D'ale Muţunaului

Muţunau se întoarce din parc cu botişorul umflat şi anunţă c-a alunecat pe noroi şi că s-a lovit rău la buză (care e, acum, de circa 3 ori mai mare...)
- Auzi, da’ te-ai împiedicat şi-ai căzut brusc cu gura de asfalt, sau ai patinat şi ai sfârşit prin a ateriza raşchetat şi pe bot?
- Am căzut direct înainte..
- Da’ matale de ce nu pui mâinile în faţă, ca să-ţi protejezi mutra? Cumva pentru că n-ai mănuşi?

Muţunau refuză să poarte mănuşi. Cel puţin până în clipa-n care i se fac deştele indigo de la frig. Motiv pentru care suspectam că nu-şi scoate mâinile la înaintare, ca, în absenţa micii protecţii oferite de textila pufoasă, să nu le zdrelească şi pe alea.
 
- Dar eu nu ştiu viitorul! zice Muţunau.
Mamiţuni se tăvăleşte de râs.

- Nu ştiu viitorul! Dar ar trebui să-l ştiu!



La o întâlnire vag multinaţională, Muţunau este (fără succes) înghiontit să zică şi el „kalispera” unor cetăţeni veniţi din însorita Grecie.
Ulterior, junele primeşte şi explicaţia:

- „Kalispera" înseamnă „bună seara” în greacă, şi ei sunt greci.
- Sunt greci?
- Da.
- Şi au luptat sub zidurile Troiei?

Nu cred, da’ o să mă duc să-i întreb...

Părinţi, beuturică, matematică şi concluzii

Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit (economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem fără restricţii legate de ore de deplasare... )

Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.

Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi cafteli.

Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi, când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!), vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!

(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez, da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două Transformers. Filme, nu doar maşinării).

Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a 4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.

În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că, matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona arondată...
... e bineeeee!

Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege. Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă săturaţi odată.)

Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!

Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii, pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de la tine, da?)

N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de kafkian.


Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...

Nu glumesc. Aş vrea eu.

Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali  şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.

Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).

Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!

- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai ştiu câţi ani.

Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.

Pe scurt, progres, progres, da’ ho.

Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.

- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’ vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?

Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că l-aş adopta.

Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.

A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)

***

Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.

Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.

- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”

Muţunyde şi Muţunekyll

Luni dimineaţa în drum spre şcoală:

- În seara asta te culci mai devreme, ca să fii odihnit.

- Păi şi nu mă joc pe tabletă?

- Azi nu, miercuri. Azi, cum ziceam, te odihneşti.


Luni seara, acasă, răgete apoteotice, lăcrimi de crocodil pe obraji, depresie generalizată:

- Uhuhuuunnndeeee e tabletaaaa? Dee ceee nu pot să mă joc şi eu cu tabletaaaaaaa!!! Nu mai fac nimic din ce vrei tuhuunhuuhuuuuu!



Marţi dimineaţa, în drum spre şcoală :

- Auzi, în legătură cu crizoaiele tale de ieri... Ţii minte că ieri, cam tot pe aici, am vorbit despre cum te culci tu mai devreme, şi nu te joci pe tabletă?

- Da.

- Păi şi seara, când am ajuns acasă.... care a fost treaba cu circul ăla?

- Seara uitasem.

Varii cioace muţunautice

La votare, în turul 2, nemaifiind distras de niciun observator independent care să dorească să stea de vorbă cu el, Muţunau trage conştiincios perdeaua după Mamiţuni-cea-vitezoman-grăbită.
Întru discreţie şi secretul adevărat al votării, păi nu aşa ai zis, că de-aia sunt perdele, să nu vadă nimeni ce votezi tu?

***

Muţunau, obişnuit, de ceva vreme, cu portocalele tăiate pe lat, pentru suc, procedează la fel şi pentru cele pe care, de fapt, intenţionează să le mănânce. Prin scurmare.

Baby-sitterul neintervenţionist (dar protestataro-pârâcios) se plânge:
- Vaai de mine, să vezi cum le-a tăiat, de-a latul, şi apoi s-a apucat de scobit în ele, degeaba i-am spus că nu aşa...
(în general, lui Muţunau degeaba îi spui că nu aşa, câtă vreme nici nu stopezi ferm comportamentele, nici nu-i serveşti comportamentul pe care i-l ceri / modelul după care să acţioneze; singura consecinţă va fi o clară durere la başcheţi...)

Împricinatul intervine:
- Nu doar le-am scobit, le-am şi lins!

Hohot intens de râs mamiţunesc.
Muţunau se indignează:
- Serios! Le-am lins!


***

- Îmi cumperi Lego? Te rooog....!!!
Muţunau are deja două găleţi de Lego (cea de-a treia este strict de uz mamiţunic şi nimeni nu are permisiunea de a se apropia de ea...), şi un număr greu de reconstituit de maşinuţe şi nave spaţiale Lego.
Greu de reconstituit pentru că, post montări şi demontări succesive, au sfârşit prin a fi depozitate claie peste grămadă, la un loc cu toate celelalte piesuţe. Acu’ mai descurcă-le dacă mai poţi.

Discuţia se poartă în Afi unde, mai nou, există un magazin Lego.

(Notă despre Afi: marile capete luminate de-acolo au scurtat, cu nesimţire, timpul de staţionare gratuită, sâmbăta şi duminica, de la 3 ore la 2 ore. Presupun ca demersul ţinteşte, de fapt, spre parcare cu plată pentru orice durată de staţionare... Ei, las’ că-mi scurtez şi eu cumpărăturile la toate magazinele găzduite de voi, în acest caz. Pentru că, surpriză, pot. Mai ales de când aţi lăsat Starbucks-ul să plece.)

În drum spre Lego (de unde, cu toate promoţiile, de 20% şi nu numai, n-am cumpărat nimic), Muţunau evaluează tematicile ştiute şi mai adaugă una:
- Deci, ne uităm la Lego StarWars... poate şi la Chima... şi la secţia de poliţie...

După o scurtă pauză...
- Bine că nu şi la secţia de votare! Să fie un omuleţ Lego Ponta şi un omuleţ Lego Iohannis!

Bine că nu ştii nimic de Dragnea şi Hrebe, că deja începea să semene a Game of Thrones...


***

Dimineaţa devreme, zi de şcoală.
O scurtă privire spre Muţunaul adormit buştean indică lăsarea lui acasă.
Măsură inspirată, de altfel, de vreme ce musiu urma să se trezească abia la 12.30.

- Aşa, şi după ce v-aţi trezit? Sunt curioasă cu ce v-aţi mai ocupat, cu Lego?
- A, nu. S-a apucat să citească Odiseea!

Ne lipseau nişte cărţi din colecţia scoasă de Adevărul, dar aspectul a fost remediat după oarece vizite la libraria mică-mică de lângă Cărtureşti, la Patria... (cum stai cu faţa la Cărtureşti, ai Patria în dreapta, iar librariuţa asta în stânga, în colţ)

Deci, recapitulăm (că poate nu s-a auzit clar şi pe ultimul rând): Muţunau este copilul care, scutit de şcoală, stă acas’ şi citeşte Odiseea.
(asta, desigur, pen’ că tableta era suspendată (temporar confiscată, adică), alfel ar fi citit, desigur, Angry Birds.. )


Prin urmare, la o vizită ulterioară la oarece supermarket, nu m-a mai mirat teribil de mult următorul dialog:

- Uite o ridiche muşcată!
- Hă?
- O ridiche muşcată!
- Unde? A, nu e muşcată, e tăiată!

Muţunau ignoră replica, din motive de (auto)contemplare a zicerii proaspăt emise:
- O Euridice muşcată!

După care a luat-o razna, pretinzând că Euridice fusese muşcată de Polifem (alt personaj captivant...), dar aici am oprit brain-storming-ul, că eram prea ocupată să râd de prima replică.

Ce fel de babă aş vrea să fiu

Una bine dispusă. Au naturel, nu din motive de mici izbânzi meschine la coadă la piaţă / supermarket / butelii.

Una sănătoasă, de preferinţă, neîncărcată de metri cubi de analize şi radiografii şi nici de tone de văitaturi care de care mai intense.
(Evident, asta presupune un stil de viaţă sănătos încă de pe acum, cu cât mai puţine excese de tip nesomn, cofeină, mâncat aiurea, nefăcut sport, şamd)

Una încă independentă financiar.
(Ceea ce presupune să mă apuc să pun deoparte de pe acum şi, în egală măsură, să mă asigur că pot produce bani, mulţi-puţini, câţi or fi, şi după vârsta legală de pensionare, şi că-mi pot controla rezonabil cheltuielile. Nu, n-am iluzii în materie de pensie de stat.... şi nici în materie de pensie privată...)

Una capabilă să-şi poarte de grijă. Detest ideea de împovărare la fel de mult ca şi pe cea de dependenţă.
(Am deja traume pe teme de degradare fizică. Am trăit asta în calitate de „aparţinător”. E nimicitor.)

Una care să-şi accepte cu graţie vârsta.
(În privinţa asta n-am prea mari îndoieli. Nici prea mari iluzii - mi-e clar ca subiectul va deveni din ce în ce mai dificil...)

Una destul de bine inserată în social. Via mai multe grupuri, de preferinţă.
(Ca să nu fie cazul să-l sec la cap pe Muţunau, doar pentru că eu n-am altă treabă, cu texte de tipul „dar povesteşte-mi şi mie ce mai faci tu...”, respectiv cu povestiri interminabile despre cum era să strănut eu, dar, până la urmă, n-am reuşit)

Una pe care să vrei s-o vizitezi de drag, nu din obligaţie, sau pentru că de Crăciun şi de Paşte oricine stă la casa lui (a se citi merge la casa unde locuiesc părinţii...)

Una cu o viaţă proprie. Interesantă şi captivantă, pe cât posibil.

Una cam aşa, poate:
(chit că momentan nu intenţionez să m-apuc de fumat. nici măcar trabuc)

(sursa foto şi alte modele de urmat, aici)

Zoon politikon se răzgândeşte. Din nou

 (o să sune cam a „după război, mulţi viteji s-arată", da’ asta e, mai devreme n-am apucat să consemnez, ca să conserv cronologia zicerii.. )

 După oarece vacanţă, pescuiesc copilul spre-ntoarcere acasă, ocazie cu care aflu că, de unde era mare susţinător Iohannis, după una din dezbateri (a doua, poate...?) Muţunau a declarat că nu-i mai place „neamţul”.
Bunica de Muţunau susţine că musiu ar fi spus chiar că îl preferă pe Ponta - dar cum ea e votant michimausic, tratez citatele cu gramu’ de sare indicat...


Acu’, din istorii recente, ştiu că Muţunau posedă un instinct ieşit din comun în anumite privinţe.

N-a fost, ce-i drept, capabil să-mi indice numerele de la 6 din 49, ca să nu mai fie nevoie să mă duc la muncă şi să pot sta toată ziulica pe blog (sau poate n-a vrut...?), dar, de fiecare dată când era de intuit sau de prezis ceva (cu care el personal n-avea nicio treabă), precizările pe care le făcea erau suspect de pertinente. Nu-l poftea nimeni la dat declaraţii, se trezea ’mnealui vorbind.

E drept, merită zis, precizările pe care le făcea erau pe marginea unor chestiuni de ordin artistic (interpretări de piese de teatru) şi logistic (la supermarket nu mai sunt banane, ajungem la ora X la destinaţia Y).

Vom fi având paranormal strateg senior la domiciliu, cine ştie...


Aşa încât m-am cam îngrijorat la gândul că Muţunau l-ar fi descalificat pe Iohannis... (deşi poate dorea să-i sancţioneze doar prestaţia cu pricina...)

Îngrijorată cum mă găseam, azi de dimineaţă, când eram cea mai chiaună de nesomn, şi cea mai nelămurită cu privire la cum apucăm să facem tot ce stabilisem (patinaj, livrat şi preluat bagaje, votat, văzut 2 filme la Kinodiseea, consiliat omuleţ plecător la Paris), Muţunau vine lângă mine, mă bate părinteşte pe umăr şi-mi zice, de parcă tocmai ar fi obţinut dovada incontestabilă:

- Iohannis va fi preşedinte!

Aştept până mâine dimineaţă (sau seara...) să-i confirm.



PS (luni seara). Am rezolvat enigma, ambuscând matinal-întrebătoriu Muţunaul (în lift)

- Auzi, da’ când ai zis tu că va fi Iohannis preşedinte... de unde ţi-a venit ideea?
- De la scoruri.
- Hă?
- De la voturi.
- Dar nu se terminase încă votarea!
- Dar mi-a spus bunica despre Iohannis că avea scoruri mai mari în sondaje!

Na, deci nu vom câştiga la loto. Nu fără sondaje, cel puţin...

Călătorie-n ’89. Pe viu

Du-te-n balcon. Sau, dacă ai aşa ceva, într-o cameră neîncălzită. Ia-ţi un pulover pe tine. Sau o geacă, la o adică, dar una mai veche, clasică, fără puf de pinguin şi alte minuni de păstrat bine căldura. Alea nu s-au inventat încă pentru comerţul socialist.

Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.

Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...

Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?

Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.

E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.

Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.

Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.

Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?

Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...

Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.

Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.

Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.

Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.

Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.

Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....

Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?

Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...

Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?

Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...

Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.

Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.

Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.

Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.

Victimizare, colectivism, traumă şi (ne)sănătate mintală

Există (de multă vreme...) câteva teme pe care le găsesc relevante şi pe marginea cărora tind să reacţionez intens.

Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.




Victimizarea

(sursa foto)

Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.

Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...

Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?

Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)

Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...

(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)


Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.

În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.

În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)

Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.

Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?


Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.

Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.

Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.


Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.

Cum o opreşti?

Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.

O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.

O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)

Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)

Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.


Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.

Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)



Booon. Colectivismul.

 

În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)

 

Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)

Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.

Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.

Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.

Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.

Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.


De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).

Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.

Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).

Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.


Cum ieşi din el?

Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.

 

Educându-ţi copilul / copiii să se ghideze după propriile alegeri, nu după presiunea grupului şi nici după teama de-a fi devalorizat / exclus. Vorbindu-le despre nevoia de apartenenţă, cu accent pe apartenenţă la ce? Ilustrându-le (prin exemplu propriu şi nu numai) cum decurg comportamentele din valori.

(sursa foto)

Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.


De ce toată această expunere?

Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.

Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)

Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.

De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.

Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.

Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.

Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.

Zoon politikon se întoarce

(vedem dacă se şi răzbună...)

- Să nu cumva să votezi cu Monicuţa aia Macovei, zice Muţunau, în drum spre secţia de votare.

Notez, în gând, remarca referitoare la magnificul „îndemn” de debut (mai precis, la presupusa lui sursă...), alături de o oareşcare imprecaţie aferentă.

S-a prins că nu votez nici cetăţenii vag urecheaţi despre care, pe baza imaginii electorale, nu ştii sigur dacă mai sunt vii, nici reclamele la zacuscă, nici pe alea la Dedeman. Mai mulţi nu prea mai ştie.


- Da’ tu cu cine ai vota?
- Cu Iohannis!
- Aha. De ce?
- Seamănă cu unchiul M.!

(unchiul M. este considerat, desigur, admirabil de foaaaarte simpatic).

Şi-acu’, şăd eu, ca baba pe şanţ, întrebându-mă dacă nu cumva ăsta e standardul naţional de decizie din spatele votului: reperul de tip clasa I....

Câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul

Există câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul (şi altele, destule, cum ar fi c-am uitat unde-am pus tableta, în care voi persevera îndârjit în stilul smuls Münchausen).


Dar n-o să-i spun că-şi poate realiza toate visele. Şi nici c-ar trebui s-o facă.

Nici că nu trebuie decât să-şi dorească intens, cu adevărat. (măsurabil la intensometru, eventual)

Nici că dacă vrea, poate. Ăsta e slogan de başcheţi, cu toate calităţile aferente...

Nici că eu voi fi întotdeauna „acolo” pentru el. (pe-asta n-o zic mai degrabă din pricina exprimării mai mult decât imprecise - unde, acolo? şi, chiar aşa, mereu? inclusiv post-mortem?)


N-o să susţin nimic din toate astea. Pentru că nu doar că nu cred în textele anterior menţionate, da’ m-am şi putut convinge de malignitatea lor. (nu, nu e mult spus. e puţin spus!)

Ca să crezi că-ţi poţi realiza toate visele, ar trebui să ai extrem de puţine - dublate de al dracului de multe resurse, şi de timp la discreţie. Nu-mi pare că trăim în universul în care ăsta să fie cazul.

Ca o comparaţie, e cam ca şi când ai crede că-ţi poţi cumpăra tot ce vrei (neluând în calcul nici că unele obiecte intens dorite la impuls nu-ţi trebe, şi că, de la un moment dat încolo, poate-oi vrea să mai ai, totuşi, loc în casă...)

E imbecil, ilogic, fals. Sursă insidioasă de adânci nemulţumiri viitoare, nu încurajare momentană.


Şi, dintr-un motiv foarte concret, e şi (în esenţă) letal.

N-am nimic cu dorinţa nimănui de a încuraja o altă fiinţă umană (care, la o adică, să fie chiar copchilul din dotare).

Dar omul are şi nevoia de a visa - pe care goana după realizare o omoară, în timp ce te şi scindează „un pic” (că, de, contemplare şi acţiune, deodată, nu se poate).

Încurajarea se poate realiza pur şi simplu ascultând: ce-ar vrea să facă, şi ce-şi imaginează că s-ar întâmpla, dar după aceea, şi de ce consideră că ar avea nevoie, şi cum ar face...

Nu-mi pare indicat să pierd contactul cu realitatea pentru că-s profund ancorată-n viitorul luminos, caracterizat de curgeri de lapte şi miere, post-realizarea viselor mele măreţe.

Şi nici să mă-nfiletez mental în dorinţe faraonice a căror realizare nu stă-n puterea mea.


Mă concentrez mai degrabă să-mi ajut copilul să înveţe a face distincţia-ntre realitate (prezentă, concretă, palpabilă, dovedibilă) şi imaginar, respectiv trecut.

Dorinţele-s ţesute din stofa imaginarului - oricând de prezent zici c-ai fi în, ei bine, prezent, când te-apuci să le emiţi.

Planul pe care te apuci să-l faci pentru a-ţi transforma visele în realitate (na, că are şi româna expresia, deci e mai uşor de făcut distincţia...) e ca un fel de hartă brodată pe aceeaşi stofă.

Când te şi apuci să faci lucruri în sprijinul realizării acelui plan (de preferinţă altele decât să freci la cap altă persoană să-ţi facă şi să-ţi dea, ori, vade retro, satana, să te-apuci să te lamentezi de tot ce nu e bine pe lume, căci, iată, nu-ţi pică nimic din cer - cel mult ploaie - şi nici posmagii nu-s destul de muieţi...), abia atunci mai trec în plan real unele lucruri.


Şi mai e ceva: dorinţele sunt volatile. Şi efemere. Dacă le scrii, una câte una, pe hârtie, şi le pui la sertar (ca pe literatura de rezistenţă, cum ar veni...) peste oarece vreme, e foarte posibil să constaţi că multe nu rezistă la recitit. Ori ai uitat de ele, ori au venit altele noi, ori s-a schimbat conjunctura şi marile deziruri şi-au pierdut complet şi-actualitatea, şi aparenta urgenţă...

(dorinţele puternice şi importante, între noi fie vorba, nu prea ajung la hârtie, dat fiind că, de cele mai multe ori, scriitorul e-n curs de a le realiza... sau măcar s-a apucat!)


Deci... nu. Nu pornim de la ideea c-o să-ţi poţi realiza toate visele. Pornim de la alte concepte - un plan şi un sertar. Şi ne uităm la câte o dorinţă odată (ultima dată când am verificat, nu păream duhu’ din lampă!)

La muncă, aşadar.
Că eu, una, de victimuţe văităcioase m-am săturat.

- Mă enervezi!

... zice Muţunau.

- Poftim?
- Mă enervezi! mârâie musiu. Tu! Tu mă enervezi!
Un deget mic înţeapă acuzator aerul înspre mine.
Iar nu i-am dat tableta / creveţi de la Nordsee / pe fata împăratului de soţie şi jumătate din împărăţie.


- Gogule, zic, cum...?
- Faci chestii care mă enervează! Deci, tu mă enervezi!
- Eu zic că, la vederea lucrurilor făcute de mine, tu te enervezi. Adică, enervarea îţi aparţine.
- Nuohohoh! se agită şi mai tare vulcanul piticot.
- Sunt eu în capul tău?
- Nu.
- Ai butoane, ca maşina de spălat, pe care, când apăs, să pornească programul de spălare? Ăăăsta, de enervare?

Muţunau rânjeşte, da’ o ţine pe a lui.
- Da! Am butoane şi tu, când apeşi pe ele, mă enervezi!


Mă loveşte subit (şi, din păcate, efemer) steclirea de geniu:
- Auzi, da’ cand îţi convine ceva ce fac, zici cumva „Mă bucuri?”

Privirea de pe mutra Muţunaului - curat reclamă MasterCard.

Homer, varianta dâmboviţeană

Bunica, mare cititor de Iliada:
- „Grecii de pe bastioane nu-si îngăduiau nicio clipă de răgaz... ”

Mamiţuni, vag-absent-butonatoare dar (din motive de frig, brr, aflată în raza sonoră a lecturii), plictisită de atâtea cânturi repetitiv-caftitoare:
- Cât să bea şi ei o bere, acolo!

- Şi să mănânce un mic! intervine, neaşteptat, Muţunau.


Hohote de râs.
- Păi, zice Muţunau, mici şi bere, nu?

Lămpi simultane în ochii muţunautici, mai ceva ca la înot sincron:
- De unde ştii tu de mici şi bere?
- Păi, când am fost cu V. şi cu S. şi cu H. la cetatea... Cetatea aia!

Alte hohote de râs.

Reiese că Muţunau beneficiase deja (cam acum 1 an...) de o altă interpretare liberă a istoriei - la cetatea dacică nu-ştim-care (aflată însă, sigur, la nu foarte mare distanţă de Sibiu), dacii sau romanii (sau şi, şi) fuseseră, de asemenea, prezentaţi ca meditând intens la mici & beri.
(’poi, dă, cine se aseamănă se adună...)

Se reia lectura homerică bunicească:
- „Deodată se auzi un strigăt: uitaţi-vă-n sus, pe cer!"

Apoi, acelaşi lector, deja ireparabil contagiat, adaugă:
- Pică mici şi bere!

Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)

Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ alternativ. Poală de bani lunar.

Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.


Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!

Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.

Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
 Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?

- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!

(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)


Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.

(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)



Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).

- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.

Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!

Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:

- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.

Supriză la capătul firului.

Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.

Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!

Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.

Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.

După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.

- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...

Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.


Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.

În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.

(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”

De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )


Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una,  ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)

În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.

Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.


Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.

Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...

Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.

Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.

Varii conversaţii muţunauto-mamiţunice

- Încă un Iohanis! zice Muţunau, pasager bine-centurizat pe bancheta din spate. A, uite-l şi pe Victor Ponta. De ce sunt atâtea poze pe toate stâlpurile?
Cum ziceam, Muţunau e, din când în când, ungur.

- Stâlpi, nu stâlpuri. E campanie electorală.
- Ce e aia?
Cum explic eu, pe scurt, porcăria...?

- Păi, la fiecare 5 ani, se schimbă preşedintele.
- Acum e Băsescu.
- Da. Însă anul acesta alegem pe altcineva pentru următoarea perioadă. Acum candidează, adică vor să fie preşedinte, 14 persoane. Şi pozele astea afişate pe stâlpi sunt una din modalităţile prin care vor ei să se facă şi mai cunoscuţi şi să câştige voturi.
- Ce sunt alea voturi?
Muţunau a mai fost cu mine la varii votări, dar nu mai ţine minte nimic despre niciuna.

- Votul este alegerea pe care o comunică fiecare adult. Eu o să merg la o secţie de votare (adică da. merg la vot. de obicei nu dădeam în brânci... Acum mi se pare imperativ să dau din ştampilă) şi o să indic, ştampilând un anumit pătrăţel, pe cine doresc eu în funcţia de preşedinte. Pe urmă, voturile vor fi numărate de persoanele din comisia de la secţie, şi apoi vor fi adunate, pe toată ţara, pentru fiecare candidat în parte.
- Şi n-o să greşească?
- Sper să nu....

Câteva intersecţii mai încolo, proaspăt instruitul epiloguieşte discuţia:
- Aha! Candidează şi Teodor Meleşcanu!


***

Peste vreo două seri, nişte băieţi lipesc, rapid şi neautorizat, afişe A4, color, cu candidatul X, pe uşa blocului, după care o rup de fugă (cu maşina...) în noapte.

Întrebare, cu un ochi la afiş, şi cu altul la băieţii care alergau de parcă urma să puşte:
- Ce-ar fi să-l rup?
(la sancţionat neautorizarea, înainteeee...)
- Ei, lasă-l şi pe el, acolo...

Ce-ar putea fi neobişnuit la acest dialog?
Că doar vandalisme muţunautice s-au mai văzut.
Emm... iniţiativa stricătoare îmi aparţine.


***

Marele amor tabletist continuă, post dezinstalare şi reinstalare de varii haplicaţii.

Ca o paranteză pornită de la aceste manevre tehnice, într-o zi, scoasă din sărite de varii deraieri muţunautice (trântea toate uşile, că doar uniţi salvăm...), l-am întrebat cum putem să dezinstalăm acest comportament, că eu, una, m-am săturat profund de efectele lui...

Episodul 1:
Îi explic că, dacă-i mai trebe joacă pe tabletă, să facă bine să demonstreze că se poate opri din joc după o perioadă de timp dinainte stabilită (1 oră). Că nu sare peste mese (şi nici nu le grăbeşte...) ca să se joace. Şi că vreau să văd că se comportă reflectând faptul că el e stăpânul tabletei, nu invers.

Muţunau (care, ulterior, a băgat la cap, de vreme ce s-a autoreglat în câteva situaţii, închizând tableta după intervalul de timp stabilit de el, cu el! Nota: dacă tot fixez cadre şi stabilesc reguli, să le notez undeva. Aşa, mi le amintesc şi eu şi află şi alţii de ele...), mă priveşte intens şi rosteşte apăsat:

- Tu chiar nu vrei ca eu să fiu fericit?


Episodul 2:
Anunţ (într-o sâmbătă) c-o să dau o fugă până la servici, unde am uitat nu’ş ce.
Muţunaului (care ştie că la birou am wifi... şi care mi-a şi lămurit unul dintre colegi, acum câtva timp, să-i dea acces şi tabletei dumisale la sursa de ambrozie ludică...) se ridică, brusc, cu ochii sclipindu-i pofticios:
- Merg şi eu! Şi mă joc Epic!

După mine, unele din joacele cu Angry Birds mai au sens, da’ Epic e profund idiot. (bum-bum, pleosc, puncte. poftim??? până şi praştiile aveau mai multă noimă...)
(pasiunea de rezervă a lui Muţunau, de a urmări pe Youtube sesiunile jucate şi înregistrate de alţii, nu mai spun cum mi se pare... )

- Mhmâm, mormăi eu absentă, cu nasu-n laptop.
... deci cu net...

Post 562,000 de cereri „da’ când mergem? da’ de ce nu mai mergem odată la birou?”, şi o explicaţie oarecum dezlânată privind dorinţele teroriste (tu vrei ca eu să fac ceva pentru dorinţa ta, aparent musai îndeplinibilă prin mine, fără nicio atenţie cu privire la posibilităţile şi interesele mele), musiu aduce artileria grea - logica:

- Dacă-mi pui acum Epic, scapi de terorizat.

Se zguduie camera cu mine de râs. De al meu, desigur.

Junele se indignează.
- N-ai niciun pic de respect!
- Pentru Epic, desigur, n-am.
- Da’ nici pentru mine!
- Pentru tine, da. Pentru mofturile tale, nu.
- Tot aia e.
- Nu cred. Tu eşti una (eşti o persoană), dorinţele tale sunt altceva. Eu fac diferenţa dintre ele.
- Eu nu.

Curat Kafka. Junior.


***

De sezon, mă trezesc să anunţ în familie că m-am apucat să-mi compun lista de cereri pentru Moş Crăciun.
(Mă tot uit pofticios la o anume poşetă şi la un ceas dăştept - e drept că la pagina de ceasuri mă uit puţin cruciş, că mă tentează două... unul clasic, bijuterie curată, extrem de scump, şi unul de ultimă oră, vârf de tehnologie de vârf.
Nu-mi trebe, de fapt, niciunul din aceste obecte. Da’ pân’ la urmă, de ce s-a inventat Moş Crăciun?)

Muţunau spune că el vrea telepoduri (nu’ş ce trompete angribărdsice, adică).

Bunica intervine, mai mult sau mai puţin oportun, şi spune că lui Muţunau deja i-a adus Moş Crăciun X bani în contul (de economii) din bancă.

- Ei, zic, foarte frumos, doar că pe ăia nu i-a adus deloc Moş Crăciun.
Nu-s adepta marelui şi clasicului trend „să păcălim copilul!”. Nu din exces de etică (lista de minciuni cu tentă de lubrifiere socială „nu, nu cred că vă stă rău tunsoarea” e lungă, largă şi des accesată), doar că mi se pare şi idiot, şi inutil, şi dăunător.
Şi, pe moment, pe Muţunau oricum îl doare la başcheţi de bani.

Când începusem eu să mă încrunt mai fioros, pe lungimea de undă a tuturor minciunilor tembele servite mie personal (memoria bună de la vârste mici poate prezenta anumite neajunsuri...) Muţunau salvează situaţia:

- Sigur că nu i-a adus Moş Crăciun! I-a adus Zâna Măseluţă!

Joaca de-a a doua opinie şi ce se mai petrece când te duci la controale stomatologice

Joaca n-am început-o realmente intenţionat - dar am continuat-o aşa!

Pe scurt: merg la un cabinet de vreo 3 ani şi jumătate, de când cu necroza. M-am tot dus când aveam câte-o plombă de re-instalat, etc.
Mai nou, singurele apăsări sunt că nu pricep de ce mi s-au strâmbat oarece dinţi şi că i-aş vrea mai albi. Nu, nu vizibili de pe lună, dar nici în dulcea nuanţă de emmentaler, dată cu drag de hectolitrii de ceaiuri (& cafele) pe care-i bag în mine.

Post radiografie panoramică (de-aia, cu cerbi şi căprioare pe fundal), scot şi noile docomente la interval, spre vizualizare, să ne lămurim la dublu.

Pentru Muţunau: verdict intermediar, probabil va fi nevoie de aparat, dar hai să-l vedem pe june.
Oricum, aparatul va fi unul de purtat noaptea.

Pentru mine, supriză, jackpot.

- Aveţi o asimetrie aici, vedeţi?

Pe scurt, mandibula e prinsă oarecum şui de bostanul din dotare.
Dinţii or fi părând ei aliniaţi -  când am gura închisă. Când încep s-o deschid, e clar că simetria dispare, pen’ că onor falca-mi se ocupă de fente, virând spre stânga.

Deci, peste 6 luni, altă radiografie panoramică (alţi cerbi, etc), de data asta cu gura deschisă, ca să se vază clar de unde vine minunea.


Muţunau are alt dentist, căci s-a nimerit să-i povestesc unei prietene despre dinţanii de rechin, şi, dentista mea fiind în concediu, am ajuns brusc şi rapid la cabinetul unde-l duce prietena mea, de ani de zile, pe fiu-său.
Plin de jucării (minunat!), mai toate păcănitoare (greşit!), cu televizor pe Minimax sub nasul pacientului, cu medic şi asistentă cu drag de copii...


Noa’, şi ajungem la aparatul dentar...

- Ar fi bine să-l poarte 24 din 24 şi, eventual,să-l dea jos doar când mănâncă.
Muţunau haleşte 3 mese pe zi la şcoală, 2 acasă şi cel puţin o alta prin maşină / pe alţi varii coclauri. Aparatul ăla (care are 2 părţi, logic) ar trebui scos frumos şi pus la fel de frumos în cutiuţa lui... înainte de fiecare masă.... pe urmă, pus la loc în cutiuţe ... Îhâm....
(deja am viziuni cu copchiii de la şcoală, jucând fericiţi fotbal cu cutiuţele. cu Muţunau în frunte, nu aşa...)

Explic latura practică a întregii poveşti şi, post prima sugestie medicală, întreb:
- Da’ unul de purtat doar noaptea nu aveţi?

Urmează o lungă discuţie din care reies clar multiplele avantaje medicale ale aparatului 24-din-24. Şi belelele lor (dureri, probleme de dicţie, etc) - e drept, frumos machiate ca de suportabile şi de scurtă durată.
Şi preferinţa asumată a doamnei doctor pentru ele.
Până şi eu sunt de acord - dar asta nu mă împiedică să-mi păstrez picioarele pe pământ. Miroase a nevoie de compromis.


În cele din urmă, doamna doctor spune c-ar fi mai bine să mai aşteptăm până la erupţia măselelor de 6 ani.
- Mie alea mi-au ieşit la 8.
- Cam târziu... zice doamna doctor.
Dr. Google, desigur, zice că n-ar fi prea târziu. În fine, fiecare cu manualul lui.


Concluzionâm că ne vom vedea la anul, când, în funcţie de ce revoluţii mai apar în dinţanii domnului, să stăm strâmb şi să judecăm drept ce şi cum pe mai departe.


Boon. Ajungem (tot la cabinetul de copii) la mine. Pentru că pune oarecum necentrat radiografia pe negatoscop, nu-i sare-n ochi asimetria cu pricina.

- Nu văd nicio cauză. Nimic care să indice vreo cauză...
Întreb, mură-n gură, dacă strâmbarea dinţilor ar putea fi provocată de vreo asimetrie de mandibulă.
- Nu, nu văd aşa ceva.
Dar nu face nicio manevră de verificare (să mă urmărească deschizând gura sau să pipăie articulaţiile cu pricina).

Uite cum ajungi la a vrea o a treia opinie...  Ştie careva vreun stomatolog bun?
Pam-pam!

(Pe scurt, am vaga senzaţie că, pentru Muţunau, o să debutăm cu aparatul de purtat noaptea, la dentista mea. Pentru mine, aşteptăm să treacă 6 luni pentru noua radiografie, că vrem fapte, nu vorbe, da?
Trecem peste faptul că dentista mea m-ar fi trimis instant la o a doua radiografie... deşi-i spusesem că abia făcusem una, cu o săptămână înainte... şi că abia când am întrebat iar a conchis că, totuşi, de vreme ce nu-s conştientă de vreun disconfort anume, nu ne aleargă nimeni... )



Aşaaaa.... şi ce se mai petrece când te duci la controale stomatologice?

Păi, dacă ajungi să zici da! subiectului profilaxie, procedură care nu e doar enervantă şi de durată, da' mai şi doare (pentru majoritatea metodelor folosite...), s-ar putea să pierzi 12 găleţi de sânge (dacă posezi, ca mine, gingii misterios de sensibile) şi să te trezeşti, în urma unei manevre puţin greşite
(jet de aer sub presiune repede alunecătoriu misterios de pe măsea, direct în obraz... şi degrabă creatoriu de hematoame de dimensiuni deloc neglijabile...), cu o falcă de hamster proaspăt înfundat cu mâncare.

Ei, vestea bună e că mi s-au albit deja dinţii.
Vestea proastă e că nu-i dau minunii şanse să dureze după mai mult de 3 cafele...

Concluzia?
Ca-ntr-un banc sec: Mi-am luat periuţă Oral B!

Nu, nu de aia de 800 lei, cu baie, bucătărie şi jacuzzi, ci din aceea mică, de 60, actualmente la promoţie prin varii hipermarketuri cu angajaţi care nu ştiu un’ le-o fi marfa.
(Periuţele Oral B, din varii motive, sunt, uneori, proptite la electrocasnice, nu la raionul de paste şi periuţe, unde m-am dus eu prima oară. Bine că nu-s la moto-velo.. )

Aştept cu interes să constat ce schimbări apar după vreo lună de folosire (pe loc mărturisesc că n-am avut nicio revelaţie, în afară de faptul că zbârnâie foarte sonor).

Dovada că m-am ţăcănit de tot

(presupunând că ar mai fi fost nevoie de ea...)

Iată ce citesc. Nu lui Muţunau, pentru propria-mi curiozitate.

Nu sunt foarte sigură că voi purcede la a-i lectura şi Muţunaului (cu toată disponibilitatea mea pentru lecturile bilingve... respectiv traducerile din mers!), dar îmi place!


Sursa: Anticariatul ExLibris de pe Doamnei. 9.99 lei / volum.

Ia să vorbim noi despre inegalităţile de şanse...

Povestea porneşte, întrucâtva, de la discursul Emmei Watson de la ONU




Pentru amatorii de lecturi suplimentare, nici Laci Green nu e de lepădat (chit că n-o ştie tot mapamondul şi n-a fost nici la ONU). Discursul ei apare, de altfel, ca fiind postat acum 5 luni.




De fapt, tehnic vorbind, povestea-mi porneşte un pic mai înainte, dintr-o dimineaţă (să fi fost acum trei-patru săptămâni? nerelevant, deşi, pentru fixişti, se poate identifica data exactă).
La RFI era o discuţie despre alegerea comisarilor europeni (în curs de primă intervievare, la momentul cu pricina). O voce vag masculină & vag cunoscută  mormăia fonfăit, oarecum discursivo-incongruent (dar, desigur, profund corect din punct de vedere politic) despre faptul că, în afară de criteriile de competenţă, conta foarte mult şi imperativul celor 9 femei-comisar.

Pe scurt, omul n-avea nimic cu doamna (CC, care a şi fost nominalizată, în cele din urmă), dar ea nu era, mă-nţelegi, fix competenţa întruchipată şi s-o alegi, aşa, pentru că e femeie... hmm... mneah. De ce, adică, să alegi în funcţie de gen? Nu e bună nici discriminarea pozitivă... Asta ne trebuie nouă? Avem criză, avem, practic, război la poartă. Ţţţ!!!


Începusem să mă-ntreb cine-o fi fost aiurilă ăsta, de nu zicea o frază coerentă cap coadă ... (notă: un bun indicator cu privire la coerenţa discursului este transcrierea imaginară: dacă ai vedea textul ăla scris, cât de uşor de citit ar fi? cât de bine structurat în propoziţii şi fraze? Alt indicator bun e traducerea imaginară în altă limbă: nimic nu scoate la iveală mai uşor fracturile de logică şi găurile de sens... dat fiind că traducătorul, în esenţă, dacă nu e rudă de gradul I cu Google translate, caută întâi sensul)

... când omul, uşor îmboldit de moderator, dă să se umfle-n pene cât de corect şi obiectiv e el, zicând: „dar eu iubesc femeile”.

Hă?

Da, le iubea, şi nici nu le izgonise, ele erau cam 70% din voluntarii din campaniile lui...
Persoană primitoare, ce mai.

Deci matale iubeşti femeile. (bine că n-ai zis nimic de sex în grup. care e avantajos, dacă ai altă treabă, poţi pleca).
A, şi eu mandarinele. (aici merge mai degrabă noţiunea de kil. kilogram, adică. plecatul e, mai degrabă, relativ inaplicabil)

Şi, uneori, iubesc mult tigăile de fontă propulsate intens şi precis către varii mecle de tăntălăi sexişti.
(desigur, producătorii susnumitelor tigăi ar putea protesta, profund ofensaţi).

Cine e pretinsul mare tolerant?
Un cetăţean cu o imagine altfel relativ bunuţă, activist cât încape, aproape-primar, salvator de oraşe... Reper hipsteresc. Om serios.
Bleah.



Povestea se continuă cu o discuţie lansată fals-inocent (dar nu mai puţin greşit), de un tânăr domn - momentan prea tânăr ca să fi dat personal cu capul de realităţi mai colţuroase, pân’ acu’ relativ favorizat de soartă şi suficient de imatur cât să sară sceptic la interval, pretins cu logica-n mână, înainte de-a se obosi să se uite la fundalul problemei.

Ce-ntreba el, pe scurt: auzi, da’ dacă femeile sunt plătite mai prost, cum de îşi mai găsesc bărbaţii de lucru?

Pentru că inegalitatea nu începe la angajare - ci cu mult timp înainte. E un bulgăre urât de zăpadă murdară care creşte şi tot creşte, din multe dezechilibre, discriminări şi privilegii, pe tot parcursul creşterii şi educării unui copil.

Nu e clar cum? Ia gândiţi-vă la copiii de etnie rromă.
Inegalitatea de gen e o poveste ceva mai insidioasă - dar procesul e identic.

În rest, simpla întrebare prelungeşte inegalitatea. Şi asta e, de fapt, beleaua principală: că întrebările sunt, şi azi, adresate de pe poziţii de forţă.

***

Povestea cu inegalităţile de gen e ca o ciorbă mâloasă, în care ai pus legume proaspăt culese, dar nespălate (că doar sunt naturale, bio, nu?) şi din care, la un moment dat, te poţi trezi (sau nu) că ţi-e extrem de familială (şi eventual aproape identitară, via asociere intimă cu valori la care ţii şi momente relevant-formative). Pentru că din ea ai tot păpat toată viaţa.

Povestea cu inegalităţile de gen e, de cele mai multe ori, mascată fie sub o pleaşcă de competitivitate (ia să vedem noi cine-i de fapt mai bun / mare / gras / deştept / devreme acasă), fie sub false logici (de ce nu preferă angajatorii femeile...?), fie sub şantaje (dacă vrei egalitate de şanse... ia munceşte tu intens la servici - dar şi acasă, că doar n-o să spele altcineva vasele...) fie proptită cu insulte (huo! matracucă mustăcioasă, plină de invidie!).

Povestea cu inegalităţile de gen, nediscutată deschis, îngroapă adevărata problemă: că, în loc să discutăm despre individualităţi şi despre dezvoltarea lor particulară (încă din copilărie), etichetăm, sertarizăm (omogenizăm şi pasteurizăm) în şabloane de gen devenite de muuuuult, de fapt, irelevante. De facto, în prezent disconfortante pentru toată lumea.

Pentru că, de fapt, povestea cu inegalităţile de gen este despre neacordarea de şanse. Prin canalizare excesivă a comportamentelor acceptate şi prin limitări (lipsite de sens, dar, o, cât de încărcate de varii tradiţii, de multe imperative (găunoase, dacă le cauţi un pic la sens...) şi de şi mai multe ameninţări de groaznică excludere / cădere în derizoriu).


Băieţii sunt buni la matematică, fetele, la română!
(între noi fie vorba, gramatica, sintaxa, vocabularul şi coerenţa de limbaj sunt cele care confirmă că ştii o limbă...  nu fonfleurile, prea-iubitele compuneri-fluviu)

Fetele nu se cocoaţă în copac!
Da' unde? Direct pe casă?
(nici băieţii nu trebuie să tricoteze, de altfel. nici măcar de curiozitate. să coase un nasture sau un tiv? huo, vade retro, satana.)

/
Dovada profundei ancorări în ceaunul anterior menţionatei ciorbe mâloase e perla coroanei, justificarea violenţelor fizice.

Dacă o bate / a lăsat-o bărbatul, a făcut ea ceva...
Da, nu a folosit la vreme tigaia de fontă.

Cu accent pe justificarea tâmpită a violenţelor sexuale: păi, la cum se îmbracă... şi-o caută....

Auzi, bolovănel, mătăluţă eşti atât de lipsit de treab-acasă încât vezi invitaţii peste tot? Eventual, personalizate, toate venite ca scrisoare recomandată adresată direct ţie, binecuvântarea încarnată a tuturor femeilor de pe pământ? Care, însă, cu frica lui Dumnezeu fiind, doar mandatezi simbolic violenţele altora, şi te hrăneşti (bulimic) cu iluzia reprezentării participative?

Copiii abuzaţi sexual (că sunt, din păcate) şi-o caută şi ei? Îşi pun bluze strâmte şi fuste scurte?  Pe bune?


Nu hainele provoacă violuri - ci oamenii ăia care le comit. Care, între noi fie vorba, nu se ghidează după haine, ci după vulnerabilitatea aparentă a victimei. După probabilitatea scăzută ca ea să se apere cu succes.

Mă-ntreb câte astfel de incidente rămân neraportate - fie pentru că femeile acelea se apără şi scapă, fie, explicabil, dar, în continuare, de neiertat, pentru că incidentele rămân trecute sub tăcere. Cu "sprijinul" sau la presiunea familiei...
Da, e un deliciu suprem să te duci să raportezi la poliţie. precis sunt nişte fini şi delicaţi, toţi feminişti, toţi specialişti în psihologia traumei şi şoc post-traumatic. nuuu, unu’ nu e blazat, toţi îţi vor spune din prima că regretă incidentul, că încearcă să te ajute cu orice pot şi nu-ţi vor pune întrebări la fel de violente, în fapt, ca violul în sine.
Nuuu, varianta în care tatăl / fratele / partenerul îţi mai ard una post-viol stradal nu există, e un vis urât şi atât.


Vaaai, dar astea sunt excepţii, în ansamblu, societatea noastră e mult mai egalitaristă...
Vezi să nu fi fost dezvelit(ă) când ti-i trezi.

Efectele inegalităţii de gen sunt cât planeta Jupiter, eşti ori profund orb, ori ai cumplit de multă rea-voinţă să pretinzi că nu există şi n-au impact.

Da’ dacă tot nu e clar... iaca filmuleţ doveditor. (adus în ilustra mea atenţie de un indignat tată de fată...)




Ei?

Aşa-ţi trebuie!

Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări, trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”


Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi nerecunoscătoare ce eşti...


Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...

Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum ţintit spre viitor.

Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat. Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă... Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce, dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau alta, gândirea.

Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim 20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%, corectă)

Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă universul).

Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.


Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi trebuie?”

Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e „cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)

Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’ spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge, da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?

Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...) de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi, da?)

Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură, n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă” post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât de puţin, parte la viaţă...

Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)

Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false consolări în răul altora?


E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?

Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?

Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine, reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul)  e aia-n care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.

Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa. Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.


Gigel a dat cu capul de gard?

Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.

Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...). Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e, desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)


Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea ajuta?

Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...

Nici eu nu m-aş fi gândit...

Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş fi lăsat să mi se întâmple la fel.

Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te ajut.


Calea spre normalitate cam asta e.


PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit, generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.

Pam-pam!

Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă (şi reguli încalcă)

Că Muţunau nu se dă-n vânt după respectarea regulilor probabil ştiu şi vecinii (intergalactici...)  din Alpha Centauri.

Poate mai puţin evident (tot pentru susnumiţii) era de ce oare?

Simplu.

Junele posedă una bucată mamă dotată simultan cu dureri profunde de başcheţi (ceea ce ar fi cum ar mai fi... ) şi curiozităţi intens-neamânabile.

Model viu la-ndemână plus greaua moştenire genetică - deci, clar, cu astea nu te poţi bate, oricât de Muţunau ai fi tu.

Ceea ce explică, pe de o parte, de ce în vizite turistice ajung să intru pe la ieşire (pur şi simplu, nu urmărindu-l pe Muţunau...) şi care mi-e primul imbold când văd chestii de-astea:

... de ce, prin parcări de supermarket şi nu numai, încă îmi păzesc progenitura ca pe hoţii de cai, şi de ce maşina visurilor sale e una care mai şi zboară.

(ultima opţiune e posibil să se datoreze şi lipsei cunoştinţelor despre navetele Voyager...)

„Luaţi-vă bărbaţi care să vă educe". Cam câţi, aşa...?

Pe ce mi-a mai căşunat:

Ceva divă (identitatea precisă realmente nu importă, m-am şocat văzând reacţia publică oţâr’ cam intens aprobatoare versus text) a zis (sau e apocrif, iar, nu importă) oarece opere, din care circulă intens pe net „[...] luaţi-vă bărbaţi de la care să aveţi ce învăţa, care să vă educe, care să vă fascineze când vorbesc, care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”.
Opera continuă, dar m-am oprit deja din citit.


Emm.... io n-am înţeles prea bine, drept care am oarece întrebări.

„luaţi-vă bărbaţi”. Îhâm. Cam câţi, aşa...? Apartamentul meu nu e cine ştie ce mare...

„care să vă educe”. Sigur, profund logic, de vreme ce eu, până acum, am locuit sub o piatră, într-o peşteră din fundul pădurii, stând cu capul înfiletat adânc în permafrost, şi, precum bebeluşii, sunt uimită şi la vederea propriilor mele mâini!

„care să vă fascineze când vorbesc”. Bine că nu când respiră. Şi aşa îmi trebe 3 zile să-mi revin după ce-mi zice „auzi, dă şi tu ziaru’ ”

„care să vă facă să doriţi să fiţi cea mai bună versiune a voastră”. Cam multe subordonate la subordonate, dacă-mi permiteţi. În fine, cu versiunea, 400.0 e bună? Cam ce frecvenţă de upgradare şi devirusare recomandaţi? De sistemul de operare nu prea am curaj să-ntreb. Mi-e clar însă că tre’ să funcţionez şi pe mobil, şi pe tabletă.


***

Ar părea amuzant, dar nu e.
Povestea punctează amar inferioritatea femeii, nu doar presupusă, ci asumată cu surle şi trâmbiţe de, desigur, toate doamnele sensibiloase şi degrabă-fluturătoare de gene, mânuţe suave şi evantaie cu modele florale....
Aspiraţional, aşa, sub pretextul evoluţiei, îmbunătăţirii continuu-evoluţioniste, bla-bla.
Auzi, şi dacă-ţi iei un animal de casă tot înveţi ceva de la el. Nu tre’ să fie neapărat biped.

(Povestea lui Pygmalion e, după mine, mai degrabă reflectarea unui triumf ingineresc)


Rostul unui partener nu e să te educe. De asta se presupune că s-au ocupat părinţii tăi.
Sau că, în cel mai râu caz, ai luat tu, direct, frâiele, că doar e viaţa ta, nu a vecinului Costică, şi te-ai apucat de investigat autonom în interior şi-n exterior.

Da, dacă matale crescuseşi oarecum sălbăticuţă, la mănăstire, aşa cum se obişnuia prin varii culturi & epoci, şi ieşeai pe poarta instituţiei doar când te măritai, bărbat’tu (cu mii de ani mai mare, care mai şi administra banii) trebuia, eventual, să-ţi ia profesor, ca să zic aşa.

Sper că vremea aia a trecut. De tot.

Sper.
Deşi, când mă uit în jur şi văd fetiţe cărora li se cere doar să fie zâne şi să se poarte frumos, că dacă ne vede lumea, în vreme ce ele ar sări în prima baltă şi s-ar cocoţa de zor în copaci, începe să mi se-arate de unde valul de aplauze extaziate de parcurgerea textului cu pricina.

(a nu se înţelege că nu văd şi băieţi la fel de ţinuţi în lesă ori fetiţe mega-răzbătăreţe ...)


Şi, ştii ceva, eu, mamă de băiat, refuz profund ideea că fiul meu va avea de educat o femeie, alta decât fiică-sa.
Păi, ce facem aici, ore suplimentare?!?

Îi doresc să aibă o parteneră deja educată, stăpână pe ea, autonomă, care să ştie pe ce lume trăieşte şi pe care dintre propriile dorinţe şi le vrea transformate în realitate, de ea personal sau şi cu ajutorul celorlalţi. Dacă vrea mimoză, sunt destule la ghiveci.

O persoană cu care să aibă un proiect de viaţă comun, o relaţie frumoasă şi echilibrată, şi cu care să funcţioneze în parteneriat, nu de pe postura de educator / adult - educat / frumuseţea suavă & profund infantilă.

O fiinţă care să fi avut o copilărie întreagă, echilibrată, potrivită ritmurilor ei, nestingherită şi neîncorsetată de „dar eşti fată.... ”. Care să fi jucat fotbal sau să fi reparat maşinuţe dacă asta îşi dorea. Care să nu simtă nici nevoia de-a câştiga ea marea luptă între sexe, nici că mai bine tace, acceptă şi rabdă, dacă vrea să-şi ţină prietenul / soţul / familia.

Un alt adult, nu un copil încremenit în proiectul „floare-n glastră”.

(are, de altfel, un vag iz de pedofilie povestea din textul pe care-l comentez... nu doar pe ăla patriarhal... )


Nu de alta, dar cal alb Muţunau n-are.
(am încercat, dar n-a-ncăput în lift)

Cum ne revenim din abrutizare? (II, tot despre şcoli şi alţi demoni)

Altă mamă, altă ligă (de data asta, copilul e şcolar în ciclul primar) cam aceeaşi istorie - despre instituţionalizarea abuzului. Şi-a răzgâierilor profesorale, de data asta.

Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)

- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?

- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?

- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...



Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?

- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!

Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.

Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)


Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...

Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.

Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...

Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.

Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.



Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?

Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?

Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?

De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?

De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?

N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)

Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă,  şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)

Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.

Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!

Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)


Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)

Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)


Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...

Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!

Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la  mine.

Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!

Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)


Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)

Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)



Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.

Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.

Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.

Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.

Ia hai să vedem, puteţi?