Din nou, la instigarea Qbebe, pe o temă dată: înţărcarea.
(cu întârziere, pentru că-n ultima vreme absolut tot ce fac are, din păcate, mare întârziere!)
O precizare "pitorească", oarecum distinctă de subiect: în copilăria-mi preşcoleră, de fiecare dată când auzeam cuvântul înţărcare, pricepeam o notă de forţare, de despărţire, de brutalitate animalică; e posibil să mi se tragă de la amintirea unei secvenţe văzute, în care un viţeluş protesta intens la momentul smulgerii de lângă sursa lui vie de lapte...
Regret înţărcarea. Până-n ziua de azi, când Muţunau are 3 ani şi 3 luni, o regret.
A început pe la vreo 3-4 luni, când, copleşită de organizatu' serbării de botez (botezul propriu-zis avusese loc de mult, dar fără toată ţopăiala rubedenească aferentă; iar la serbare toată lumea era musafir - deşi se ştiau toţi cu toţi, au venit la mine să mă-ntrebe cum să se aşeze la masă. în stând în mâini, e bine?) am dat ceva mai puţin lapte la hectar şi-am zis că, gata, de-acu', musai lapte praf.
Păstrez deoparte o lopată pe care o voi trage, cu prima ocazie demnă de eveniment şi suficient mediatizată, după capetele a două rude apropiate care, în virtutea boscorodelilor de tip "nu vezi că nu mai ai lapte?" şi-o meritau de pe atunci. (de ce n-am dat-o de-atunci? am o scuză. aveam mâinile pline. de Muţunau mic!)
Pe lopată va scrie, în relief şi întipăribil: dacă nu m-aţi fi deranjat atunci atât, aş fi avut destul lapte.
Acu' am timp de dat la gravat.
De-atunci, de la 3-4 luni, fluxul a început să scadă.
Cum n-am avut destulă minte cât să scot laptele praf din program - niciunul din stimulentele galactofore pe care le tot îngurgitam nu păreau să dea roade de durată şi să restabilească volumele iniţiale, şi nu m-am prins decât când a fost prea târziu că Muţunau personal le-ar fi putut suplini (prea târziu = Muţunau nu mai colabora) - fluxul a tot scăzut. Ajunsesem să alăptez doar noaptea şi dimineaţa, şi, apoi, doar o dată, seara, înainte de culcare.
Când, pe la 9 (sau 10?) luni, după o călătorie extrem de obositoare, pe durata căreia eu împachetasem, eu cărasem la maşină, eu şofasem, eu cărasem bagajele sus, eu tot, am căzut amândoi laţi şi noaptea a trecut fără alăptat, m-am văzut dimineaţa neangorjată şi-am zis - gata, că, uite, oricum nu mai era.
Ar mai fi fost.
Regret înţărcarea pentru că, după ea:
- m-am trezit noaptea de mult mai multe ori decât înainte, când alăptam şi mi-a fost de enşpe meleoane de ori mai greu;
- am pierdut (amândoi!) posibilitatea de liniştire instantanee, via sân;
- am pierdut protecţia dată de alăptare, şi posibilitatea de a influenţa prin alimentaţia mea diversele disconforturi alimentare (şi nu numai...) prin care trecea;
- m-am îngrăşat. (da, ştiu, porc egoist);
- am pierdut (e drept, lent, că se instalase de câteva luni bune) accesul la mecanismul care-mi pompa ocitocină şi linişte-n vene după fiecare alăptare (iar, porc egoist)
- m-a durut la başcheţi de "beneficiile" despărţirii de copil - m-am dus odată la mare, singură, când l-aş fi putut lua cu mine, şi l-am putut lăsa la bunici - chestie pe care o semi-regret, de asemenea.
Per total, n-a meritat să-l înţarc.
Dacă aş mai avea vreun copil, aş şti că:
- sunt zile în care stai cu copilul non-stop la sân, şi e normal!
- există remedii homeopate pentru aerofagie;
- sunt vârste la care ai parte de praguri - 1 lună, 3 luni, 6 luni... fie că-s pusee de creştere, fie că-s varii alte chestii, sunt perioade-n care e mai greu - dar e mai greu orice ai face. În perioadele respective, deşi aparent nu ajută, alăptatul face o mare diferenţă!
- înţărcarea vine singură - pot să las copilul s-o ceară.
Aşa că n-am sfaturi despre cum se face, la comandă exterioară, înţărcarea. Şi sper să n-am niciodată.
miercuri, 26 octombrie 2011
marți, 25 octombrie 2011
duminică, 23 octombrie 2011
Pierzătorul număr unu
- E cel mai deosebit / bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!
Saaauuu... ce?
N-o să-l mai iubeşti?
O să-l pui să doarmă în curte, pe un pat de cuie?
N-o să-l mai hrăneşti decât, eventual, la marile sărbători?
N-o să-l mai iei în braţe?
N-o să încerci să-l ajuţi să descopere singur vreo modalitate de a se descurca, în privinţe-n care anterior dădea de greu?
"E cel mai bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!" nu e niciodată despre copil.
Este întotdeauna (dar absolut întotdeauna) despre vânătaia pe cheptu' propriu de aramă, de tip "uite ce părinte mirobolanto-extraordinar mi-s, de-am crescut aşa campion! E clar cu cine seamănă, da?!”
Replicile care-s realmente despre despre copil sună altfel. Îi place foarte, foarte mult înotul. Zici că-n bazin e casa lui!
Replicile despre copil sunt mereu despre drum, nu despre ţintă, şi mereu despre dorinţa copilului, niciodată despre presiunea propulsor-pedepsitoare.
Sunt despre bucuria însoţirii pe drumul descoperirilor, despre ocaziile de învăţare a empatiei, despre deprinderea orientării, despre fortificare, despre recunoaştere, relevanţă şi potrivire.
Nu despre premii urâte, coroniţe ofilite, 30 de secunde de aplauze seci, de complezenţă, dublate, eventual, de vreo câteva seturi de invidii/răutăţi aproape perene, şi-un număr de zile de laude epileptice pe la neamuri / vecini / prieteni / colegi.
Tu când o să câştigi concursul ăsta / premiul întâi / şi tu ceva? e o sinistră declaraţie de respingere.
În sfârşit, ai câştigat şi tu ceva! şi Cum adică ai pierdut??? invalidează copilul, care rămâne, în schimb, cu oarece învăţături de neşters:
1. că-i tâmpit
2. că nu poate avea nicio încredere în reperele proprii, tot timpul va trebui (re)validat de altcineva
3. că tre' să ia premiu ca să aibă acces la iubire
În goana după iluzoriul şi omniprezentul număr unu, pierdem totul.
Saaauuu... ce?
N-o să-l mai iubeşti?
O să-l pui să doarmă în curte, pe un pat de cuie?
N-o să-l mai hrăneşti decât, eventual, la marile sărbători?
N-o să-l mai iei în braţe?
N-o să încerci să-l ajuţi să descopere singur vreo modalitate de a se descurca, în privinţe-n care anterior dădea de greu?
"E cel mai bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!" nu e niciodată despre copil.
Este întotdeauna (dar absolut întotdeauna) despre vânătaia pe cheptu' propriu de aramă, de tip "uite ce părinte mirobolanto-extraordinar mi-s, de-am crescut aşa campion! E clar cu cine seamănă, da?!”
Replicile care-s realmente despre despre copil sună altfel. Îi place foarte, foarte mult înotul. Zici că-n bazin e casa lui!
Replicile despre copil sunt mereu despre drum, nu despre ţintă, şi mereu despre dorinţa copilului, niciodată despre presiunea propulsor-pedepsitoare.
Sunt despre bucuria însoţirii pe drumul descoperirilor, despre ocaziile de învăţare a empatiei, despre deprinderea orientării, despre fortificare, despre recunoaştere, relevanţă şi potrivire.
Nu despre premii urâte, coroniţe ofilite, 30 de secunde de aplauze seci, de complezenţă, dublate, eventual, de vreo câteva seturi de invidii/răutăţi aproape perene, şi-un număr de zile de laude epileptice pe la neamuri / vecini / prieteni / colegi.
Tu când o să câştigi concursul ăsta / premiul întâi / şi tu ceva? e o sinistră declaraţie de respingere.
În sfârşit, ai câştigat şi tu ceva! şi Cum adică ai pierdut??? invalidează copilul, care rămâne, în schimb, cu oarece învăţături de neşters:
1. că-i tâmpit
2. că nu poate avea nicio încredere în reperele proprii, tot timpul va trebui (re)validat de altcineva
3. că tre' să ia premiu ca să aibă acces la iubire
În goana după iluzoriul şi omniprezentul număr unu, pierdem totul.
sâmbătă, 22 octombrie 2011
Mesaj (inutil) către toţi proprietarii, directorii şi angajaţii de instituţii destinate părinţilor şi copiiilor
Toate paragrafele de mai jos încep cu NU (în loc de "dacă X, se întâmplă Y....") pentru că-s la nivel de urgenţă imediată, nu de exerciţiu de educare.
Inutil vine din ceea ce eu percep a fi autosuficienţa cetăţenilor din categoriile anterior menţionate.
Nu oferiţi copiiilor bomboane fără permisiunea anterioară a părintelui. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu le oferiţi, în plus / diferit faţă de ceea ce aţi fost angajaţi să livraţi, decât, la nevoie, apă - şi/sau primul ajutor, dacă sunteţi calificaţi s-o faceţi.
Separat de posibilitatea de a lăsa o impresie nepieritoare de neam prost, riscul e să oferiţi un aliment interzis unui copil alergic. Consecinţa cea mai dramatică e decesul, care poate surveni îngrozitor de rapid.
Da, e de datoria părintelui să precizeze alergiile. E datoria faţă de copil, nu faţă de afacerea sau libertatea voastră.
Întrebaţi, tăntălăilor. Mai puneţi o rubrică pe formularu' de înscriere.
Sau descleştaţi-vă dinţoii şi cereţi părerea / permisiunea.
Nu emiteţi păreri cu privire la legătura dintre copil şi părinte, adresându-i-le copilului, în stil "nu e deloc frumos să nu vrei să stai fără mami/tati”.
Nu e nici treaba, nici căderea voastră să comentaţi către copil cât chef are sau n-are să stea fără părinte. Niciodată.
Scuzele de tipul "vai, dar n-am ştiut că azi a fost obosit / vaccinat / rănit” nu fac decât să scrie cu litere de foc "ce idiot sunt, nu vreţi să investiţi ceva în plus în recuperarea mea?"
Mucles. Ori schimbaţi subiectu', dacă-i musai să tot binecuvântaţi universul cu alesele voastre triluri.
Nu uitaţi să anunţati schimbările de program / conţinut / personal, chiar când sunt în bine. (anul trecut am aflat cu totul întâmplător că Muţunau participa, la grădi, la nişte ore de germană; to'a'rşa hăbăucă-directoare n-a binevoit să anunţe...)
Impresia despre voi e tot proastă, că un mail nu ia chiar aşa mult timp. \
Scrieţi-l. De preferinţă inteligibil.
Pe urmă, expediaţi-l.
Sau sunaţi, dacă scrisul e prea epuizant.
Nu mă întrebaţi pe mine, clientu' vostru, persoana care-a comandat online şi care se oboseşte să vină să-şi şi ridice marfa, şi s-o mai şi platească, dar ce-aţi comandat?, cu aerul că-ţi provoc cel mai mare deranj - pentru că, pe de o parte, m-ai pierdut de muşteriu pentru totdeauna, pe de alta, ţi-ai câştigat o sursă perseverentă şi vocală de anti-reclamă. Ca să nu mai zic că rişti puternic o poşetă-n cap.
Mă-ntrebi cum mă cheamă şi pe urmă meri şi scurmi în calculator, nu te uiţi la mine aşteptând dictare, şi dacă tot mergi după şef, asigură-te că măcar ăla ştie să se poarte.
A, şi, doamnă/domnule patronel, când îţi dau mesaje detaliate cu privire la ce nu mi-a convenit la tine-n prăvălie, spune măcar mulţumesc, chiar dacă nu te-oi pricepe să şi repari relaţia.
Nu de alta, te-aş fi putut lăsa să mori pro(a)st(ă) - pardon, neinformat(ă) cu privire la felul şi măsura în care îţi distrug angajaţii afacerea.
Inutil vine din ceea ce eu percep a fi autosuficienţa cetăţenilor din categoriile anterior menţionate.
Nu oferiţi copiiilor bomboane fără permisiunea anterioară a părintelui. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu le oferiţi, în plus / diferit faţă de ceea ce aţi fost angajaţi să livraţi, decât, la nevoie, apă - şi/sau primul ajutor, dacă sunteţi calificaţi s-o faceţi.
Separat de posibilitatea de a lăsa o impresie nepieritoare de neam prost, riscul e să oferiţi un aliment interzis unui copil alergic. Consecinţa cea mai dramatică e decesul, care poate surveni îngrozitor de rapid.
Da, e de datoria părintelui să precizeze alergiile. E datoria faţă de copil, nu faţă de afacerea sau libertatea voastră.
Întrebaţi, tăntălăilor. Mai puneţi o rubrică pe formularu' de înscriere.
Sau descleştaţi-vă dinţoii şi cereţi părerea / permisiunea.
Nu emiteţi păreri cu privire la legătura dintre copil şi părinte, adresându-i-le copilului, în stil "nu e deloc frumos să nu vrei să stai fără mami/tati”.
Nu e nici treaba, nici căderea voastră să comentaţi către copil cât chef are sau n-are să stea fără părinte. Niciodată.
Scuzele de tipul "vai, dar n-am ştiut că azi a fost obosit / vaccinat / rănit” nu fac decât să scrie cu litere de foc "ce idiot sunt, nu vreţi să investiţi ceva în plus în recuperarea mea?"
Mucles. Ori schimbaţi subiectu', dacă-i musai să tot binecuvântaţi universul cu alesele voastre triluri.
Nu uitaţi să anunţati schimbările de program / conţinut / personal, chiar când sunt în bine. (anul trecut am aflat cu totul întâmplător că Muţunau participa, la grădi, la nişte ore de germană; to'a'rşa hăbăucă-directoare n-a binevoit să anunţe...)
Impresia despre voi e tot proastă, că un mail nu ia chiar aşa mult timp. \
Scrieţi-l. De preferinţă inteligibil.
Pe urmă, expediaţi-l.
Sau sunaţi, dacă scrisul e prea epuizant.
Nu mă întrebaţi pe mine, clientu' vostru, persoana care-a comandat online şi care se oboseşte să vină să-şi şi ridice marfa, şi s-o mai şi platească, dar ce-aţi comandat?, cu aerul că-ţi provoc cel mai mare deranj - pentru că, pe de o parte, m-ai pierdut de muşteriu pentru totdeauna, pe de alta, ţi-ai câştigat o sursă perseverentă şi vocală de anti-reclamă. Ca să nu mai zic că rişti puternic o poşetă-n cap.
Mă-ntrebi cum mă cheamă şi pe urmă meri şi scurmi în calculator, nu te uiţi la mine aşteptând dictare, şi dacă tot mergi după şef, asigură-te că măcar ăla ştie să se poarte.
A, şi, doamnă/domnule patronel, când îţi dau mesaje detaliate cu privire la ce nu mi-a convenit la tine-n prăvălie, spune măcar mulţumesc, chiar dacă nu te-oi pricepe să şi repari relaţia.
Nu de alta, te-aş fi putut lăsa să mori pro(a)st(ă) - pardon, neinformat(ă) cu privire la felul şi măsura în care îţi distrug angajaţii afacerea.
vineri, 21 octombrie 2011
Recensământul lui Moş Crăciun
Lasă că am şanse mari să nu fiu oricum acasă când vin ăia, recenzorii: dimineaţa, înainte să fim gata de ieşire, nu deschid nici sub ameninţarea armei, căci sunt contra-cronometru, şi, când deschid, ies cu aşa mare viteză încât tre' să te desprinzi apoi cu şpaclu' de pe oriunde te-oi fi proiectat, dacă te-a mâncat un'i'eva şi mi-ai stat în dreptu' uşii, iar seara vin suficient de târziu ca ăia să nu mai umble, că am program de dat cu flori în geam la Radet.
Dar observez o discrepănţoaie între obiectivele declarate ale proectului... (pagina 5, punct 1)
obiectiv prioritar: de a obţine informaţii ample şi de calitate privind numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei, a structurii demografice şi socio-economice, date referitoare la gospodăriile populaţiei, precum şi la fondul locativ şi condiţiile de locuit ale populaţiei şi clădirile în care se situează locuinţele.
(bre, aici aveţi pe puţin 16 obiective, dac-ar fi să le formulaţi corect, câte un aspect măsurabil pe rând, chestie ce-n mod evident vă scapă)
obiectiv complementar: baza de fundamentare a unei analize adecvate a dinamicii diferitelor fenomene demografice şi socio-economice, obiectiv strâns legat atât de gradul ridicat al comparatibilităţii datelor pe plan internaţional, cât şi de cel al comparabilităţii cu datele obţinute la recensămintele anterioare efectuate în România.
(superbă elipsa de predicat, felicitări!)
(cine v-o fi învăţat pe voi că obiectivele se-mpart fix în prioritar şi complementar, să-i rămâie de cap.)
(să fie comparabile cu datele provenite de la recensămintele anterioare din Ro? bre, voi ce-aţi fumat/beut/inhalat/etc?pe ce lume sunteţi? că datele de la recensămintele anterioare seamănă între ele cam cât un tanc acvatic şi două cuie)
... şi datele cerute-n minunatu' formeuler P, maravilioz color roz-purcel.
Lasă că formulările-s tâmpit-sexiste (6, 8, 9): ne-or fi interesând numa' femeile, da' dacă dă recenzoru'
peste un văduv, care-n loc să fie la crâşmă, stă acasă, deschide uşa oamenilor cu formulare cretine, şi chiar îşi creşte copiii, la ce punct îi declară? sau iegzistă şi vreun formeuler bleu?
sau peste o mamiţă care-a născut înainte de-a şi împlini 15 ani?
nu s-a terminat matriarhatu'?
parcă n-aş zice...
Da' la ce-ţi trebe informaţii din afara ariei de cuprindere a obiectivelor, cum sunt cele de la 25 (nu reuşesc să văz cuvântu' religie la objective...), şi poveştile de la 39 la 44, care, sub mască pretins umanitară, sunt ilegale?
27 şi 29 sunt tâmpite, ca si 31, menită suplimentar a produce noi taxe.
Şi io duc profund lipsa unor posibilităţi suplimentare de răspuns, gen:
Am dificultăţi majore la servici fiin'că:
- stau idiot de mult în trafic. Zilnic. Deci nu dorm destul.
- lucrez cu persoane lipsite de bun simţ care-mi fură iaurtu' din frigider/paporniţă
- e curent
- am salariul mic
- ăia chiar mă pun la muncă
- mă ia şefu' la-mpins vagoane c-am pierdut vremea vorbind cu tine în loc să-i răspund la apel
Am dificultăţi în a urca scările fiindcă m-am cam îngrăşat.
Să se revizuiască spre completare, deci, imediat.
Poate dă Aghiuţă & mâncă pe cineva pe undeva să mă înscrie contravenţional-nerăspunzăreaţă, în condiţiile-n care-i evident că nici să vreau n-am când răspunde. Reprezentaţia va fi de Oscar.
A, şi cică tre' să mă prezint până pe 31 octombrie (octombrie?) la comisie, dacă nu mă prind ăia acasă (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). Sunt curioasă ce program are comisia. Sunt sigură că angajatorul meu abia aşteaptă să-mi dea concediu de mers la declarat date pentru recensământ.
Dar observez o discrepănţoaie între obiectivele declarate ale proectului... (pagina 5, punct 1)
obiectiv prioritar: de a obţine informaţii ample şi de calitate privind numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei, a structurii demografice şi socio-economice, date referitoare la gospodăriile populaţiei, precum şi la fondul locativ şi condiţiile de locuit ale populaţiei şi clădirile în care se situează locuinţele.
(bre, aici aveţi pe puţin 16 obiective, dac-ar fi să le formulaţi corect, câte un aspect măsurabil pe rând, chestie ce-n mod evident vă scapă)
obiectiv complementar: baza de fundamentare a unei analize adecvate a dinamicii diferitelor fenomene demografice şi socio-economice, obiectiv strâns legat atât de gradul ridicat al comparatibilităţii datelor pe plan internaţional, cât şi de cel al comparabilităţii cu datele obţinute la recensămintele anterioare efectuate în România.
(superbă elipsa de predicat, felicitări!)
(cine v-o fi învăţat pe voi că obiectivele se-mpart fix în prioritar şi complementar, să-i rămâie de cap.)
(să fie comparabile cu datele provenite de la recensămintele anterioare din Ro? bre, voi ce-aţi fumat/beut/inhalat/etc?pe ce lume sunteţi? că datele de la recensămintele anterioare seamănă între ele cam cât un tanc acvatic şi două cuie)
... şi datele cerute-n minunatu' formeuler P, maravilioz color roz-purcel.
Lasă că formulările-s tâmpit-sexiste (6, 8, 9): ne-or fi interesând numa' femeile, da' dacă dă recenzoru'
peste un văduv, care-n loc să fie la crâşmă, stă acasă, deschide uşa oamenilor cu formulare cretine, şi chiar îşi creşte copiii, la ce punct îi declară? sau iegzistă şi vreun formeuler bleu?
sau peste o mamiţă care-a născut înainte de-a şi împlini 15 ani?
nu s-a terminat matriarhatu'?
parcă n-aş zice...
Da' la ce-ţi trebe informaţii din afara ariei de cuprindere a obiectivelor, cum sunt cele de la 25 (nu reuşesc să văz cuvântu' religie la objective...), şi poveştile de la 39 la 44, care, sub mască pretins umanitară, sunt ilegale?
27 şi 29 sunt tâmpite, ca si 31, menită suplimentar a produce noi taxe.
Şi io duc profund lipsa unor posibilităţi suplimentare de răspuns, gen:
Am dificultăţi majore la servici fiin'că:
- stau idiot de mult în trafic. Zilnic. Deci nu dorm destul.
- lucrez cu persoane lipsite de bun simţ care-mi fură iaurtu' din frigider/paporniţă
- e curent
- am salariul mic
- ăia chiar mă pun la muncă
- mă ia şefu' la-mpins vagoane c-am pierdut vremea vorbind cu tine în loc să-i răspund la apel
Am dificultăţi în a urca scările fiindcă m-am cam îngrăşat.
Să se revizuiască spre completare, deci, imediat.
Poate dă Aghiuţă & mâncă pe cineva pe undeva să mă înscrie contravenţional-nerăspunzăreaţă, în condiţiile-n care-i evident că nici să vreau n-am când răspunde. Reprezentaţia va fi de Oscar.
A, şi cică tre' să mă prezint până pe 31 octombrie (octombrie?) la comisie, dacă nu mă prind ăia acasă (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). Sunt curioasă ce program are comisia. Sunt sigură că angajatorul meu abia aşteaptă să-mi dea concediu de mers la declarat date pentru recensământ.
joi, 20 octombrie 2011
Dilemă
Datele broblemei:
Avem: un Muţunau din ce în ce mai răcit, o Mamiţuni aşişderea de fonfăită, dar mai puţin lovită-n aripioare, o lipsă cronică de somn la Muţunau (la alte ilustre persoane, cine să mai contabilizeze) şi urgenţe proletare de birou la Mamiţuni.
Noa, se duce copchilu' bolnav la grădi şi se aruncă acolo, spre mers mamiţunesc la birou, întru glorie profesională eternelă şi nedepăşit deadline-uri, căci munca l-a creat pe om (care însă nu cară laptopul de servici acasă, dat fiind că are oricum destule de cărat), ori se pleacă matinal la birou, după laptop, lăsând copchilul adormit (şi potenţial groaznic speriabil la trezire) singur în casă?
Intervalele strategice de termene limită nu permit alte opţiuni, gen adu-mi tu laptopul acasă cu taxiul, te rog, când ajungi la birou, sau vino, vecine, să-mi păzeşti copilul, acum.
Evident, am rămas acasă. Nu neuimită de reacţiile normal-elegante ale unora, respectiv ţâfnos-indignate ale altora - care reacţionează de parcă ar trebui să mă scuz că mi-a răcit copilul. (de fapt, mesajul e infantil, de enervare, de tip de ce nu eşti la dispoziţia mea? aşa trebuia!, pen' că le-a fugit jucăria. adulţii adevăraţi găsesc soluţii - substituie şi/sau reprogramează)
.
Nu mă pot opri să nu zic iar că mie-mi pare strâmbă ţesătura socială în care cu onor claxonăm furibund dimineţile şi serile - pen' că n-ar trebui să existe asemenea dileme. Ar trebui să aibă un răspuns clar, unanim acceptat social. Ar trebui să existe destulă flexibilitate ca între condusu' locomotivei de Orient Expres şi statul acasă cu un copil bolnav alegerea să fie destul de clară - copilul.
Da, da' asta ar presupune şi bunăvoinţă, şi organizare.
Nu ştiu care din ele-i mai greu de obţinut, în astă lume de adulţi neterminaţi (copii crescuţi doar în exterior), care, când nu asupresc, ignoră copiii adevăraţi.
Avem: un Muţunau din ce în ce mai răcit, o Mamiţuni aşişderea de fonfăită, dar mai puţin lovită-n aripioare, o lipsă cronică de somn la Muţunau (la alte ilustre persoane, cine să mai contabilizeze) şi urgenţe proletare de birou la Mamiţuni.
Noa, se duce copchilu' bolnav la grădi şi se aruncă acolo, spre mers mamiţunesc la birou, întru glorie profesională eternelă şi nedepăşit deadline-uri, căci munca l-a creat pe om (care însă nu cară laptopul de servici acasă, dat fiind că are oricum destule de cărat), ori se pleacă matinal la birou, după laptop, lăsând copchilul adormit (şi potenţial groaznic speriabil la trezire) singur în casă?
Intervalele strategice de termene limită nu permit alte opţiuni, gen adu-mi tu laptopul acasă cu taxiul, te rog, când ajungi la birou, sau vino, vecine, să-mi păzeşti copilul, acum.
Evident, am rămas acasă. Nu neuimită de reacţiile normal-elegante ale unora, respectiv ţâfnos-indignate ale altora - care reacţionează de parcă ar trebui să mă scuz că mi-a răcit copilul. (de fapt, mesajul e infantil, de enervare, de tip de ce nu eşti la dispoziţia mea? aşa trebuia!, pen' că le-a fugit jucăria. adulţii adevăraţi găsesc soluţii - substituie şi/sau reprogramează)
.
Nu mă pot opri să nu zic iar că mie-mi pare strâmbă ţesătura socială în care cu onor claxonăm furibund dimineţile şi serile - pen' că n-ar trebui să existe asemenea dileme. Ar trebui să aibă un răspuns clar, unanim acceptat social. Ar trebui să existe destulă flexibilitate ca între condusu' locomotivei de Orient Expres şi statul acasă cu un copil bolnav alegerea să fie destul de clară - copilul.
Da, da' asta ar presupune şi bunăvoinţă, şi organizare.
Nu ştiu care din ele-i mai greu de obţinut, în astă lume de adulţi neterminaţi (copii crescuţi doar în exterior), care, când nu asupresc, ignoră copiii adevăraţi.
miercuri, 19 octombrie 2011
Să nu zici hop, căci praguri sunt (tot mai) multe
Când, după răceli aproape neîntrerupte pe perioada de vară, mă minunam şi eu că de vreo lună Muţunaul nu pare să mai aibă nimic şi poate, în ritmul ăsta, i se mai vindecă aparatu' respirator, a venit frigu'.Nu singur.
Momentan, două din nasurile noastre curg intens.
Aş dori să-mi exprim mulţumirile la adresa RADET-ului (care ne conservă cu succes în frig) prin trimiterea catapultată, pe adresa cui stă pe fundu' din dotare şi nu face nimic pentru datu' de căldură, a unor flori. De mină.
De fapt, cred că merg şi nişte mostre de bordură.
Unde au ăştia sediul?
Şi cine îmi închiriază mie ieftin & discret o catapultă uşor de montat?
În altă ordine de idei, am trecut la un nou standard alimentar - dieta cu resturi.
E ceea ce faci când copchilu' din dotare cere mult, nu mănâncă tot ori se răzgândeşte, şi/sau când tu nu mai ai timp / chef / putere / ingrediente să prestezi haleli suplimentare pe gustu' propriu.
Măcar vasele sunt curate.
Momentan, două din nasurile noastre curg intens.
Aş dori să-mi exprim mulţumirile la adresa RADET-ului (care ne conservă cu succes în frig) prin trimiterea catapultată, pe adresa cui stă pe fundu' din dotare şi nu face nimic pentru datu' de căldură, a unor flori. De mină.
De fapt, cred că merg şi nişte mostre de bordură.
Unde au ăştia sediul?
Şi cine îmi închiriază mie ieftin & discret o catapultă uşor de montat?
În altă ordine de idei, am trecut la un nou standard alimentar - dieta cu resturi.
E ceea ce faci când copchilu' din dotare cere mult, nu mănâncă tot ori se răzgândeşte, şi/sau când tu nu mai ai timp / chef / putere / ingrediente să prestezi haleli suplimentare pe gustu' propriu.
Măcar vasele sunt curate.
luni, 17 octombrie 2011
Poveste fără sfârşit
Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.
Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.
Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)
Din capitolul descoperit apa rece:
Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.
Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.
Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.
Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?
Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.
Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)
Din capitolul descoperit apa rece:
Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.
Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.
Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.
Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?
duminică, 16 octombrie 2011
Între zicerile muţunautice, perla coroanei
Post întoarcere acasă, la scurt timp după ce-am închis uşa.
- Ce-aştepţi, de nu te dezbraci şi nu te descalţi?
- Nu aştept nimic. Stăteam şi eu, aici, aşa, ca un om liberh!
- Ce-aştepţi, de nu te dezbraci şi nu te descalţi?
- Nu aştept nimic. Stăteam şi eu, aici, aşa, ca un om liberh!
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Muţunau, şansonetistul
- Orice e pe lună, a'ie un 'ost anume!
cu variaţiuni:
- Orice e pe lună, a'ie un 'ost alună!
- Do e o doamnă mai voinică,
{....}
Si e nota de sfâhrhşit
Şi la Do ne-am 'evenit!
Sunetul muzicii nu va mai fi niciodată la fel.
Se pregăteşte My Fair Lady. Abia aştept să-l văd declamând the rain, in Spain, stays mainly in the plain.
cu variaţiuni:
- Orice e pe lună, a'ie un 'ost alună!
- Do e o doamnă mai voinică,
{....}
Si e nota de sfâhrhşit
Şi la Do ne-am 'evenit!
Sunetul muzicii nu va mai fi niciodată la fel.
Se pregăteşte My Fair Lady. Abia aştept să-l văd declamând the rain, in Spain, stays mainly in the plain.
joi, 13 octombrie 2011
Intoleranţe
Mă vede scriind la calculator, ştie ca am treabă, că-s în urmă cu multe teme pe care le aveam de predat, că-s chioară de somn şi, cu toate astea, vine răbufnit peste mine să-mi povestească lung şi dezlânat chestii la care apuc să răspund fie monosilabic, fie onomatopeic, fie punând întrebarea potrivită pentru replica de acum 5 minute.
Ştie că trebuie să plec, ca să nu întârzii, să nu prind ditamai vârful de trafic, şi cu toate astea se agaţă de mine cu dinţi şi gheare pe ultima sută de milimetri, inventând urgenţe. Ai merita să te fac poster, mă gândesc eu, ţi-am spus de atâtea ori că eu la ora asta trebuie să plec.
Nu mai ştie cum să se alinte, contemplându-şi răbufnirile. Pentru că tot ce i se întâmplă trebuie să genereze reverberaţii taifunice, pe care trebuie să i le gestionez eu.
Iar eu m-am săturat să pierd vremea aiurea, când am oricum mult prea multe de făcut şi-s cronic în urmă cu somnul. Suport greu chestii de-astea.
Ce? A înnebunit Mamiţuni?
Poate.
Doar că, atenţie la presupuneri, în niciuna din relatările de mai sus nu apare Muţunau.
În absolut toate, e vorba de adulţi cu care mă intersectez pe plan profesional. Adulţi, da. După proba vârstei din buletin. Da' mă tem că doar după aia.
Îi prefer pe cei capabili să vină la noi chiar dacă ne prind în zile-n care n-au pe unde să calce, şi să se bucure cu noi în plină scenografie inadmisibilă.
Cumva, ei şi primele 3 paragrafe sunt în lumi complet diferite.
Ştie că trebuie să plec, ca să nu întârzii, să nu prind ditamai vârful de trafic, şi cu toate astea se agaţă de mine cu dinţi şi gheare pe ultima sută de milimetri, inventând urgenţe. Ai merita să te fac poster, mă gândesc eu, ţi-am spus de atâtea ori că eu la ora asta trebuie să plec.
Nu mai ştie cum să se alinte, contemplându-şi răbufnirile. Pentru că tot ce i se întâmplă trebuie să genereze reverberaţii taifunice, pe care trebuie să i le gestionez eu.
Iar eu m-am săturat să pierd vremea aiurea, când am oricum mult prea multe de făcut şi-s cronic în urmă cu somnul. Suport greu chestii de-astea.
Ce? A înnebunit Mamiţuni?
Poate.
Doar că, atenţie la presupuneri, în niciuna din relatările de mai sus nu apare Muţunau.
În absolut toate, e vorba de adulţi cu care mă intersectez pe plan profesional. Adulţi, da. După proba vârstei din buletin. Da' mă tem că doar după aia.
Îi prefer pe cei capabili să vină la noi chiar dacă ne prind în zile-n care n-au pe unde să calce, şi să se bucure cu noi în plină scenografie inadmisibilă.
Cumva, ei şi primele 3 paragrafe sunt în lumi complet diferite.
miercuri, 12 octombrie 2011
Imagine & gând tembel & somn
Îngropată pân' la gât şi peste în bulendre (de dat, de spălat, de luat de / întins la uscat, de călcat, de-mpachetat, de vidat, de.. nu mai ştiu exact ce, de ceva), cărţi (de citit, de ordonat, de lipit, de recondiţionat, de înapoiat, de pus undeva), cumpărături (de sortat, de amplasat, de gătit, de mâncat) liste cu chestii de făcut şi nelipsitele jucării,
... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...
... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...
... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.
Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.
Somn uşor, deci.
... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...
... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...
... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.
Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.
Somn uşor, deci.
marți, 11 octombrie 2011
Noi dialoguri cu Muţunau
- Mami, tu eşti degeta'iană?
***
Nu am avut (pentru o zi) apă rece, din motiv de crăpat ţeavă. Caldă spre prea caldă, da, era.
- Uite, zic, să ne spălăm repede, că nu avem apă rece.
- De ce?
- Păi e oprită, e o defecţiune.
- Şi de ce au op'it-o? (în ultima vreme întreabă indiferent dacă are sau nu răspunsul deja dat)
- Da' tu de ce crezi că au oprit-o?
- Ca să vadă dacă putem t'ăi fă'ă apă 'ece!
***
La supermarket, în două ocazii diferite (e posibil să reiau una; nu-i de mirare, sunt irecuperabilă, obosită şi senilă):
Muţunau înhaţă de pe raft un Raid:
- Uite, mami, pahrhfum pent'u gândaci!
Muţunau insistă să târâie el un coş-troller, îl ia şi-o tuleşte zgomotos prin magazin. Eu îngenunchez să iau, de pe un raft aflat mult prea aproapede sol, oarece produse obscure. Aud zdupăieli, roţi hârâite şi o voce sonoră:
- Mami, asta e be'ea de ca'ie bei tu?
Desigur, copilul se prezentase înapoi înarmat cu o cutie de bere.
Juma' de magazin se uita arţăgoso-şocato-amuzat la scenă.
(Mai are sens să spun ca nu beau decât extrem de rar bere, şi atunci de-aia de figuri, nefiltrată?)
Uneori tre' să ne asumăm (eroic) soarta.
- Nu, nu e, du-te şi-o pune înapoi şi mai caută.
***
Prin somn, deranjat de tentativele mele de-a-l înveli:
- Mami, nu faţi nimic!
***
Nu am avut (pentru o zi) apă rece, din motiv de crăpat ţeavă. Caldă spre prea caldă, da, era.
- Uite, zic, să ne spălăm repede, că nu avem apă rece.
- De ce?
- Păi e oprită, e o defecţiune.
- Şi de ce au op'it-o? (în ultima vreme întreabă indiferent dacă are sau nu răspunsul deja dat)
- Da' tu de ce crezi că au oprit-o?
- Ca să vadă dacă putem t'ăi fă'ă apă 'ece!
***
La supermarket, în două ocazii diferite (e posibil să reiau una; nu-i de mirare, sunt irecuperabilă, obosită şi senilă):
Muţunau înhaţă de pe raft un Raid:
- Uite, mami, pahrhfum pent'u gândaci!
Muţunau insistă să târâie el un coş-troller, îl ia şi-o tuleşte zgomotos prin magazin. Eu îngenunchez să iau, de pe un raft aflat mult prea aproapede sol, oarece produse obscure. Aud zdupăieli, roţi hârâite şi o voce sonoră:
- Mami, asta e be'ea de ca'ie bei tu?
Desigur, copilul se prezentase înapoi înarmat cu o cutie de bere.
Juma' de magazin se uita arţăgoso-şocato-amuzat la scenă.
(Mai are sens să spun ca nu beau decât extrem de rar bere, şi atunci de-aia de figuri, nefiltrată?)
Uneori tre' să ne asumăm (eroic) soarta.
- Nu, nu e, du-te şi-o pune înapoi şi mai caută.
***
Prin somn, deranjat de tentativele mele de-a-l înveli:
- Mami, nu faţi nimic!
vineri, 7 octombrie 2011
Irecuperabilii
În orice context, dacă nu-i convine ceva, Muţunau începe (in felul lui) să protesteze.
Şi... ce să vezi... şi eu. Ce se naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.
În orice context social, dacă nu-mi convine ceva, încep să protestez. (da, am "fan" club pe ici, pe colo...)
E fix acelaşi gest, de protest.
Exprimă o nemulţumire.
Intenţia din spate e tot aia.
E doar comunicat diferit.
De ce în cazul meu e admisibil, şi într-al lui nu?
Doar pentru că eu-s ceva mai înaltă, şi posed vorbă mai şfichiuitoare?
(Acest ultim aspect se poate remedia rapid, Muţunau e mai mult decât dornic să-nveţe şi replici percutante, şi maniera de-a le emite pe loc, chit c-am deveni amândoi excesiv de simpatici & vor circula pe net poze cu noi, văzuţi prin cătarea puştii.)
Şi... ce să vezi... şi eu. Ce se naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.
În orice context social, dacă nu-mi convine ceva, încep să protestez. (da, am "fan" club pe ici, pe colo...)
E fix acelaşi gest, de protest.
Exprimă o nemulţumire.
Intenţia din spate e tot aia.
E doar comunicat diferit.
De ce în cazul meu e admisibil, şi într-al lui nu?
Doar pentru că eu-s ceva mai înaltă, şi posed vorbă mai şfichiuitoare?
(Acest ultim aspect se poate remedia rapid, Muţunau e mai mult decât dornic să-nveţe şi replici percutante, şi maniera de-a le emite pe loc, chit c-am deveni amândoi excesiv de simpatici & vor circula pe net poze cu noi, văzuţi prin cătarea puştii.)
miercuri, 5 octombrie 2011
Minerul minor
- Când avea şase ani, tatăl meu a început să muncească în mină, mi-a spus R. 12 ore pe zi, treaba lui era să stea, pe întuneric, la primirea vagonetelor. Îmi spunea că în cele mai multe zile, peste el treceau şobolanii, fugind spre adâncul galeriei, unde aveau să găsească mâncare - resturile ori firimiturile rămase de la mineri. Nu primea lămpaş - ce rost avea, dacă se descurca pe întuneric?
La şase ani.
Se întâmpla acum vreo 80 de ani.
N-a trecut realmente chiar atât de mult timp, dacă stau să mă gândesc mai bine.
La şase ani.
Se întâmpla acum vreo 80 de ani.
N-a trecut realmente chiar atât de mult timp, dacă stau să mă gândesc mai bine.
marți, 4 octombrie 2011
O văd
(eu & puştiul din Al şaselea simţ.)
În tatăl de la grădiniţă, puşti singur şi trist ajuns adult mare, pretins autoritar, fals important, ostentativ pretenţios şi jenibil. Nu, nu face avansuri nimănui. Nu despre asta e vorba.
Prin tot ce spune şi ce face urlă, copilăreşte, după atenţie. Dureros. După o atenţie pe care, acum, n-are de unde s-o mai capete, şi peste lipsa căreia, se vede treaba, n-a putut trece niciodată.
În colega de servici căreia nu-i poţi spune nici dă-te mai încolo fără să vezi pe loc reflexul slugarnic-defensiv de-a pleca ochii şi de-a miorlăi, disperat, orice, în încercarea de-a se face, cu orice preţ, simpatică. Acceptată. Ne-gonită. Admisă. Iubită.
Fata care-a-nvăţat să fie, pe dinafară (ori poate şi pe dinăuntru...), suavă, supusă, blocată şi-ncleiată-n propriile impulsuri contradictorii, dar cu bucle, perle şi gropiţe, bucuria oricărui fotograf, în aşteptarea momentului când îi vor ajunge şi ei pâinea şi cuţitul. Sau secera şi ciocanul. Sau drujba.
Şi care, până atunci, nu e deloc ferită de abuzuri, în sânul familiei ei fericite.
În bunica mereu prinsă, eventual de una singură, în concursul auto-instaurat "cine e cea mai bună mamă”, care otrăveşte discret, încet şi iremediabil, încă nişte vieţi, şi-n care se omite fix răspunsul la-ntrebarea "a cui?"
E mare, neagră, rece, densă şi profundă.
Neiubirea.
De cele mai multe ori fug de ea, cu preţul unui oftat de spaimă, pentru că e mai mare, mai veche şi mai puternică decât mă simt eu în toate dimineţile-mi obosite.
Dar, din când în când, reuşesc să pătrund în ochii aceluia dincolo de tristeţe, renunţare şi furie, destul cât să mă cuibăresc puţintel în spaţiul rămas gol acolo. Preţ de un zâmbet.
Care, oricât de ciudat ar părea, contează.
În tatăl de la grădiniţă, puşti singur şi trist ajuns adult mare, pretins autoritar, fals important, ostentativ pretenţios şi jenibil. Nu, nu face avansuri nimănui. Nu despre asta e vorba.
Prin tot ce spune şi ce face urlă, copilăreşte, după atenţie. Dureros. După o atenţie pe care, acum, n-are de unde s-o mai capete, şi peste lipsa căreia, se vede treaba, n-a putut trece niciodată.
În colega de servici căreia nu-i poţi spune nici dă-te mai încolo fără să vezi pe loc reflexul slugarnic-defensiv de-a pleca ochii şi de-a miorlăi, disperat, orice, în încercarea de-a se face, cu orice preţ, simpatică. Acceptată. Ne-gonită. Admisă. Iubită.
Fata care-a-nvăţat să fie, pe dinafară (ori poate şi pe dinăuntru...), suavă, supusă, blocată şi-ncleiată-n propriile impulsuri contradictorii, dar cu bucle, perle şi gropiţe, bucuria oricărui fotograf, în aşteptarea momentului când îi vor ajunge şi ei pâinea şi cuţitul. Sau secera şi ciocanul. Sau drujba.
Şi care, până atunci, nu e deloc ferită de abuzuri, în sânul familiei ei fericite.
În bunica mereu prinsă, eventual de una singură, în concursul auto-instaurat "cine e cea mai bună mamă”, care otrăveşte discret, încet şi iremediabil, încă nişte vieţi, şi-n care se omite fix răspunsul la-ntrebarea "a cui?"
E mare, neagră, rece, densă şi profundă.
Neiubirea.
De cele mai multe ori fug de ea, cu preţul unui oftat de spaimă, pentru că e mai mare, mai veche şi mai puternică decât mă simt eu în toate dimineţile-mi obosite.
Dar, din când în când, reuşesc să pătrund în ochii aceluia dincolo de tristeţe, renunţare şi furie, destul cât să mă cuibăresc puţintel în spaţiul rămas gol acolo. Preţ de un zâmbet.
Care, oricât de ciudat ar părea, contează.
luni, 3 octombrie 2011
În lumea lui Muţunau
- De ce nu există culoa'iea albasthrhă la semafohr?
- Maaaami, uite, sandalele astea mi-au hrhămas ma'i!
- Dăăăăăăăăhăăăă!
(aceasta este o înjurătură. o aud de fiecare dată când, ori din lipsa mea de timp, ori din fermitatea "directivelor", se simte presat. nu ştiu de unde provine - că împrumută atât de multe lucruri de te miri unde, încât nu mai ştii de unde ţi s-a tras)
- Mami, t'ieci şi te culcă, altfel nu o să te poţi t'iezi pent'u ghrhădi!
... şi încă vreo paişpe pe care le-am uitat.
- Maaaami, uite, sandalele astea mi-au hrhămas ma'i!
- Dăăăăăăăăhăăăă!
(aceasta este o înjurătură. o aud de fiecare dată când, ori din lipsa mea de timp, ori din fermitatea "directivelor", se simte presat. nu ştiu de unde provine - că împrumută atât de multe lucruri de te miri unde, încât nu mai ştii de unde ţi s-a tras)
- Mami, t'ieci şi te culcă, altfel nu o să te poţi t'iezi pent'u ghrhădi!
... şi încă vreo paişpe pe care le-am uitat.
duminică, 2 octombrie 2011
Cărticele de la HinklerBooks
Zisă şi „Străluceşte şi învaţă”.
Am luat-o de la Antic ExLibris, cred c-a fost vreo 30 de lei. În serie mai sunt încă 3, toate pe acelaşi principiu: ai un (să-i zicem) pix cu vârf luminător. Vârful luminător, odată plimbat pe pagină, lasă urme fosforescente care durează 10-20 de secunde.
Distracţia e garantată.
... cel puţin până când "pixul” nu mai luminează.
Nu, nu ştiu nici cum s-a stricat, nici cum se repară (deşi lucrez intens la acest ultim proiect!)
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Detalii... sau răbufneli
Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.
Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...
... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.
Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.
... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.
... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.
Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.
Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.
Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.
Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)
Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.
Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...
... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.
Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.
... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.
... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.
Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.
Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.
Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.
Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)
Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
