trebui să ne ocupăm mai târziu şi de corectarea accentului, actualmente foaaaarte dâmboviţean. Că aşa e-n tenis.

Efect secundar: a-nvăţat şi Bunica. Mâine-poimâine n-o mai dezlipesc de CNN....



Cu uimitu’ maselor treaba stă cam aşa: dacă, pe vreundeva, observaţi un cuplu mamă-copil unde pretinsa adultă ţopăie şi rage mai tare decât junele, sunt şanse mari să fim noi (ceea ce, strivind corola de minuni a lumii, ne va anula inutilul anonimat).
(Că doar n-am să las copilul să se distreze singur!!!)


La fel, dacă e cineva martorul unor discuţii suspect de filosofice sau de pragmatice, unele având ca subiect întreprinderi punctuale, excesiv de riguros planificate, cu extrem de multe succesiuni şi interdependenţe, e foarte posibil să fim tot noi.
(Că doar n-am să las copilul nelămurit!!!)


Dacă, în cadrul cuplului mamă-copil în cestiune junele îşi roagă politicoso-jenat genitoarea „Mami, nu mai cânta”, sigur suntem noi.
Eu, când deschid gura să cânt, sperii caii.
Iar copilul, obişnuit de mic cu fauna îmblănită, iubeşte animalele.

Ceainicele - ultima obsesie

Suntem în plină perioadă ceainicăreas(c)ă. În care am intrat accidental, cotrobăind pe youtube. Ceainicăreala(ria? roşenia?) bate până şi Pisicile Aristocrate.

A trecut şi-n viaţa reală, unde ceainică(ri)m de zor, transferând za’ă’ din zahaaa’niţă în ceainic, de unde o să-l turnăm atât înapoi, cât şi pe jos (în pofida aranjării grijulive a spaţiului de lucru...). Vom merge până şi la Megaiiimaaaajj, să luăm alt ceainic 3D - ca s-avem ce sparge, nu de alta.

Drept care mă uit la filmuleţe şi le pun bine, nu care cumva să uit de ele.
...ca şi cum le-aş mai putea ublia ’f’odată! într-o perspectivă de coşmar, mă văd fie fugărită din toate părţile de batalioane de ceainice pufăitoro-ţopăitoare, intens & variat colorate, fie lălăind tembelizant, la infinit, numai:

I'm a little teapot,
Short and stout,
Here is my handle (one hand on hip),
Here is my spout (other arm out with elbow and wrist bent),
When I get all steamed up, (cu variaţiunile when the water’s boiling / when I see a teacup, căci surdu’ n-aude, da’ le potriveşte)
Hear me shout,
Tip me over and pour me out! (lean over toward spout)
I'm a special teapot,
Yes, it's true,
Here's an example of what I can do,
I can turn my handle into a spout,
Tip me over and pour me out!,

Auctorele operei, dac' e să ne luăm după Wikipedia, ar fi un anume George Sanders.




Ţeainicu’ ma’o, cu ochi maaa’i:



Ţeainicu’ a’b (care... nu e ce pare a fi!):



Ţeainicu’ a’bast’u:



Ţeainicu’ ’oz:



Ţeainicu’ gaa’ben:
 


Ţeainicu’ cu patu’a-n nas:

I'm a little teapot...la-la-laaaa!

În spatele lui NU

"Nu te urca acolo!"
"Nu ai voie la priză!"
"Nu şterge mânuţele de tricou!"
"Nu te mai juca acolo!"
"Nu arunca pernele!" (jucăriile, cărţile, etc)
"Nu mai ţipa!"
"Nu călca în baltă!"
"Nu mă mai bate la cap!"

Fraze mitraliate zilnic, tumultuos, ţâşnind ca dintr-un gheizer cu care nu se mai ştie când ne-am trezit înlăuntru.


şi acum, încet, în reluare. Cu subtitrările care prea rar ajung la suprafaţă.

Nu te urca acolo!
... dacă nu te ţii bine şi cazi, ce mă fac?
Nu ai voie la priză!
... dacă Doamne fereşte te electrocutezi, ce mă fac?
Nu şterge mânuţele de tricou!
... te murdăreşti, iar am de lucru, ce mă fac cu atâtea lucruri de spălat, cu ce te mai îmbrac, de unde bani pentru alte lucruri, ce mă fac?
Nu te mai juca acolo!
... dacă nu te pot supraveghea şi păţeşti ceva, ce mă fac?
Nu arunca pernele (jucăriile, cărţile, etc)
... că nu tu le strângi, ce mă fac cu atâtea pe cap?
Nu mai ţipa!
... că mă doare capul, ne aude lumea, ce-o să zică lumea, ce mă fac dacă lumea se uită pe urmă ... nu-ştiu-cum la mine? dacă lumea îşi face o părere proastă despre mine, ce mă fac?
Nu călca în baltă!
... te murdăreşti,
ce-o să zică lumea,
ce mă fac?
Nu mă mai bate la cap!
... etc.


În spatele tabuurilor şi interdicţiilor e, întotdeauna, spaima.
Neagră-gri. Ţepoasă. Ceţoasă. Insidios-rece. Cotropitoare. Vulnerabilizantă. Aparent, de neoprit. Iremediabilă. Umilitoare. Frustrantă. Cu rădăcini ameţitor de adânci.
Implicit, amăgitoare. Sub imperiul ei, totul pare brusc mai bun, subit dezirabil.
Orice, dar să evit spaima.
Pentru că nu ştiu exact nici în ce constă (ceea ce o amplifică), nici cum să mă apăr de ea.

Nu aşa reacţionăm, de cele mai multe ori?

În absenţa modelelor contrabalansatoare, cum altfel?

Nu cumva ne purtăm ca şi cum am trăi veşnic sub o sabie a lui Damocles? Care sabie, de fapt, nu e acolo ca atare, ci drept substitut pentru altceva mult mai greu de cuprins de oameni?

„Nu” e, de obicei, o scurtătură penibilă care ilustrează un singur lucru: ignoranţa emiţătorului.
Este, esenţialmente, o dovadă de îngustime de minte, nu de autoritate (altă vorbă seacă, acoperitoare de spaime...). De unde şi disperarea nuu-itorul „sfidat”...
E-o limitare şi atât. Mai mult, e una contraproductivă. Înţeleg să mă opresc - dar nu cum, nici de ce, şi nici ce să fac data viitoare. Dintr-o dată, sursele de frustrări se triplează.

Sună cunoscut?

Vorbesc în [(prea-)bună] cunoştinţă de cauză. De fiecare dată când spun „nu”, pot găsi (de obicei post-factum) o altă alternativă de exprimare mult mai fericită. Mult mai clară pentru copil şi mult mai rodnică în privinţa schimbării de comportamente.
Zic „de obicei” pentru că-n situaţiile de urgenţă vitală un „nu” îţi poate furniza cele câteva milisecunde salvatoare. Dar nu trăim (sau n-ar trebui) în stare de perpetuă urgenţă vitală. N-avem război acasă. Sau n-ar trebui...


Suntem, cumva, în luptă contra curiozităţii copiilor noştri?
Contra inventivităţii lor?
Contra dorinţei de explorare?
Contra nevoii de-a experimenta?
Sau a celei de-a înţelege consecinţele?
De-a testa?
Contra degeţelelor mici, care nu pot ţine prea bine obiectele?
Contra impulsurilor de moment, necenzurate de frisoane sociale tembele, inutil conformiste?

Suntem, cumva, împotriva copiilor noştri?
În opoziţie absolută cu tot ce reprezintă ei?
Pentru că din asta sunt făcuţi copiii, din toate cele de mai sus. Şi din zâmbete, şi din dragoste, şi din alte câteva „ingrediente” care-s cu mult mai presus de noi, dar pe care nu le mai preţuim de mult aşa cum ar trebui.

Când anume le-am declarat război?

Că de ce e, în context, o întrebare retorică.


De la ce m-am luat? De la postările Anei, Oanei şi Amirei pe tema violenţei împotriva copiilor. (postări pornite şi ele de la un alt blog, pe care nişte ... de-alea schimbă informaţii absolut stupefiante cu privire la cele mai eficiente metode de-a-ţi cafti progenitura)

Şi de la constatarea amară că-i foarte greu să-i faci pe oameni să priceapă de ce e sinistru ce fac, câtă vreme ei sunt făcuţi din NU.

Aveam de gând să scriu despre altceva

Despre nu! nu! nu!, despre cum caut bon(ă) decatlonist(ă) (pentru că numai o asemenea calificare ne-ar asigura că bona(ul) ar putea face faţă energiei micului cetăţean!), despre cum mi-am făcut unghiile roşii (într-un acces de dilimandreală, desigur), şi acu’ tot mereu mi se pare că am plastilină pe deşte, despre două dintre cărţile lui Alexander McCall Smith (minunate), despre The Kings Speech, despre limonada mamiţunească (e la mijloc o nouă aplecare simandicoasă spre bucătăreală), despre cum nu prea ai unde merge prin urbe cu copil/copii sub doi ani, despre, despre, despre...


Evident, m-am trezit cu un cu totul alt subiect. Nu tocmai vesel şi nu tocmai liber de îngrijorări.

Preambul:
Dintr-un variu motiv, la grădi se schimbă o educatoare. Care educatoare, dintr-un alt variu motiv, nu aude dar le potriveşte şi-l înştiinţează pe Muţunau c-a venit să-l ia Bunicul.
Copilul, evident, intră în fibrilaţii. Insesizabile pentru cine nu-l ştie bine, scrise cu litere mari pentru toţi cei obişnuiţi deja cu el.

Educatoarei noi şi suprinse i se explică de ce nu poate veni Bunicul. Evident, fătuca se învineţeşte la faţă şi nu mai ştie cum să se scuze mai bine.
Desigur, Muţunau face ca toate animalele până acasă şi nu numai.

Urmează relatarea poveştii (adevărate şi aparent liniştitoare) cu Bunicul venit-surpriză, demult, să-şi întâmpine nepotul proaspăt adus de la maternitate, şi relatarea-tampon referitoare la Bunicul aflat acum în cer, de unde ne veghează pe toţi. Relatare în care e ceva mai dificil de integrat partea, ştiută din proprie experienţă, cu „Bunicul e la cimitir” - dar, pentru doi ani jumate, nu imposibil.


- Nu, nu, nu! răcneşte protestatar Muţunau (care, mai nou, în zilele de proastă dispoziţie, cu asta-şi începe inclusiv răspunsul la „Bună dimineaţa!”). Mami, du-te în cer!

Sună sinistru, da’ nu e. Dat fiind că unul din principiile călăuzitoare în momentele de derută copilească este „pune întrebări”, aflăm că intenţia din spate era alta.

- Da’ ce crezi tu că trebuie să fac în cer?
- Să vo’beşti cu Bunicu’!
- Şi ce să-i spun, mami?
- Să coboa’ie aici, jos, la noi!


Spre seară, l-am mai împăcat cu chestiuni practice, la îndemână.
Dar suntem departe de-a putea rezolva/linişti situaţia...