1. Acu’ vreo lună, ’mnealui îşi explora de zor o serie de detalii, funcţiuni şi disponibilităţi anatomice.
Înainte să se ia careva, pudic, cu mâinile de păr (sau cap... sau... în fine) merită precizat că generalizarea de mai sus include chestii tip
„sunt chinez!!!” (timp în care se trage nu tocmai potrivit de colţurile ochilor - în care-şi mai bagă uneori, din grabă, degetele, cu unghii cu tot),
omul-orchestră (acu’ vreo lună m-a cadorisit, non-stop vreme de vreo 10 zile în şir, cu mai toate sunetele pe care le poate emite via gât-nas-obraji-gură fo’ fiinţă umană, de la clefăieli până la piuituri),
şi intensa efectuare de genuflexiuni (testate cât mai tehnic via salturi de pe canapea pe unde se nimereşte) .
2. S-a lansat un nou sport olimpic: fuga de mami.
Cu / fără gradul ridicat de dificultate dat de faptul că nu te uiţi pe unde mergi. Respectiv pe unde fugi. Ci înapoi. Rânjind.
Copchilul are, parol, agendă, şi, când ţi-e lumea mai dragă şi/sau rândul la casă mai aproape, o tuleşte. Chestie care nu e tocmai benignă, pen’ că s-a lăsat, recent, cu o căutare concertată prin Afi Palace. Timp de 20 de minute, post a doua intervenţie la birou’ de informaţii, tot poporu’ badigardist l-a căutat pe Muţunau (care s-a dovedit a fi „la Casino” - adică fix în partea ailaltă faţă de locul din care fugise. Casino, casino, da' un ban n-a adus!).
Şăful de tură al agenţilor de pază (care s-a nimerit să nu fie tot ăla pe care-l muştruluisem eu, acu’ vreo lună, cu ocazia dărâmării accidentale de către Muţunau a unui grup statuar de manechine aflate la mult prea joasă înălţime, care mi-au venit mie-n cap!) m-a informat că şi el îi făcea la fel mumă-sii, de mic, semn că era zgubilitic, ceea ce s-a şi reflectat în faptul că acu’ e-nsurat a şasea oară.
Aha. Deci să vin după copil peste vreo zi-două, c-acu’ ar putea fi cu-o mândră şi-l deranjăm căutându-l?
Dincolo de caterinci, băşcălii &co, simpatia şi admiraţiunea mea eternă atât pentru şăf (care, calm, şi-a dat toată silinţa să mă liniştească, explicându-mi că se întâmplă foarte des să caute copii rătăciţi şi că ei îi găsesc imediat) cât şi, mai ales, pentru agentul de pază aportor.
(Foarte des era spus c-un aer expert, de parcă ei numai asta făceau, căutau non-stop copii!)
Motivul pentru admirat aportorul? Muţunau fugise (cel mai probabil) pen’ că avea de umplut chiloţii în linişte (’mnealui se cere la toaletă pentru pipi. dar caca... este altă poveste!). Când l-a adus agentul, se simţea mirosul (nu tocmai Chanel...) de pe la 3 metri. Viteza cu care se-ntorceau în altă parte nasurile atinse de damf nu a fost încă determinată - da’ seamănă foarte mult cu aia a nasurilor de boxeri atinse de pumnul adversarilor.
Deci omu' ăla e un erou.
Iar întâmplarea prezantează şi epilog: în aceeaşi seară-n care murisem de inimă în Afi, mă duc, după n-şpe sesiuni de pus în pat, să verific dacă chiar a adormit.
... în pătucul lui, nimeni. (horcăit sonor pe fundal)
Copilul era, desigur, fugit în patul ma’ie.
Dar succesiunea de evenimente m-a dat gata!
Mă gândesc serios ca, în afară de-a-l dota cu o vestuţă reflectorizantă pe care să scrie mare „Bodyguards, opriţi-mă imediat!”, să scobesc în cutiile-depozit după hamul pe care-l purta (pasager) acum două veri (ham al cărui scop era să-l facă să semene cu Tom Cruise, în scenele „suspendate” din Misiune Imposibilă - adică era folosit numai ca să ridice copilul-în-curs-de-învăţare-a-mersului în caz de împleticeli mult prea periculoase).
Şi să-l prelungesc cu vreo 5 metri... de elastic!
Altă soluţie ar fi alarma piuitoare de îndepărtare - brăţările alea pe care le poartă, în filme, arestaţii care n-au dreptul să se îndepărteze la mai mult de o distanţă x de „ceva”.
Cred că tre’ să brevetez eu una, că la supermarket n-au.
Am putea, desigur, să purtăm (amândoi) ghiulele de ocnaş. Totul e să nu pierd cheia.
Purtatul a cam devenit exclus după ce, într-o bancă, a trebuit să intervină madam directoare ca să-mi calmeze copilul-cel-purtat care (aproape la fel de nedormit ca mine şi-n plus profund iritat de faptul că nu mai era apă la apa’atul de apă, deci nu mai avea ce vărsa), mă bătea. (îmi croia, furios, palme şi pumni peste ochi, plus picioare-n coaste şi pe unde se mai nimerea, că unde s-aplicăm ce-nvăţăm în parc, dacă nu pe mami?)
Doamna directoare-n cestiune a ridicat menţinerea relaţiilor cu clienţii la rang de artă. (sau s-a gândit că nu e bine pentru afacere să-i răposeze clientu-n agenţie, indiferent de cauze). După ce mi-a cerut permisiunea să-l înhaţe, mi-a returnat una bucată copil calm, care mi-a declarat sfios că mă iubeşte (conform spălării pe creier administrate de intervenţionistă). Apoi, pentru că operaţiunile mele se prelungeau, l-a mai luat odată, să-l plimbe până în biroul mare. De unde junele s-a-ntors perfect mulţumit, de parcă ar fi dat autografe fanilor.
Retroactiv, variantă asta mi s-a părut chiar mai bună decât cea (din ce văd eu, deloc aplicată!) cu lăsaţi în faţă persoanele cu copii.
Booon. Alt subiect.
3. O variaţiune a lui fug-de-mami este mă-ridic-în-picioare-pe vârfuri-în-căruţul-de-supermarket. Şi mă înfig zdravăn în pleata maternă la cel mai mic semn de viraj / acceleraţie!
(chestie care mă face să iau serios în consideraţie rasul în cap)
4. Nu-urile sunt în continuare în mare vogă. La fel şi răzgândirile (care mă scot maxim din minţi, pen’ că apar, de obicei, post-îndepliniri de elaborate comenzi, fix la momentul „recepţiei”).
Pe dinafară, tratamentul este, de cele mai multe ori, ignorare pură. El zice nu, eu-mi văd de treabă cu orice-i propusesem să facem. De cele mai multe ori (din cele mai multe ori de mai sus), aşa se rezolvă.
5. Am ajuns la momentul în care (cu toată cuvenita mândrie patriotică & mulţumirile datorate sezonului cald, da’ din fericire încă nu canicular) putem declara c-am găsit metoda de-a mai cheltui din energia muţunautică: mergem în parc.
După circa şase ore de alergătură neîntreruptă, nu urlă mai mult de 2 minute când vrei să-l iei acasă. Somnul de prânz, desigur, nu mai e în program decât de luni până vineri, la grădinilă.
Sau poate doarme, precum caii, în picioare - şi nu m-am prins eu.
Oricum, cantitatea de energie pe care-o prezintă mă face să iau în considerare construcţia unei mari roţi de hamster, în care să-l pun să alerge.
Cu un mic acumulator ataşat, am putea avea propria noastră sursă (eco!) de energie electrică. Muţunauto-centrala. De nepreţuit, mai ales în zilele ploioase...
6. Via mers în parc am şi constatat cam cât de continent e - aşa încât, după o primă zi de ieri cu mers-în-oraş-cu-chiloţei-de-pânză, azi am înregistrat 4 ore fără pipi. (încă nu se cere, trebuie întrebat; de multe ori, uită ce-are pe el şi, după un prim şpriţ de pipi, lansează oarecum retorica întrebare „am chiloţi de pânză?”
4-orele de mai sus n-au fost, în schimb, fără beut apă, au contraire... Da’ se vede treaba că începe să meargă des-pamperizarea (care mi-a scos şi aia peri albi)
(că tot veni vorba, am „dizvorţat” de Pampers în favoarea Wickies, pe motive de nepotrivire de caracter - eu-s zgârcită, P, generator de exagete cheltuieli. îmi doresc s-o fi făcut muuult mai demult! vorbim de-o diferenţă de preţ de 25-45%, la calitate similară sau, culmea, mai bună! am avut „fericirea” de-a găsi 2 pachete-ntregi de chiloţei Pampers prost tăiaţi, în vreme ce ăştia de la Wickies au fost, până acum, ireproşabili)
7. Trezirile matinale se dau, mai nou, prin sărituri & cocoţări în spinarea maternă. Un motiv în plus să fiu de acord să ma culc mai devreme - ca să mă pot trezi din timp, nedeşelată...
sâmbătă, 30 aprilie 2011
vineri, 29 aprilie 2011
Ac de cojocu’ de-ce-urilor
- Mami, de ce nu me’ge anteziana? (arteziana...)
- Da’ tu de ce crezi că nu merge?
- Pient’u că... (şi urmează, de cele mai multe ori, o explicaţie rezonabilo-fantezistă)
Copchilu’ vrea, uneori, să afle. Caz în care, desigur, nu întorc de-ce-ul. Dau explicaţia.
Da’ alteori vrea să confirme. Să verifice, adicătelea, validitatea unei informaţii pe care deja o are. Drept care mai întâi sondăm gradul de cunoaştere a subiectului, via reflectat de-ce-ul.
După cum a fost anterior instruit, când chiar n-are idee, răspunde:
- Chied că nu ştiu iegzact.
(iegzact, nota de precizie, îi aparţine. ca dovadă supremă că Mamiţuni este o fixistă care terorizează copilu’ cu formulările corecte)
- Da’ tu de ce crezi că nu merge?
- Pient’u că... (şi urmează, de cele mai multe ori, o explicaţie rezonabilo-fantezistă)
Copchilu’ vrea, uneori, să afle. Caz în care, desigur, nu întorc de-ce-ul. Dau explicaţia.
Da’ alteori vrea să confirme. Să verifice, adicătelea, validitatea unei informaţii pe care deja o are. Drept care mai întâi sondăm gradul de cunoaştere a subiectului, via reflectat de-ce-ul.
După cum a fost anterior instruit, când chiar n-are idee, răspunde:
- Chied că nu ştiu iegzact.
(iegzact, nota de precizie, îi aparţine. ca dovadă supremă că Mamiţuni este o fixistă care terorizează copilu’ cu formulările corecte)
joi, 28 aprilie 2011
Învăţăturile lui Muţunau către Mamiţuni
Somnul contează. Somnul simultan contează şi mai mult.
Am mai zis c-a fost o vreme când Muţunau, frumos amplasat în patul dumisale, adormea singur. Cu muzică sau fără. Iar restul casei continua să funcţioneze după nevoi, timp, chef...
Da’ vremea aia s-a dus. Acum, ori urlăm unul la altul după ora de culcare (fiecare din motivele lui, bine-ntemeiate, desigur!), ori mergem la somn simultan.
(Dacă n-aş şti ce dezastre domestice las în urmă, aproape c-aş aprecia.)
Carpe diem. (În general, las-o mai moale.)
Asociată cu „mergi mai încet. mult mai încet”.
Cam tot pe când Muţunau binevoia să doarmă de unu’ singur, cum ieşeam împreună din scara blocului, cum se smulgea din mână şi o rupea de fugă. (a fost şi o vreme când nu mergea de mână - căci ’mnealui, suflet de Carl Lewis, nu mergea, sprinta non-stop - dar aia, slavă ceriului, a trecut. mă rog, poate nu chiar atât de multă slavă, c-a trecut în extrema ailaltă. puţină moderaţie n-ar strica...)
Acum nu mai face asta. Acum, cu cât ne grăbim mai mult, cu atât mai intens îşi târşâie el picioarele.
Ceea ce, uneori, chiar are sens.
Esenţialul, mami, esenţialul! Şi mai eficientizează-ţi activitatea.
Desigur, nu-s cuvintele lui. Încă nu le stăpâneşte. Dar mesajul îi aparţine.
Am tăiat de pe listă n-şpe locuri în care nu mai merg deloc / nu mai merg singură cu el / nu mai merg cu el.
Am tăiat de pe listă momente, intervale orare şi perioade în care desfăşuram anumite activităţi - cum ar fi mersul la supermarket. Sau în vizită.
Am tăiat de pe listă chestii pe care le cumpăram. Bani risipiţi, ar ridica Muţunau din umeri. Se poate şi fără ele.
Am atins culmi de multitasking.
Dar tot mai am. (nu pare să se termine vreodată...)
Şi, între timp, până reuşesc, Muţunau, desigur, îşi va fi schimbat demult gusturile.
Copilul tip „înaltă mentenanţă” îşi tot educă mama.
Am mai zis c-a fost o vreme când Muţunau, frumos amplasat în patul dumisale, adormea singur. Cu muzică sau fără. Iar restul casei continua să funcţioneze după nevoi, timp, chef...
Da’ vremea aia s-a dus. Acum, ori urlăm unul la altul după ora de culcare (fiecare din motivele lui, bine-ntemeiate, desigur!), ori mergem la somn simultan.
(Dacă n-aş şti ce dezastre domestice las în urmă, aproape c-aş aprecia.)
Carpe diem. (În general, las-o mai moale.)
Asociată cu „mergi mai încet. mult mai încet”.
Cam tot pe când Muţunau binevoia să doarmă de unu’ singur, cum ieşeam împreună din scara blocului, cum se smulgea din mână şi o rupea de fugă. (a fost şi o vreme când nu mergea de mână - căci ’mnealui, suflet de Carl Lewis, nu mergea, sprinta non-stop - dar aia, slavă ceriului, a trecut. mă rog, poate nu chiar atât de multă slavă, c-a trecut în extrema ailaltă. puţină moderaţie n-ar strica...)
Acum nu mai face asta. Acum, cu cât ne grăbim mai mult, cu atât mai intens îşi târşâie el picioarele.
Ceea ce, uneori, chiar are sens.
Esenţialul, mami, esenţialul! Şi mai eficientizează-ţi activitatea.
Desigur, nu-s cuvintele lui. Încă nu le stăpâneşte. Dar mesajul îi aparţine.
Am tăiat de pe listă n-şpe locuri în care nu mai merg deloc / nu mai merg singură cu el / nu mai merg cu el.
Am tăiat de pe listă momente, intervale orare şi perioade în care desfăşuram anumite activităţi - cum ar fi mersul la supermarket. Sau în vizită.
Am tăiat de pe listă chestii pe care le cumpăram. Bani risipiţi, ar ridica Muţunau din umeri. Se poate şi fără ele.
Am atins culmi de multitasking.
Dar tot mai am. (nu pare să se termine vreodată...)
Şi, între timp, până reuşesc, Muţunau, desigur, îşi va fi schimbat demult gusturile.
Copilul tip „înaltă mentenanţă” îşi tot educă mama.
miercuri, 27 aprilie 2011
Istoria unui dublu chiul
Preambul
Există un lucru, mai nou legat/agravat de maternitate, pe care îl detest organic.
Apare cu precădere la vreme de sărbători.
E vorba de bagaje.
Mă-nervează intens căratul şi, mai ales, desfăcutul lor. (cu făcutul n-am nimic, merge)
Nu e vorba de ale mele. (am la activ oarece haiduceli instant, pe baza de rucsac - în cazurile de maximă eleganţă... - respectiv de hainele de pe mine + costum de baie - în caz de goane litoraliere subite).
Ci de cele cărate pentru alţii.
Aici, de mânuţă cu cadourile & proviziile hipermarketiste de sărbători, intră-n scenă subiectul maternitate.
Nu ştiu alţii cum sunt, da’ mie mi se pare că atunci când pleci undeva cu un copil sub 2-3 ani, (parcă) te muţi. Pat pliant, şapte mii de rânduri de haine, scaun de masă, chiloţi absorbanţi, sticluţe, medicamente... deja dau ochii peste cap numai înşirându-le.
Când am citit despre familia Pouzet-Oprean, admiraţia mea profund invidioasă la adresa lor n-a avut de-a face nici cu curajul (lor) de-a pleca de-a lungul şi de-a latul lumii, cu copiii & de dragul lor, nici cu locurile pe care le-au văzut, nici cu aventurile trăite - subiectul mundanei mele uimiri era din categoria unde le încap, frate, toate lucrurile???
Revenind la povestea de azi: să n-o luăm în tragic. Situaţia e, momentan, mult mai bună decât era, să zicem, acu’ un an pe vremea asta.
Da’ când ne-am returnat capitalist (ieri) de pe cele plaiuri buniceşti, am terminat de dat ultimul bagaj de pământ (tehnic vorbind, de gresie) pe la fo’ 4 dimineaţa.
Drept care, azi, nix grădiniţă, nix servici. Chiul nesimţit cu ciocolată caldă, mozzarella şi varii alte chestii mai line. Somn pân' la 11... (el, că eu cad brusc din pat, cel mai târziu la 8...)
Ah... zilele astea-nsorite şi domoale, ce frumoase-s ele, aşa, în lipsa lor de grabă...
(oare n-are nimeni nişte pastă de ralentir, monsieur, să mai dăm cu ea pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale?)
Ceva-mi spune că vom recidiva. Ghebos.
Există un lucru, mai nou legat/agravat de maternitate, pe care îl detest organic.
Apare cu precădere la vreme de sărbători.
E vorba de bagaje.
Mă-nervează intens căratul şi, mai ales, desfăcutul lor. (cu făcutul n-am nimic, merge)
Nu e vorba de ale mele. (am la activ oarece haiduceli instant, pe baza de rucsac - în cazurile de maximă eleganţă... - respectiv de hainele de pe mine + costum de baie - în caz de goane litoraliere subite).
Ci de cele cărate pentru alţii.
Aici, de mânuţă cu cadourile & proviziile hipermarketiste de sărbători, intră-n scenă subiectul maternitate.
Nu ştiu alţii cum sunt, da’ mie mi se pare că atunci când pleci undeva cu un copil sub 2-3 ani, (parcă) te muţi. Pat pliant, şapte mii de rânduri de haine, scaun de masă, chiloţi absorbanţi, sticluţe, medicamente... deja dau ochii peste cap numai înşirându-le.
Când am citit despre familia Pouzet-Oprean, admiraţia mea profund invidioasă la adresa lor n-a avut de-a face nici cu curajul (lor) de-a pleca de-a lungul şi de-a latul lumii, cu copiii & de dragul lor, nici cu locurile pe care le-au văzut, nici cu aventurile trăite - subiectul mundanei mele uimiri era din categoria unde le încap, frate, toate lucrurile???
Revenind la povestea de azi: să n-o luăm în tragic. Situaţia e, momentan, mult mai bună decât era, să zicem, acu’ un an pe vremea asta.
Da’ când ne-am returnat capitalist (ieri) de pe cele plaiuri buniceşti, am terminat de dat ultimul bagaj de pământ (tehnic vorbind, de gresie) pe la fo’ 4 dimineaţa.
Drept care, azi, nix grădiniţă, nix servici. Chiul nesimţit cu ciocolată caldă, mozzarella şi varii alte chestii mai line. Somn pân' la 11... (el, că eu cad brusc din pat, cel mai târziu la 8...)
Ah... zilele astea-nsorite şi domoale, ce frumoase-s ele, aşa, în lipsa lor de grabă...
(oare n-are nimeni nişte pastă de ralentir, monsieur, să mai dăm cu ea pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale?)
Ceva-mi spune că vom recidiva. Ghebos.
marți, 26 aprilie 2011
Discuţii despre copii
- Auzi, tu câţi ani ai? mă-ntreabă Jules.
- O sută patruj’doi, zic eu.
- A, ca mine. Şi cum e cu copil? Ştii, pe noi ne bate gândul, dar mi-e cam teamă, aşa...
Jules, însurat de câţiva ani, nu foarte mulţi, a avut întotdeauna o relaţie încordată cu mumă-sa, drept care cam frisonează când vine vorba de subiectul copii. Dintr-un variu motiv, eu par să-i inspir destulă încredere cât să strice o întrebare. Îl privesc, cu buzele strânse, timp în care-mi trec prin minte vreo şapte milioane de instantanee foto şi audio pe tema dată.
Retrăiesc, la nano-secundă, bucuria iluminată a primei întâlniri, disperările furtunoase ale nesomnului, zâmbetele, răcnetele, răcelile, dialogurile... revelaţiile, frustrările... credinţa că părinţii se nasc şi cresc odată cu copilul, chestie care-i redefineşte mai mult decât integral, transformându-i, simultan, în ei înşişi plus altceva, utilitatea unor demersuri şi balastul altora, lucrurile pe care le-aş face la fel / diferit / deloc, respiraţiile adânci, răbdătoare...
Doar că bucuriile şi tristeţile mele mamiţuneşti, neavând valoare de arhetip, n-au cum să aibă mare legătură cu apăsările lui. Aşa că-l privesc în ochi, şi-i zic:
- Antrenează-te!
Vorbesc cu Lavi, proaspătă mamă de Copil-număru’-doi, şi nu tocmai fericita câştigătoare a unei cezariene-surpriză, post-cerclaj. (medicul nu se obosise să-i comunice că asta o aşteaptă...)
- Cum e?
- Frumos, zice ea.
Copilul-număru’-doi s-a născut la termen, spre deosebire de Copilul-număru’-unu. E, ce-nseamnă, pe lângă experienţa de la primul, absenţa stresului de prematuritate... Da... mă cufund eu în gânduri consolatoare, pân’ ce Lavi taie suspansu’:
- Am program non-stop!
Ade îmi zice că fiu-su de 4 luni jumate a început să doarmă mai mult peste zi (nu numa’ câte 15-20 de minute...), că e deosebit de alert, că întinde mânuţele când o vede, să se ceară la ea, dar că nopţile-s de coşmar, pentru că se trezeşte de n-şpe ori. Am senzaţia că s-a-ntors la muncă, la o normă redusă, dar răcnetele muţunautice mă împiedică să aud tot ce-mi spune.
- Ce să fac, cu somnul?
- Am o veste bună şi-una proastă. Pe care o vrei prima?
- Hai, mă... cum adică? Zi-mi-o pe aia proastă...
- Asta cu nedormitul o să dureze nişte ani.
- Cuuuum?
- Păi, o să ai nişte luni de linişte, înainte de erupţiile dentare.
- Cică deja îi ies incisivii superiori. Aşa a zis pediatra.
- Ei, atunci n-o să ai. După dinţii ăştia vin alţii. Când se termină cu dinţii, vin răcelile. Când trec astea, ai coşmarurile, anxietăţile de toate feliurile, programul dat peste cap...
- Haaaai, mă... Şi vestea bună care mai e?
- O să te-obişnuieşti.
Ade râde.
- O s-o laşi mai moale cu aşteptările de orice fel, o să te-obişnuieşti să storci ajutor din piatră seacă, o să-ţi descoperi resurse unde nici nu gândeai...
Şi, pe măsură ce câştigi experienţă, o să te gândeşti c-ai îmbătrânit cu 10 ani. Sau că sunt momente în care te simţi ca în cuşcă. Sau că ai nevoie de puţin timp pentru tine... numai un pic!
Dar asta nu-i mai spun.
- Tu cum te descurci când e bolnav? o-ntreb eu pe Ioana.
Ea, care are un june de 4 ani, locuieşte împreună cu familia extinsă. În ochii mei, asta înseamnă „suport”.
Ioana zâmbeşte înţelepto-resemnat.
- Nu mă descurc. Când cade el, mai cade câte unu’. Şi ai mei îşi revin şi mai greu decât el... În primul an de grădiniţă, a fost bolnav 4 zile din 5.
- Bucură-te că e aşa energic, îmi zice Mirela. Ai mei nu voiau să stea în căruţ, niciunul, nici la 5 luni! Mă uitam la alţi copii şi mă gândeam, ce le-or face părinţii, ce le-or da, de stau cuminţi?
Mutra mea indică, fără echivoc, că nu-s dispusă să-i adopt opinia.
- Ce, l-ai fi preferat molâu? schimbă ea placa.
Uneori.... mă gândesc eu. Zic:
- De câte ori i-ai pierdut la mall?
- Niciodată. Că pe vremea aia nu era mall! râde Mirela. Dar era o aventură să ieşim cu ei în oraş. Sau să mergem undeva, oriunde.... Ştiam cam pe la cât plecăm. Dar la cât ajungem... era cu totul altă discuţie.
Mda. Cunosc sentimentul. Anul trecut pe vremea asta trăiam din plin „binefacerile” momentului. Ajunsesem să nu mai pot pleca nicăieri fără pregătiri cât pentru o invazie galactică, şi la distanţe mai mari de o sută de kilometri ajungeam mereu cu 1-2 zile întârziere!
- Lasă! E perfect aşa cum e! Copiii energici şi curioşi sunt mai descurcăreţi, să ştii! Uite, Andrei nu s-a speriat niciodată când îl uita bunică-su’ pe ici, pe colo!
- Poftim??? casc eu ochii.
- Da, zice Mirela. Îl lua cu el pe câmp, pe la depozite, pe unde avea treabă (bunicul e agronom), şi, când se-ntorcea la maşină, se urca, dădea la cheie şi pleca! Da’ copilul, care-ntre timp se plictisea, de cele mai multe ori se dăduse deja jos din maşină, şi mişuna pe-acolo. Uneori apuca să se-ntoarcă la timp, alteori, nu. Şi tata ajungea acasă, şi-l întrebam: „auzi, da’ n-ai uitat nimic?”. „ce să uit?” zicea el, gândindu-se la maşini şi la seminţe. „copilu’, bre!”. „ah, fir-ar, da. mă duc acu’ după el”. Andrei nu s-a speriat niciodată.
-... poate, eventual, vreodată când îşi amintea să-l ia, zic eu....
- O sută patruj’doi, zic eu.
- A, ca mine. Şi cum e cu copil? Ştii, pe noi ne bate gândul, dar mi-e cam teamă, aşa...
Jules, însurat de câţiva ani, nu foarte mulţi, a avut întotdeauna o relaţie încordată cu mumă-sa, drept care cam frisonează când vine vorba de subiectul copii. Dintr-un variu motiv, eu par să-i inspir destulă încredere cât să strice o întrebare. Îl privesc, cu buzele strânse, timp în care-mi trec prin minte vreo şapte milioane de instantanee foto şi audio pe tema dată.
Retrăiesc, la nano-secundă, bucuria iluminată a primei întâlniri, disperările furtunoase ale nesomnului, zâmbetele, răcnetele, răcelile, dialogurile... revelaţiile, frustrările... credinţa că părinţii se nasc şi cresc odată cu copilul, chestie care-i redefineşte mai mult decât integral, transformându-i, simultan, în ei înşişi plus altceva, utilitatea unor demersuri şi balastul altora, lucrurile pe care le-aş face la fel / diferit / deloc, respiraţiile adânci, răbdătoare...
Doar că bucuriile şi tristeţile mele mamiţuneşti, neavând valoare de arhetip, n-au cum să aibă mare legătură cu apăsările lui. Aşa că-l privesc în ochi, şi-i zic:
- Antrenează-te!
Vorbesc cu Lavi, proaspătă mamă de Copil-număru’-doi, şi nu tocmai fericita câştigătoare a unei cezariene-surpriză, post-cerclaj. (medicul nu se obosise să-i comunice că asta o aşteaptă...)
- Cum e?
- Frumos, zice ea.
Copilul-număru’-doi s-a născut la termen, spre deosebire de Copilul-număru’-unu. E, ce-nseamnă, pe lângă experienţa de la primul, absenţa stresului de prematuritate... Da... mă cufund eu în gânduri consolatoare, pân’ ce Lavi taie suspansu’:
- Am program non-stop!
Ade îmi zice că fiu-su de 4 luni jumate a început să doarmă mai mult peste zi (nu numa’ câte 15-20 de minute...), că e deosebit de alert, că întinde mânuţele când o vede, să se ceară la ea, dar că nopţile-s de coşmar, pentru că se trezeşte de n-şpe ori. Am senzaţia că s-a-ntors la muncă, la o normă redusă, dar răcnetele muţunautice mă împiedică să aud tot ce-mi spune.
- Ce să fac, cu somnul?
- Am o veste bună şi-una proastă. Pe care o vrei prima?
- Hai, mă... cum adică? Zi-mi-o pe aia proastă...
- Asta cu nedormitul o să dureze nişte ani.
- Cuuuum?
- Păi, o să ai nişte luni de linişte, înainte de erupţiile dentare.
- Cică deja îi ies incisivii superiori. Aşa a zis pediatra.
- Ei, atunci n-o să ai. După dinţii ăştia vin alţii. Când se termină cu dinţii, vin răcelile. Când trec astea, ai coşmarurile, anxietăţile de toate feliurile, programul dat peste cap...
- Haaaai, mă... Şi vestea bună care mai e?
- O să te-obişnuieşti.
Ade râde.
- O s-o laşi mai moale cu aşteptările de orice fel, o să te-obişnuieşti să storci ajutor din piatră seacă, o să-ţi descoperi resurse unde nici nu gândeai...
Şi, pe măsură ce câştigi experienţă, o să te gândeşti c-ai îmbătrânit cu 10 ani. Sau că sunt momente în care te simţi ca în cuşcă. Sau că ai nevoie de puţin timp pentru tine... numai un pic!
Dar asta nu-i mai spun.
- Tu cum te descurci când e bolnav? o-ntreb eu pe Ioana.
Ea, care are un june de 4 ani, locuieşte împreună cu familia extinsă. În ochii mei, asta înseamnă „suport”.
Ioana zâmbeşte înţelepto-resemnat.
- Nu mă descurc. Când cade el, mai cade câte unu’. Şi ai mei îşi revin şi mai greu decât el... În primul an de grădiniţă, a fost bolnav 4 zile din 5.
- Bucură-te că e aşa energic, îmi zice Mirela. Ai mei nu voiau să stea în căruţ, niciunul, nici la 5 luni! Mă uitam la alţi copii şi mă gândeam, ce le-or face părinţii, ce le-or da, de stau cuminţi?
Mutra mea indică, fără echivoc, că nu-s dispusă să-i adopt opinia.
- Ce, l-ai fi preferat molâu? schimbă ea placa.
Uneori.... mă gândesc eu. Zic:
- De câte ori i-ai pierdut la mall?
- Niciodată. Că pe vremea aia nu era mall! râde Mirela. Dar era o aventură să ieşim cu ei în oraş. Sau să mergem undeva, oriunde.... Ştiam cam pe la cât plecăm. Dar la cât ajungem... era cu totul altă discuţie.
Mda. Cunosc sentimentul. Anul trecut pe vremea asta trăiam din plin „binefacerile” momentului. Ajunsesem să nu mai pot pleca nicăieri fără pregătiri cât pentru o invazie galactică, şi la distanţe mai mari de o sută de kilometri ajungeam mereu cu 1-2 zile întârziere!
- Lasă! E perfect aşa cum e! Copiii energici şi curioşi sunt mai descurcăreţi, să ştii! Uite, Andrei nu s-a speriat niciodată când îl uita bunică-su’ pe ici, pe colo!
- Poftim??? casc eu ochii.
- Da, zice Mirela. Îl lua cu el pe câmp, pe la depozite, pe unde avea treabă (bunicul e agronom), şi, când se-ntorcea la maşină, se urca, dădea la cheie şi pleca! Da’ copilul, care-ntre timp se plictisea, de cele mai multe ori se dăduse deja jos din maşină, şi mişuna pe-acolo. Uneori apuca să se-ntoarcă la timp, alteori, nu. Şi tata ajungea acasă, şi-l întrebam: „auzi, da’ n-ai uitat nimic?”. „ce să uit?” zicea el, gândindu-se la maşini şi la seminţe. „copilu’, bre!”. „ah, fir-ar, da. mă duc acu’ după el”. Andrei nu s-a speriat niciodată.
-... poate, eventual, vreodată când îşi amintea să-l ia, zic eu....
luni, 25 aprilie 2011
Lumina, Motanul şi Secretul
Lumina:
Motanul:
Muţunau nu e-n peisaj pen’că pe moment era ocupat cu alergatul neobosit prin parc, sub ochii buniceşti deja înroşiţi şi cruciş-privitori, de la efortul de-a-l urmări (cu privirea!).
Calul e recuzită.
Secretul:
Cică oaminii caută de nişte sute spre mii de ani chestia numită perpetuum mobile.
E la mine. Deghizată-n copil.Sub numele de Muţunau.
Cu ocazia sărbătorilor, am constatat că, pur şi simplu, copchilu’ ăsta nu se mai opreşte -
adică nu oboseşte, nu adoarme - doar, eventual, din când în când, o mai pune de-o febră musculară...
Are (mereu!) baterii noi.
Motanul:
Muţunau nu e-n peisaj pen’că pe moment era ocupat cu alergatul neobosit prin parc, sub ochii buniceşti deja înroşiţi şi cruciş-privitori, de la efortul de-a-l urmări (cu privirea!).
Calul e recuzită.
Secretul:
Cică oaminii caută de nişte sute spre mii de ani chestia numită perpetuum mobile.
E la mine. Deghizată-n copil.Sub numele de Muţunau.
Cu ocazia sărbătorilor, am constatat că, pur şi simplu, copchilu’ ăsta nu se mai opreşte -
adică nu oboseşte, nu adoarme - doar, eventual, din când în când, o mai pune de-o febră musculară...
Are (mereu!) baterii noi.
vineri, 22 aprilie 2011
Copilul zice NU
(aceasta este, uf, o postare de sezon.)
- Acum, hai să-ţi iei papuceii.
- NU.
Hai să mănânci, hai să ne schimbă, hai să mergem, hai să ne uităm în cealaltă carte - hai-să-uri mici, la care replica e, invariabil, NU.
Există un nu utilitar, care chiar are sens, de refuz, când „nu vreau lapte, vreau ceai”, chiar asta înseamnă, şi ceaiul primit e instant beut.
NU-ul pur opoziţional e altă mâncare de peşte. Nişte oameni s-au ocupat de subiect şi au ajuns la concluzia că (aşa cum se-ntâmplă cu majoritatea comportamentelor umane...) dus la extrem, îşi are locul în DSM. (Pentru care, păzea, că vine şi versiunea 5!), drept care avem o boală - oppositional defiant disorder.
Şi e cu totul altceva decât nu-ul logic (logic pentru copil!) care apare când micul cetăţean e scos brusc din preocupările sale captivante...
Bon. Punem patologicul deoparte.
Copilul o fi plictisit. Da.
Nu simte că i se acordă destulă atenţie. Da.
E nedormit/bolnav/are apăsările proprii/n-are toţi boii acasă. Da.
Testează limite. Ohooo.
(dacă e vorba de băieţi) Îşi manifestă masculinitatea. Dacă zice madame Dolto-cea-psihanalistă, aşa o fi. La psihanalişti, de la Freud cetire, totu’ se-nvârte-n juru’... masculinităţii.
etc.
Cauzele, ca-cauzele, da’ reacţiile....? Răspunsu’...?
Pentru NU, stimaţi telespectatori, sunt trei categorii mari und late de posibile reacţii.
(acu’, dac-am sta să analizăm atent şi conţinutul reacţiilor mai sus categorizate, am ajunge la concluzia că-n multe dintre ele e vorba mai curând despre vechi frustrari părinteşti, mai degrabă decât despre consecinţe acţiunilor copiloase... da’ despre asta aberăm cu o altă ocazie.)
Prin urmare, categoriile:
De retragere - ignori. Eventual, spre deosebire de banc, şi ieşi din incintă. (presupunând că ai cum... dacă ţi-o furi la mall, e mai greu să pleci singur spre parcare).
Poţi ignora (cu/fără să bagi om) şi trece la următoarea activitate (ceea ce are un iz constructiv...) ori ignora şi întrerupe tot. După care te „re-angajezi” în discuţia cu copilul, etc.
Dacă la mijloc e oboseala copilului, ar putea fi varianta câştigătoare, care-l scoate din supra-stimularea senzorială şi-l ajută să se liniştească.
Opusul complet greşit: când pe cel mic sar cu gura (eventual, simultan, ca să fie rost de furtuna perfectă) o su’ de mii de cetăţeni înconjurători, direct înrudiţi au ba. Pe rând, bre!!!
Contra-atacul: când te-apuci să te cerţi aiurea cu copilul, eventual de pe poziţii de forţă. Aiurea pentru că NU-ul ăla nu are nimic raţional în el şi pentru că escaladarea nu face decât să susţină memorarea evenimentului.
Memorarea, desigur, va garanta recurenţa incidentului....
Aici, de cele mai multe ori, e complet greşit tot.
Variantele constructive. Cel puţin predictiv...
Ce le caracterizează e faptul că încearcă să valorifice constructiv momentul interacţiunii cu copilul, în loc să-l transforme în ring de box pentru „stai că-ţi arăt eu cine-i şefu’”.
Necesită oareşce planificare şi (pentru cei mai vijelioşi...) muuuultă răbdare.... cu propria persoană!
Ceri direct (hai puţin până aici) sau dai direct (poftim lapte) în loc să întrebi (vrei să vii până aici?/vrei lapte?). Eventual cu motiv. Unul tentant. Dacă există - unde, prin „există” se înţelege „îl găseşti la timp”.
(Asta e ca de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?)
Desigur, răspunsul poate fi tot NU.
Tot ante-NU:
Pui, de preferat, întrebări cu mai multe alternative de răspuns.
(din zona de salvat onoarea)
Vrei lapte, ceai, apă sau suc de portocale?
(ceea ce nu te scuteşte de NU, da’ îi mai scade şansele de apariţie... şi poate-l mai înmoaie.)
Distragi atenţia.
Uite, un pterodactil!!! - urmat de 5 minute de căutare în echipă (scrutarea intens holbată a cerului...), şi de ultra-mega-ipocritul Ah, mi s-a părut, ce păcat, mmm, ce bună e brânza asta! Hliup!
Ulciorul ăsta nu merge de multe ori la apă.
Deeeeşiii... dacă eşti foarte inventiv şi, după pterodactil, cauţi ori chestii misterioase, gen furazolidon (copchilul nu tre’ să ştie ce e aia...) ori zburătoare (bondari, elicoptere, deltaplane, colibri), şi ai un vocabular copios, poate, poate...
(măcar îşi exersează auzul şi, cu puţină baftă, pronunţia şi memoria. plus, ai materie primă de alte discuţii ulterioare, instructive & calme)
Eviţi. Din timp. (adică gândeşti totul în aşa fel încât să fii pus cât mai rar în situaţiile-n care de obicei primeşti grenade defensive umplute & glazurate cu NU)
Merge bine dacă eşti şahist.
Eventual, de talia lui Kasparov.
Cum, nu ţi-a plăcut şahu’ (piesele alea care cad din cutie când scoatem tablele)? Nasol.
Negociezi. Celebrul mai pune, române, mai lasă, jupâne.
Beleaua cu schimbul e că tre' să ai ceva interesant de oferit...
Avertisment: uz limitat. Copilul trebuie fie să înţeleagă constructul de consecinţă (în speţă, succesiunea şi cauzalitatea gesturilor din schimbul negociat...), fie să fie deosebit de captivat de noua discuţie (caz în care, bine că merge, vorbim de distragerea atenţiei)
Dezbaţi.
Afli ce vrea în loc de NU (ce vrea de fapt) şi schimbi foaia. Pe aia nouă poate, desigur, să fie scris tot NU.
De ce zice NU e drum cu sens unic, şi, de cele mai multe ori, înfundat.
Te adaptezi. Cu o flexibilitate şi o viteză de circar, haleşti NU-ul, distragi atenţia, schimbi viteza, bagi altceva la interval, te-ntorci şi obţii da-ul dorit.
Cere timp. Şi spontaneitate. Şi cel puţin una bucată adult calm, suficient odihnit.
Ar fi varianta mea preferată, dacă m-aş putea educa suficient cât să recurg constant, elegant şi eficient la ea.
Da’n realitate, oricare variantă constructivă poate merge, în funcţie de context, copil, părinte, alinierea planetelor, etc.
Şi niciuna n-are efect 100% garantat.
Am văzut la Ada c-a apărut o carte pe tema asta. N-am apucat s-o caut. Ce zic aici e de la alt model cetire - poate mai seamănă. Poate nu.
joi, 21 aprilie 2011
Muţunau, bătrânul încruntat şi porumbeii zen
Muţunau, alergăreţ din fire, adoră să fugărească porumbei. (există vreun copil de vârsta lui care nu fuge după păsăret...?!).
Scopul e să-i facă să zboare, ca să aibă apoi ce urmări (da... Leonardo...
- daVinci, nu diCaprio - chit că Muţunau tot blond e)
Într-o zi, într-un părculeţ: un bătrânel încruntat, aşezat pe o bancă; porumbei; şi noi, Muţunau şi aerian-încercănata mamiţună.
Muţunau, desigur, o rupe de fugă cu o ţintă clară. Mamiţuni rămâne pe tuşă. Porumbeii, destul de zen, zboară - dar nici pe departe cu entuziasmul sau în numărul dorit de copil. Instigatorul se gândeşte să insiste, vocal:
- Vă p’iiiind!!! Staţi, să vă p’iiiind!
Porumbeii se poartă de parcă nu i-ar deranja nimeni. Zen, cum ziceam.
În schimb, bătrânelul cel-încruntat-şi-aparent-suferind începe să pufnească.
După nici 30 de secunde de fugă-zbor-şi-nu-prea-strigăt-de-copil & da capo, bătrânelul îl apostrofează pe Muţunau:
- Băi, termină!
Muţunau, înc-o tură.
- Lasă-i în pace!
(în condiţiile-n care pe jos nu era mâncare, să zici că-i deranjează de la masă, iar copilul nu-i atingea).
În continuare, tură & o ignorare absolută a comentatorului.
- Te iau de urechi, să ştii!
Tură.
Bătrânelul mai mormăie ceva.
Tură.
Între timp, piaţeta rămâne goală, că porumbeii-s în copaci. Copilul continuă să alerge, fericit, cu mâinile pe sus.
Bătrânelul mă priveşte dispreţuitoro-deranjat. Nu zice nimic. Eu tac. Scenariile potenţial belicoase care ne trec prin cap rămân necunoscut-neexprimate.
Copilul vine să se plângă că nu mai are porumbei. Pe drum, îşi aduce aminte că are de inspectat o ţâşnitoare. (eu cred că se va face primar; prea-l interesează felinarele, artezienele şi tâşnitorile).
Ţâşnitoarea e lângă bătrânel, pe care-l ignorăm - eu, ostentativ, Muţunau, de-adevăratelea.
Studiem obiectul momentan scos din funcţiune, din lipsă de apă . Între timp, se întorc porumbeii. Muţunau, bine priponit, descoperă zborul colomb de aterizare (care, subit, i se pare muuuult mai interesant).
- Uite, îi poţi vedea cum zboară şi când vin singuri, nu mai e nevoie să alergi după ei.
- Da’ eu v’eau să-i p’ind!
- Dacă vrei să-i prinzi, e altceva. Da’ oricum trebuie să aşteptăm mai întâi, ca să vină mai mulţi. Altfel, pe cine prinzi?
- Da, zice Muţunau.
Mai dă nişte ture.
Bătrânelul nu mai zice nimic.
Plecăm.
N-ar fi trebuit, dar m-a cam enervat omu’.
La gândul că poţi fi atât de-nghesuit într-ale tale încât să nu mai gândeşti.
La vederea iritării pe care o împărţea cu dărnicie, în numele respectării unei reguli de care nu-i păsa decât lui.
La perceperea perseverenţei furibunde cu care continua un demers lipsit şi de eleganţă, şi de orice rezultat.
În acelaşi parc, cu o săptămână înainte, un alt bătrânel, vizibil suferind dar bonom, îi oferise biscuiţi lui Muţunau, pentru el, şi-l învăţase şi cum să-i sfărâme cu piciorul, pentru porumbei.
Data viitoare, îi fugăresc şi eu.
Scopul e să-i facă să zboare, ca să aibă apoi ce urmări (da... Leonardo...
- daVinci, nu diCaprio - chit că Muţunau tot blond e)
Într-o zi, într-un părculeţ: un bătrânel încruntat, aşezat pe o bancă; porumbei; şi noi, Muţunau şi aerian-încercănata mamiţună.
Muţunau, desigur, o rupe de fugă cu o ţintă clară. Mamiţuni rămâne pe tuşă. Porumbeii, destul de zen, zboară - dar nici pe departe cu entuziasmul sau în numărul dorit de copil. Instigatorul se gândeşte să insiste, vocal:
- Vă p’iiiind!!! Staţi, să vă p’iiiind!
Porumbeii se poartă de parcă nu i-ar deranja nimeni. Zen, cum ziceam.
În schimb, bătrânelul cel-încruntat-şi-aparent-suferind începe să pufnească.
După nici 30 de secunde de fugă-zbor-şi-nu-prea-strigăt-de-copil & da capo, bătrânelul îl apostrofează pe Muţunau:
- Băi, termină!
Muţunau, înc-o tură.
- Lasă-i în pace!
(în condiţiile-n care pe jos nu era mâncare, să zici că-i deranjează de la masă, iar copilul nu-i atingea).
În continuare, tură & o ignorare absolută a comentatorului.
- Te iau de urechi, să ştii!
Tură.
Bătrânelul mai mormăie ceva.
Tură.
Între timp, piaţeta rămâne goală, că porumbeii-s în copaci. Copilul continuă să alerge, fericit, cu mâinile pe sus.
Bătrânelul mă priveşte dispreţuitoro-deranjat. Nu zice nimic. Eu tac. Scenariile potenţial belicoase care ne trec prin cap rămân necunoscut-neexprimate.
Copilul vine să se plângă că nu mai are porumbei. Pe drum, îşi aduce aminte că are de inspectat o ţâşnitoare. (eu cred că se va face primar; prea-l interesează felinarele, artezienele şi tâşnitorile).
Ţâşnitoarea e lângă bătrânel, pe care-l ignorăm - eu, ostentativ, Muţunau, de-adevăratelea.
Studiem obiectul momentan scos din funcţiune, din lipsă de apă . Între timp, se întorc porumbeii. Muţunau, bine priponit, descoperă zborul colomb de aterizare (care, subit, i se pare muuuult mai interesant).
- Uite, îi poţi vedea cum zboară şi când vin singuri, nu mai e nevoie să alergi după ei.
- Da’ eu v’eau să-i p’ind!
- Dacă vrei să-i prinzi, e altceva. Da’ oricum trebuie să aşteptăm mai întâi, ca să vină mai mulţi. Altfel, pe cine prinzi?
- Da, zice Muţunau.
Mai dă nişte ture.
Bătrânelul nu mai zice nimic.
Plecăm.
N-ar fi trebuit, dar m-a cam enervat omu’.
La gândul că poţi fi atât de-nghesuit într-ale tale încât să nu mai gândeşti.
La vederea iritării pe care o împărţea cu dărnicie, în numele respectării unei reguli de care nu-i păsa decât lui.
La perceperea perseverenţei furibunde cu care continua un demers lipsit şi de eleganţă, şi de orice rezultat.
În acelaşi parc, cu o săptămână înainte, un alt bătrânel, vizibil suferind dar bonom, îi oferise biscuiţi lui Muţunau, pentru el, şi-l învăţase şi cum să-i sfărâme cu piciorul, pentru porumbei.
Data viitoare, îi fugăresc şi eu.
miercuri, 20 aprilie 2011
Noi descoperiri blogăristice & bibliofile
Michelle, cu ale sale Tales from the quiver.Care Michelle, la 32 de ani, are 8 spre 9 copii. Ne va lămuri următoarea postare ce & cum.
Zice că de absolut fiecare dată sarcinile ei au sărit, toate, de 42 de săptămâni. Motiv pentru care adaugă şi că s-ar oferi obiect de studii!
Mămuca de 16 cetăţeni. Încă nu m-am prins cum o cheamă.
Pentru moment, mă fascinează pentru că, la cât sunt acum de uitucă, dac-aş avea atâţia copii, mi-ar fi cvasi-imposibil să ştiu pe dinafară care pe unde e.
Longobardul.
Asta e carte.
N-am terminat-o încă. (eu citesc, Muţunau îmi dă pagina (indiferent dacă-i sau nu momentul) şi, în paralel, nişte picioare-n nas. mă scot citind cu voce tare (mai puţin pasajele violente, nu puţine) şi pretinzând că-i o poveste pentru el).
Habar n-a(vea)m de niciunele despre epoca asta. Marco Salvator e fascinat de ea, şi cartea e o excursie în timp.
Pen’ cine mai bubuie ori tresaltă de curiozităţi medievale, iaca aici o sursă foaaarte interesantă de informaţii (neverificate).
Moştenitoarea tărâmului pierdut.
Tot carte. Alta. De data asta, excursie în India, Anglia, SUA (New York)...
Îmi place foarte mult cum scrie Kiran Desai. Am mai citit (demu-hu-hu-lt) Zarvă în livada de guave, care e mai suavă decât Moştenitoarea.
Ambele (Longobardul & Moştenitoarea) sunt captivante - ceea ce, pentru mine, zilele astea, e o calitate de căpătâi a oricărei cărţi de care (mai) reuşesc să mă ţin.
Cum când am citit?
Printre picături, zilele astea, cât am stat (iar!) acasă, pe motiv de nasuri-arteziană şi gâturi-tunătoare.
Zice că de absolut fiecare dată sarcinile ei au sărit, toate, de 42 de săptămâni. Motiv pentru care adaugă şi că s-ar oferi obiect de studii!
Mămuca de 16 cetăţeni. Încă nu m-am prins cum o cheamă.
Pentru moment, mă fascinează pentru că, la cât sunt acum de uitucă, dac-aş avea atâţia copii, mi-ar fi cvasi-imposibil să ştiu pe dinafară care pe unde e.
Longobardul.
Asta e carte.
N-am terminat-o încă. (eu citesc, Muţunau îmi dă pagina (indiferent dacă-i sau nu momentul) şi, în paralel, nişte picioare-n nas. mă scot citind cu voce tare (mai puţin pasajele violente, nu puţine) şi pretinzând că-i o poveste pentru el).
Habar n-a(vea)m de niciunele despre epoca asta. Marco Salvator e fascinat de ea, şi cartea e o excursie în timp.
Pen’ cine mai bubuie ori tresaltă de curiozităţi medievale, iaca aici o sursă foaaarte interesantă de informaţii (neverificate).
Moştenitoarea tărâmului pierdut.
Tot carte. Alta. De data asta, excursie în India, Anglia, SUA (New York)...
Îmi place foarte mult cum scrie Kiran Desai. Am mai citit (demu-hu-hu-lt) Zarvă în livada de guave, care e mai suavă decât Moştenitoarea.
Ambele (Longobardul & Moştenitoarea) sunt captivante - ceea ce, pentru mine, zilele astea, e o calitate de căpătâi a oricărei cărţi de care (mai) reuşesc să mă ţin.
Cum când am citit?
Printre picături, zilele astea, cât am stat (iar!) acasă, pe motiv de nasuri-arteziană şi gâturi-tunătoare.
marți, 19 aprilie 2011
Realitatea... şi interpretările ei
Trecem prin Ferentari (c-aşa s’tem noi, aventurieri).
Văd o căruţă şi vreau să-l fac atent.
- Uite un cal! La stânga!
- Da, zice (neconvingător) Muţunau, după ce-n prealabil se uitase confuz spre cealaltă stângă.
Ceea ce promptează întrebarea de verificare:
- Ce culoare are?
- Alb, confirmă împricinatul.
După care mai stă un pic şi-apoi completează peisajul:
- Văd şi-o caleaşcă!
Văd o căruţă şi vreau să-l fac atent.
- Uite un cal! La stânga!
- Da, zice (neconvingător) Muţunau, după ce-n prealabil se uitase confuz spre cealaltă stângă.
Ceea ce promptează întrebarea de verificare:
- Ce culoare are?
- Alb, confirmă împricinatul.
După care mai stă un pic şi-apoi completează peisajul:
- Văd şi-o caleaşcă!
luni, 18 aprilie 2011
Vrăjitoarea Cling-Cling
Dar, la faţa locului, personalul e oarecum simpatic.
Şi Muţunau e toropit după marionetă! Pardon, v'ăjitoa'ea Cling-Cling.
duminică, 17 aprilie 2011
Reflecţii ţăndăriciste
Acu’ că (parcăăă...) a venit sezonul cald, renunţăm (cel puţin temporar) la mersul la Ţăndărică. (nu de mult, pusesem în cui şi mersul la Paiaţa).
Renunţăm cu drag, căci, mai nou, avem t’otinetă - dar, despre asta, în episodul viitor.
Lucrurile stau cam aşa: pe scurt, spectacolele lor sunt relativ proaste, da’ multe alte alternative nu prea sunt.
Com adecă proaste?
Ietă:
Sala e doar pe jumătate bine amenajată. Îmi plac de mor scările şi pasarela, ca şi scaunele suplimentare (din burete (sau spumă?), cu huse în culori vii), pe care le găseşti frumos aliniate pe culoarul central când e nevoie să se suplimenteze locurile. Îmi place până şi aerul rustic al scaunelor standard (de fapt, bănci lungi şi nu nemaipomenit de comode, de tip căminu’ cultural).
Dar, pentru cât de jos e scena, sala e insuficient de înclinată/ridicată. Dacă eşti mai în spate, mare brânză nu mai vezi, adult fiind - d'apoi copil.
Personalul e-n formol, da’ nu de tot. Rochiile de zâne le fac să pară vii pe doamnele plasatoare, al căror singur scop acolo pare a fi unu' strict de gospodină dementă, din registrul anti-dezordine, anti-zgomot şi anti pete. Costumele colorate le lumineaza pitoresc chipurile de (de cele mai multe ori) acrituri profesioniste din filmul „viaţa e greu”.
Hai să zic că luatul de bilete îmi pare (mie, una), ca proces, rezonabil. Poţi face rezervări, îţi poţi alege locurile. Nu poţi cumpăra bilete decât de luni pentru săptămâna în curs - mai bine=mult de-atât, din varii motive, se pare că nu se-aruncă nimeni să planifice. Câtă vreme am drum pe-acolo (şi s-a-ntâmplat c-am mai avut...) hai să zic că n-a fost mare bai la cumpărat. Nu ştiu ce locuri ţi se ţin când rezervi, da’ cred că eşti pus să cumperi biletele cel târziu vineri. Parcă.
Trecem la spectacole. Noi am văzut până acum şapte - Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Alice în ţara minunilor, Mica sirenă, Gulliver, Motanul încălţat şi Scufiţa Roşie.
Din care lui Muţunau i-a plăcut cel mai mult Punguţa cu doi bani (poate pentru că era primul...) şi a rămas cu cele mai multe amintiri din Punguţă, Capră, sirenă şi Alice. Motanul a trecut neobservat, din Gulliver n-am înţeles nimic nici eu, şi Scufiţa l-a plictisit în asemenea hal încât a preferat să stea mai mult sub scaun.
Oooo, dar nu aşteptăm cam mult de la un copil de nici trei ani?
Poate că da. Dar nu e ăsta baiul. Ci faptul că spectacolele sunt, aproape toate, compuse, amestecat şi neinspirat, pentru copiii de toate vârstele. Inclusiv (sau mai ales...? ) 40+.
Boon. Să zicem că limita de timp (spectacolele văzute de noi durează 50-70min) îţi impune, inevitabil, adaptări. Comprimări, teoretic.
Da’ ce se vede pe scenă întrece orice imaginaţie... şi se satisface primordial, cu certitudine, alte obiective, nu încadrarea în vreo limită maximă de timp.
Pe rând:
Decorurile, costumele, marionetele. De obicei, faine şi nesărăcăcioase (cu o excepţie notabilă la Mica Sirenă, unde sirenele sunt, mai toate, nişte matracuci urâte cu spume). Păpuşile din Punguţa cu doi bani ar merita replicate (la scară-de-copil-manevrabilă) şi vândute către amatori.
Daaaar, ce să vezi, teatrul nu are magazin... (alooo, sursă de bani?)
În schimb are veşnic, la fiecare final de spectacol, în faţa teatrului, nişte ... unele (neautorizate, desigur) care vând baloane modelabile cu 10 lei. Biletul la teatru costă cam tot atâta.
Muzica (de obicei, compusă de Dan Bălan) ar putea fi mai multă. Şi mai puţin însoţită de play-back (care e deja jenant...). Înţeleg că-i o performanţă suplimentară să cânţi în patru labe sau stând în sprijin pe nas, în timp ce te concentrezi pe mânuirea personajului, da’ mimatu’ biped chiar n-are nici haz, nici scuze.
Scenariul (mai ales dialogurile): adaptările par, vă rog să mă scuzaţi, făcute de nişte iluştri necunoscuţi plictisiţi de viaţă, răutatea complex de mirobolantă a lumii şi, în general, de ei înşişi. Ca abordare, seamănă suspect de mult cu prostelile gen „ora veselă”, unde ne uităm la, nu-i aşa, ce fac / zic monştrii sacri, şi tre’ să halim necondiţionat tot ce ne dau ei, că-i foarte bun - noi s’tem tonţi dacă nu apreciem.
Poveştile clasice de-aia-s clasice: pentru că s-au transmis în timp relativ nemodificate. Zic relativ pentru că, iniţial, multe sunau (cel puţin pe alocuri) altfel. Când văd pe afiş ceva de Charles Perrault, aia mă aştept să văd, nu o palidă umbră a variantei iniţiale, tuşată gros pe unde le-a convenit regizorului ori scenaristului.
Chinuie pe careva talentu’? Dar scrieţi, oameni buni, piese noi, trosnind de contemporaneitate. Şi, eventual, violenţă - că nu mi-am revenit încă post-vederea unor şuturi în burtă şi nu numai, administrate de Motanul Încălţat unui copac-cuc, ca să-l facă să tacă (?!?). Dar anunţaţi-le ca atare.
Până atunci, adaptările seamănă mai mult cu nişte măcelăriri...
În plus, primele zeci de minute par muuult trase de păr, şi-apoi, de parcă şi-ar fi adus aminte cineva că vine gongul de final, zbang, brusc, catarsis, gata, am terminat. Pooftim? Nu, nu poftim, e gata. Final, cortina.
Altă chestie a cărei utilitate (mă fac că) n-o pricep: abundenţa de cioace.
(„Mă fac că” vine din faptul că-i clar cam cât de tare se plictiseau oamenii la repetiţii.)
Ar trebui să fie reprezentaţii pentru copii, nu pentru priapici ori frustraţi sexual. Nu vorbesc de chestii catalogabile ca subţirele (că fugăreşte cocoşul găinile - pe asta o poţi vedea în fiecare curte dotată cu galinacee... şi copiii percep, de obicei, preponderent partea epică, fugăreala, nu încărcătura ei) ci de minute întregi dedicate de actori declamatului sau subliniatului unor replici ... deosebite. Desigur, majoritatea complet absente din textul original.
Cum să fie un teatru care să-mi placă?
Să aibă spectacole gândite pe vârste.
La 3 ani prinzi şi apreciezi nişte chestii, la 7-8, altele. În plus, la vârstă şcolară ai deja deprinderea de-a sta pe scaun, la vârstele mici, dacă nu te prinde povestea, te plictiseşti. Provocarea e să faci spectacole accesibile şi gustate pentru mai multe paliere de vârstă.
Paiaţa are piese mai scurte (deşi tind să cred că mai degrabă nu s-au băgat să ducă piese mai lungi... ).
Ţăndărică are şi spectacole catalogate drept pentru adulţi (Faust, Candid).
Da’ un program tip 0-3 ani (cum are Creangă), nu.
Să includă copiii.
Şi Paiaţa, şi Ţăndărică au în piese momente în care invită sala să participe. Copiii pur şi simplu adoră asta.
Dar Ţăndărică nu lasă copiii să urce pe scenă la final ori, feri-Doamne, să atingă decorurile ori marionetele. (desigur, treci peste asta dacă duci flori actorilor, atunci te mai descurci).
Să fie muzical.
Muuult mai muzical. Serios. Iată o direcţie în care adaptările ar putea fi mai creative (nu chiar spre death-metal...da?)
Şi sala poate cânta, nu-i aşa?
Să fie educativo-amuzant, să aibă şi programe suplimentare pentru copii.
Părţi din piese unde să poată participa şi copiii - chit că asta ar necesita amenajări total diferite.
Scopul mersului la teatrul pentru copii nu e să ai de un’ te-ntoarce, ci să poţi lucra pe o seamă de ocazii valoroase de învăţare. Să stimulezi curiozitatea, percepţia, atenţia, memoria...
Să aibă puneri în scenă dedicate copiilor - cu fir epic uşor urmăribil, cu costume în culori vii, cu multă mişcare, cu puneri spaţiale în perspectivă (ca-n Punguţa de la Ţăndărică, unde pentru personajul cocoşului sunt cel puţin trei dimensiuni - normal, îndopat cu animalele boierului şi văzut de la distanţă), cu aspecte educative pe care să le poţi discuta pe urmă cu copilul.
Să aibă actori potriviţi. Când persoana de pe scenă cântă, chiar se simte.
...& mai aveam câte ceva de zis, da’ tocmai s-a trezit personaju’ principal cel confiscator, care pretinde trotinetare.
Renunţăm cu drag, căci, mai nou, avem t’otinetă - dar, despre asta, în episodul viitor.
Lucrurile stau cam aşa: pe scurt, spectacolele lor sunt relativ proaste, da’ multe alte alternative nu prea sunt.
Com adecă proaste?
Ietă:
Sala e doar pe jumătate bine amenajată. Îmi plac de mor scările şi pasarela, ca şi scaunele suplimentare (din burete (sau spumă?), cu huse în culori vii), pe care le găseşti frumos aliniate pe culoarul central când e nevoie să se suplimenteze locurile. Îmi place până şi aerul rustic al scaunelor standard (de fapt, bănci lungi şi nu nemaipomenit de comode, de tip căminu’ cultural).
Dar, pentru cât de jos e scena, sala e insuficient de înclinată/ridicată. Dacă eşti mai în spate, mare brânză nu mai vezi, adult fiind - d'apoi copil.
Personalul e-n formol, da’ nu de tot. Rochiile de zâne le fac să pară vii pe doamnele plasatoare, al căror singur scop acolo pare a fi unu' strict de gospodină dementă, din registrul anti-dezordine, anti-zgomot şi anti pete. Costumele colorate le lumineaza pitoresc chipurile de (de cele mai multe ori) acrituri profesioniste din filmul „viaţa e greu”.
Hai să zic că luatul de bilete îmi pare (mie, una), ca proces, rezonabil. Poţi face rezervări, îţi poţi alege locurile. Nu poţi cumpăra bilete decât de luni pentru săptămâna în curs - mai bine=mult de-atât, din varii motive, se pare că nu se-aruncă nimeni să planifice. Câtă vreme am drum pe-acolo (şi s-a-ntâmplat c-am mai avut...) hai să zic că n-a fost mare bai la cumpărat. Nu ştiu ce locuri ţi se ţin când rezervi, da’ cred că eşti pus să cumperi biletele cel târziu vineri. Parcă.
Trecem la spectacole. Noi am văzut până acum şapte - Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Alice în ţara minunilor, Mica sirenă, Gulliver, Motanul încălţat şi Scufiţa Roşie.
Din care lui Muţunau i-a plăcut cel mai mult Punguţa cu doi bani (poate pentru că era primul...) şi a rămas cu cele mai multe amintiri din Punguţă, Capră, sirenă şi Alice. Motanul a trecut neobservat, din Gulliver n-am înţeles nimic nici eu, şi Scufiţa l-a plictisit în asemenea hal încât a preferat să stea mai mult sub scaun.
Oooo, dar nu aşteptăm cam mult de la un copil de nici trei ani?
Poate că da. Dar nu e ăsta baiul. Ci faptul că spectacolele sunt, aproape toate, compuse, amestecat şi neinspirat, pentru copiii de toate vârstele. Inclusiv (sau mai ales...? ) 40+.
Boon. Să zicem că limita de timp (spectacolele văzute de noi durează 50-70min) îţi impune, inevitabil, adaptări. Comprimări, teoretic.
Da’ ce se vede pe scenă întrece orice imaginaţie... şi se satisface primordial, cu certitudine, alte obiective, nu încadrarea în vreo limită maximă de timp.
Pe rând:
Decorurile, costumele, marionetele. De obicei, faine şi nesărăcăcioase (cu o excepţie notabilă la Mica Sirenă, unde sirenele sunt, mai toate, nişte matracuci urâte cu spume). Păpuşile din Punguţa cu doi bani ar merita replicate (la scară-de-copil-manevrabilă) şi vândute către amatori.
Daaaar, ce să vezi, teatrul nu are magazin... (alooo, sursă de bani?)
În schimb are veşnic, la fiecare final de spectacol, în faţa teatrului, nişte ... unele (neautorizate, desigur) care vând baloane modelabile cu 10 lei. Biletul la teatru costă cam tot atâta.
Muzica (de obicei, compusă de Dan Bălan) ar putea fi mai multă. Şi mai puţin însoţită de play-back (care e deja jenant...). Înţeleg că-i o performanţă suplimentară să cânţi în patru labe sau stând în sprijin pe nas, în timp ce te concentrezi pe mânuirea personajului, da’ mimatu’ biped chiar n-are nici haz, nici scuze.
Scenariul (mai ales dialogurile): adaptările par, vă rog să mă scuzaţi, făcute de nişte iluştri necunoscuţi plictisiţi de viaţă, răutatea complex de mirobolantă a lumii şi, în general, de ei înşişi. Ca abordare, seamănă suspect de mult cu prostelile gen „ora veselă”, unde ne uităm la, nu-i aşa, ce fac / zic monştrii sacri, şi tre’ să halim necondiţionat tot ce ne dau ei, că-i foarte bun - noi s’tem tonţi dacă nu apreciem.
Poveştile clasice de-aia-s clasice: pentru că s-au transmis în timp relativ nemodificate. Zic relativ pentru că, iniţial, multe sunau (cel puţin pe alocuri) altfel. Când văd pe afiş ceva de Charles Perrault, aia mă aştept să văd, nu o palidă umbră a variantei iniţiale, tuşată gros pe unde le-a convenit regizorului ori scenaristului.
Chinuie pe careva talentu’? Dar scrieţi, oameni buni, piese noi, trosnind de contemporaneitate. Şi, eventual, violenţă - că nu mi-am revenit încă post-vederea unor şuturi în burtă şi nu numai, administrate de Motanul Încălţat unui copac-cuc, ca să-l facă să tacă (?!?). Dar anunţaţi-le ca atare.
Până atunci, adaptările seamănă mai mult cu nişte măcelăriri...
În plus, primele zeci de minute par muuult trase de păr, şi-apoi, de parcă şi-ar fi adus aminte cineva că vine gongul de final, zbang, brusc, catarsis, gata, am terminat. Pooftim? Nu, nu poftim, e gata. Final, cortina.
Altă chestie a cărei utilitate (mă fac că) n-o pricep: abundenţa de cioace.
(„Mă fac că” vine din faptul că-i clar cam cât de tare se plictiseau oamenii la repetiţii.)
Ar trebui să fie reprezentaţii pentru copii, nu pentru priapici ori frustraţi sexual. Nu vorbesc de chestii catalogabile ca subţirele (că fugăreşte cocoşul găinile - pe asta o poţi vedea în fiecare curte dotată cu galinacee... şi copiii percep, de obicei, preponderent partea epică, fugăreala, nu încărcătura ei) ci de minute întregi dedicate de actori declamatului sau subliniatului unor replici ... deosebite. Desigur, majoritatea complet absente din textul original.
Cum să fie un teatru care să-mi placă?
Să aibă spectacole gândite pe vârste.
La 3 ani prinzi şi apreciezi nişte chestii, la 7-8, altele. În plus, la vârstă şcolară ai deja deprinderea de-a sta pe scaun, la vârstele mici, dacă nu te prinde povestea, te plictiseşti. Provocarea e să faci spectacole accesibile şi gustate pentru mai multe paliere de vârstă.
Paiaţa are piese mai scurte (deşi tind să cred că mai degrabă nu s-au băgat să ducă piese mai lungi... ).
Ţăndărică are şi spectacole catalogate drept pentru adulţi (Faust, Candid).
Da’ un program tip 0-3 ani (cum are Creangă), nu.
Să includă copiii.
Şi Paiaţa, şi Ţăndărică au în piese momente în care invită sala să participe. Copiii pur şi simplu adoră asta.
Dar Ţăndărică nu lasă copiii să urce pe scenă la final ori, feri-Doamne, să atingă decorurile ori marionetele. (desigur, treci peste asta dacă duci flori actorilor, atunci te mai descurci).
Să fie muzical.
Muuult mai muzical. Serios. Iată o direcţie în care adaptările ar putea fi mai creative (nu chiar spre death-metal...da?)
Şi sala poate cânta, nu-i aşa?
Să fie educativo-amuzant, să aibă şi programe suplimentare pentru copii.
Părţi din piese unde să poată participa şi copiii - chit că asta ar necesita amenajări total diferite.
Scopul mersului la teatrul pentru copii nu e să ai de un’ te-ntoarce, ci să poţi lucra pe o seamă de ocazii valoroase de învăţare. Să stimulezi curiozitatea, percepţia, atenţia, memoria...
Să aibă puneri în scenă dedicate copiilor - cu fir epic uşor urmăribil, cu costume în culori vii, cu multă mişcare, cu puneri spaţiale în perspectivă (ca-n Punguţa de la Ţăndărică, unde pentru personajul cocoşului sunt cel puţin trei dimensiuni - normal, îndopat cu animalele boierului şi văzut de la distanţă), cu aspecte educative pe care să le poţi discuta pe urmă cu copilul.
Să aibă actori potriviţi. Când persoana de pe scenă cântă, chiar se simte.
...& mai aveam câte ceva de zis, da’ tocmai s-a trezit personaju’ principal cel confiscator, care pretinde trotinetare.
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Despre absenţă. Cea de lângă noi
Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).
Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).
Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)
Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.
Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.
Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).
Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...
Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...
Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...
Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.
Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...
Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)
Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.
Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.
Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.
Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.
Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.
Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.
Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...
Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.
Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).
Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)
Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.
Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.
Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).
Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...
Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...
Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...
Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.
Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...
Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)
Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.
Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.
Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.
Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.
Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.
Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.
Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...
Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.
vineri, 15 aprilie 2011
Altfel de dialoguri
A se observa implicarea profundă a pisicii...
... locurile conspirative...
... locurile conspirative...
şi recuzita!
miercuri, 13 aprilie 2011
Cum am devenit familia Adams
Pen’ că-n ultima vreme Muţunau şi-a manifestat - fie şi-ntr-o manieră mai degrabă indirectă - apetenţa pentru oarece informaţii anatomice, când am dat nas în nas cu un joc tematic mai ieftin, l-am luat. Omuleţul îl studiază de zor. Cu umor. De obicei, mai mult involuntar.
Maniera indirectă:
- Uite, o să poţi face pipi din picioare!
- (se pipăie pe picioare, mirat foarte) Nu pot să fac pipi din picioa’ie. În picioa’ie am muşchi. Nu am pipi!
Cam cum arată jocul (nu e ăsta (de altfel reprezentat pe dos, ca în oglindă) pen’ că nu găsesc nici poza "bună" pe net, nici aparatul foto, prin casă):
Replica aparent înspăimântătoare:
- Maaaaami, vino ’iepede, că i-a căzut stomacul!
Maniera indirectă:
- Uite, o să poţi face pipi din picioare!
- (se pipăie pe picioare, mirat foarte) Nu pot să fac pipi din picioa’ie. În picioa’ie am muşchi. Nu am pipi!
Cam cum arată jocul (nu e ăsta (de altfel reprezentat pe dos, ca în oglindă) pen’ că nu găsesc nici poza "bună" pe net, nici aparatul foto, prin casă):
Replica aparent înspăimântătoare:
- Maaaaami, vino ’iepede, că i-a căzut stomacul!
marți, 5 aprilie 2011
Varii dialoguri, pe căprării
„În oglindă”, reintepretate:
- Mami, tu eşti bună?
(interogata mustăceşte)
- La ce te referi?
- Nu, nu eşti bună!
- OK... cum ai ajuns la concluzia asta?
- Pent’u că m-am supă’at pe tine!
- Ce anume te-a supărat?
- M-am supă’at pe tine pent’u c-ai fugit!
(cu juma’ de oră înainte, taman ce fusese placat rugby-eşte înainte să-şi continue sprinturile trecând de pe trotuar în stradă...)
Din categoria „Dumnezeu ştie despre ce e vorba”:
- Eu voiam o maimuţă din aia ma’ie, ca’ie nu cânta în gie’mană.
- Aha.
- Pent’u că nu avea bate’iie!
Limba muţunautică loveşte din nou:
- Ce face ventinaleto’ul?
- Ventilatorul? (noroc că uneori îşi indică obiectele de interes...)
- Nuuu, ven-ti-na-le-to-ul!!!
Alegerea profesională (momentană, riguros cântărită)
ar putea indica meteorologia...:
- Uite, (arată spre nori) vine fu’tunu’!
(...sau nu)
Corecturi:
- Ce faci, mânuţă mică?
- (indignat) Eu sunt Muţunau. Nu sunt mânuţă mică!
Alegeri:
- Ce vrei să mănânci?
- Punem pe masă muuuulte felu’i de mânca’ie!
Evadări din pat. Cotidian-serale. Picătura chinezească reîncărcată, în buclă.
Prima rundă:
- Maaaaamiii, v’ei să vii încoaaaaceeee!
(pus pe oliţă)
- Nuuu faaac caca!
- Mai stai şi aşteaptă, poate-ţi vine. Ştii, după aia poţi veni în sufragerie, să ne uităm la Twinkle-twinkle!
După 3 minute, un salt şi-un răcnet:
- Uiteeeee! Am făcut caca! Şi piiiipiiiii! Huuu’ieiiii! (hurray...)
A doua rundă:
- Maaaami, mai v’eau lapte!
Se livrează. Însoţit de speranţe, desigur, deşarte.
A treia rundă:
- Uite, m-am încălţat! (desigur, invers, dar cine să le mai numere...)
A patra rundă:
- Mmmm...am venit!
Bine c-am omis să-mi iau permis de port-armă. A patra rundă marchează momentu-n care-mi vine (sistematic) să mă-mpuşc.
A cincea rundă, deja vag chior de somn:
- Maaamiii...
(mami deja e zen, sorbind din sake. căci după a patra rundă, în lipsă de arme de foc, a încălzit chestii. lapte şi sake)
- Mami, tu eşti bună?
(interogata mustăceşte)
- La ce te referi?
- Nu, nu eşti bună!
- OK... cum ai ajuns la concluzia asta?
- Pent’u că m-am supă’at pe tine!
- Ce anume te-a supărat?
- M-am supă’at pe tine pent’u c-ai fugit!
(cu juma’ de oră înainte, taman ce fusese placat rugby-eşte înainte să-şi continue sprinturile trecând de pe trotuar în stradă...)
Din categoria „Dumnezeu ştie despre ce e vorba”:
- Eu voiam o maimuţă din aia ma’ie, ca’ie nu cânta în gie’mană.
- Aha.
- Pent’u că nu avea bate’iie!
Limba muţunautică loveşte din nou:
- Ce face ventinaleto’ul?
- Ventilatorul? (noroc că uneori îşi indică obiectele de interes...)
- Nuuu, ven-ti-na-le-to-ul!!!
Alegerea profesională (momentană, riguros cântărită)
ar putea indica meteorologia...:
- Uite, (arată spre nori) vine fu’tunu’!
(...sau nu)
Corecturi:
- Ce faci, mânuţă mică?
- (indignat) Eu sunt Muţunau. Nu sunt mânuţă mică!
Alegeri:
- Ce vrei să mănânci?
- Punem pe masă muuuulte felu’i de mânca’ie!
Evadări din pat. Cotidian-serale. Picătura chinezească reîncărcată, în buclă.
Prima rundă:
- Maaaaamiii, v’ei să vii încoaaaaceeee!
(pus pe oliţă)
- Nuuu faaac caca!
- Mai stai şi aşteaptă, poate-ţi vine. Ştii, după aia poţi veni în sufragerie, să ne uităm la Twinkle-twinkle!
După 3 minute, un salt şi-un răcnet:
- Uiteeeee! Am făcut caca! Şi piiiipiiiii! Huuu’ieiiii! (hurray...)
A doua rundă:
- Maaaami, mai v’eau lapte!
Se livrează. Însoţit de speranţe, desigur, deşarte.
A treia rundă:
- Uite, m-am încălţat! (desigur, invers, dar cine să le mai numere...)
A patra rundă:
- Mmmm...am venit!
Bine c-am omis să-mi iau permis de port-armă. A patra rundă marchează momentu-n care-mi vine (sistematic) să mă-mpuşc.
A cincea rundă, deja vag chior de somn:
- Maaamiii...
(mami deja e zen, sorbind din sake. căci după a patra rundă, în lipsă de arme de foc, a încălzit chestii. lapte şi sake)
duminică, 3 aprilie 2011
Duminică de aprilie
Teatru. Mica Sirenă. Spectator, eu, că Muţunau era ori în picioare pe bancă, uitându-se-n sală, ori pe sub scaune.
Apoi, parc. Unde, (în sfârşit!) am văzut Veveriţa. Nu veveriţele, că era numai una. Suficient de amabilă cât să ne acorde atenţie, să preia nuca azvârlită ca la bowling (n-a vrut să vină după ea; sau poate n-am avut noi destulă răbdare & nemişcare).
Muţunau a studiat intens toate artezienele pe care le-am putut găsi în parc. Eu m-am bucurat de mirosul discret de primăvară încă neameţitoare şi de flori.
Apoi am mers acasă. Unde au început figurile...
Argumentate, nu oricum.
- Fac ca toate animalele pent’u că acum e timpul meu. Ai înţeles asta, mami?
(mai puţin partea cu „e timpul meu”, pe care-o bănuiesc sintetizată de pe la vreo „vine ea şi vremea ta”, restul sunt, desigur, din categoria na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, ţine minte şi le-ntoarce. apăsat)
- Nu v’eau să mă fac bine. (se întindea de pe jos, post-smuls papucei &şosete)
- Nu v’eau să c’hiesc ma’ie. (bun motiv de-a refuza şi mâncarea, şi somnul)
- Da’ eu v’eau să am fundul i’itat! (desigur, lene de cerut oliţa... tre’ să mă fac poliţaiul mersului la toaletă, că altfel văd că nu merge)
Buuuun. Interdicţia explicată văd că naşte monştri. (sau, după caz, figuri de stil). Arta ne va scoate din belele.
Tura asta, via mulaje.
Din plastilină ieftină şi proastă de la Cora, altminteri lipicioasă şi de nemodelat.
Din lut pentru roata olarului, de la D-toys:
(operele au crăpat când le-am pus la cuptor - pentru că, logic, ele-s pentru cuptor de olar, nu de aragaz)
Am încercat şi cu lut (argilă) de la Das, ((care se usucă la aer, nu trebuie copt, cumpărat de la Real) dar mi se pare prea uscat şi crăpăcios. Nu i-am nimerit încă proporţia de udare / amestecare cu apă... mai încercăm.
Ne-am supravegheat şi relocat proiectele botanice... despre care nu mai suntem aşa de siguri ce vor produce!
Aici pusesem ghinde.
Ele au "produs", majoritatea, rădăcini multiplu ramificate, tulpină şi frunze.
Moment în care intervin întrebările de tip „da’ ce plantă e asta”- cu atât mai mult cu cât vezi, pe aceeaşi tulpină, frunze aparent diferite!
Până la noi ordine / lămuriri, au avut loc transplantările.
După care ne-am uitat un pic şi la chiriaşii mai vechi - cum ar fi dracaena pe care şi-a „cumpărat-o” mai demult Muţunau, dându-i un şut. (pentru că, nu-i aşa, la florăriile-chioşc plantele se mai pun şi pe jos)
(dracaena ar fi dus-o aproape bine, dacă nu interveneau în viaţa ei oarece patrupede blănoase, din când în când teribil de doritoare de vegetale!)
Şi ne-am pozat cele mai reprezentative opere plastice.
Obsesia amprentelor:
Un cap de operă pe bază de culori accidental vărsate pe foaie.
(dintr-un variu motiv, la final operele se sfâşie. Măcar un pic, aşa... )
Ne-am lansat şi-n puţină gastronomie. În vreme ce Mamiţuni arunca-n cuptor o tavă cu oarece amestecătură suspectă pe bază de broccoli, Muţunau concota un pre-smoothie de lapte, broccoli şi ghimbir.
Desigur, a fost nevoie şi de puterea magico-calmantă a aparatului de fotografiat.
Rezultatele?
Absconse.
... precum şi-un autoportret!
Apoi, parc. Unde, (în sfârşit!) am văzut Veveriţa. Nu veveriţele, că era numai una. Suficient de amabilă cât să ne acorde atenţie, să preia nuca azvârlită ca la bowling (n-a vrut să vină după ea; sau poate n-am avut noi destulă răbdare & nemişcare).
Muţunau a studiat intens toate artezienele pe care le-am putut găsi în parc. Eu m-am bucurat de mirosul discret de primăvară încă neameţitoare şi de flori.
Apoi am mers acasă. Unde au început figurile...
Argumentate, nu oricum.
- Fac ca toate animalele pent’u că acum e timpul meu. Ai înţeles asta, mami?
(mai puţin partea cu „e timpul meu”, pe care-o bănuiesc sintetizată de pe la vreo „vine ea şi vremea ta”, restul sunt, desigur, din categoria na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, ţine minte şi le-ntoarce. apăsat)
- Nu v’eau să mă fac bine. (se întindea de pe jos, post-smuls papucei &şosete)
- Nu v’eau să c’hiesc ma’ie. (bun motiv de-a refuza şi mâncarea, şi somnul)
- Da’ eu v’eau să am fundul i’itat! (desigur, lene de cerut oliţa... tre’ să mă fac poliţaiul mersului la toaletă, că altfel văd că nu merge)
Buuuun. Interdicţia explicată văd că naşte monştri. (sau, după caz, figuri de stil). Arta ne va scoate din belele.
Tura asta, via mulaje.
Din plastilină ieftină şi proastă de la Cora, altminteri lipicioasă şi de nemodelat.
Din lut pentru roata olarului, de la D-toys:
Am încercat şi cu lut (argilă) de la Das, ((care se usucă la aer, nu trebuie copt, cumpărat de la Real) dar mi se pare prea uscat şi crăpăcios. Nu i-am nimerit încă proporţia de udare / amestecare cu apă... mai încercăm.
Ne-am supravegheat şi relocat proiectele botanice... despre care nu mai suntem aşa de siguri ce vor produce!
Aici pusesem ghinde.
Ele au "produs", majoritatea, rădăcini multiplu ramificate, tulpină şi frunze.
Moment în care intervin întrebările de tip „da’ ce plantă e asta”- cu atât mai mult cu cât vezi, pe aceeaşi tulpină, frunze aparent diferite!
Până la noi ordine / lămuriri, au avut loc transplantările.
După care ne-am uitat un pic şi la chiriaşii mai vechi - cum ar fi dracaena pe care şi-a „cumpărat-o” mai demult Muţunau, dându-i un şut. (pentru că, nu-i aşa, la florăriile-chioşc plantele se mai pun şi pe jos)
Şi ne-am pozat cele mai reprezentative opere plastice.
Obsesia amprentelor:
Un cap de operă pe bază de culori accidental vărsate pe foaie.
Ne-am lansat şi-n puţină gastronomie. În vreme ce Mamiţuni arunca-n cuptor o tavă cu oarece amestecătură suspectă pe bază de broccoli, Muţunau concota un pre-smoothie de lapte, broccoli şi ghimbir.
Desigur, a fost nevoie şi de puterea magico-calmantă a aparatului de fotografiat.
Rezultatele?
Absconse.
... precum şi-un autoportret!
sâmbătă, 2 aprilie 2011
Bălăceli
Spuma cea multă (pentru care ne-am întors la „cada mică”) vine de aici:
Şi de aici.
Ăsta de cimbru şi mentă pare mai eficace (pentru răceli...) decât cel cu eucalipt.
(sursa)
Kneipp-urile sunt de la Help Net. Herbamedicus-ul nu mai ştiu de unde.
Asta n-avem. Dar vom căuta & comanda:
(sursa)
(baia, desigur, durează de fiecare dată cam un milion de ani. dar e linişte!)
vineri, 1 aprilie 2011
În luptă cu timpul
Îmi place să planific.
Constat însă (via descoperit apa caldă) că ziua are numai 24 de ore. De cele mai multe ori, balamucite.
Am făcut mai demult o listă cu lucrurile de făcut pentru o săptămână „medie”. Categorii de tip „trebe” şi „vreau”, plus lebedele negre ale neprevăzutului profund perturbatoriu.
Descoperirea nasoală a fost că nici dacă stau în cap şi-n nas n-am cum să le îndes pe toate.
Răgetele de protest interior s-au intensificat la gândul că, pe vremuri, când eram mai tânără şi şpri(n)ţară, se putea. Eram capabilă de multe şi mari minuni (mă uit acu’ la chestiile făcute-n anumiţi ani; e uimitor de clar c-atunci aveam baterii noi. păcat că nu mai ştiu de un’ să le iau).
O fi venit acum nota de plată, da’ uite că nu pot să trag pe dreapta şi să stau calmă. Lucrurile vin peste mine, să le fac. (eu le plesnesc, ele, nu şi nu, c-avem treabă)
Deeeeci... de unde vine belicoşismul?
Poi.
Din nesomn. Sau neodihnă. Când eşti chior de somn, n-ai spor. N-ai cum.
Mostră: eu mi-s automat mai lentă şi infinit mai pămpălaucă la oboseală. mai ales cronică...
Efecte: întinderea excesivă şi inutilă pe ceas a multor activităţi. Uitarea şi/sau amânarea terminării altora. Vraişte.
Din varii ambiţii - de la perfecţionisme inutile pân’ la dorinţa de-aţi auzi, încurajator, propriile motoare turate.
Ce se întâmplă: Planifici aiurea. Beleaua începe s-apară când îndeşi în program multe chestii prost estimate.
Efecte: nu le termini. Şi nu e clar ce-i mai enervant: că nu-s gata, sau că lista trebuie reluată mâine?
Din omisiuni.
Uiţi chestii care nu uită să-şi reafirme (uneori brutal) importanţa.
Lista poate cuprinde exemple de la mers la dentist/piaţă până la făcut deconturi...
Efectele... Da. Se ştiu. (urlete pe fundal)
Din supraîncărcare reală, venită peste capul tău din motive independente de voinţa proprie.
De care poţi sau nu poţi scăpa. Uneori nu poţi, şi atunci e naşpa - cu atât mai mult dacă pe lista de „de făcut” sunt, vorba cântecului, chestii grele şi care nu suportă amânare.
Din capitolul „viaţa e plină de surprize, unele cam nasoale”.
Ca şi cum nu era destul că nu dormi suficient, planifici prost, ai pe cap mult mai multe decât poţi duce, drept care mai şi uiţi din ele, uneori îţi mai cad în poală fix lucruri cu eticheta „asta ne mai lipsea”.
Tocările intensive la cap şi întreruperile sistematice (de orice natură) îşi găsesc locul în acest gigantic hangar.
Nu mi-e clar unde se pierde mai mult timp: când te enervezi pe neprevăzute & pe apariţia lor? Sau când încerci să le rezolvi, sperând discret că, făcând asta, nu vei declanşa alte neprevăzute.
Şi, ca revers al medaliei, există un aspect al planificării care mă enervează teribil: re-evidenţierea faptului că timpul mi-e limitat, şi că lăcomia mea de citit/plimbat/făcut/dres va trebui să clănţăne-n gol, precum motanul Tom, când Jerry îi fură jambonul.
Nu mi se pare că pierd spontaneitate sau flexibilitate (că mă străduiesc să-i las loc), da’ gândul c-o să-mi ia 3 săptămâni să citesc o carte pe care altădată aş fi putut-o înapoia în 3 zile mă face să mă simt călcată de buldozer.
Soluţia?
N-avem.
Azi găsim la farmacie doar leucoplast.
Pe bucăţele scrie:
Realism
(cu tot somnul din lume, n-ai cum să le faci pe toate.)
Fals optimism
(se poate şi mai rău.)
Diplomaţie
(cum să te descurci elegant când atât de muncitul eşafodaj de calendarizări, planuri A, planuri B şi planuri C se duuuuuceeee...
sau când ai întârziat fie şi numai 5 minute)
Persen Forte
(când chiar rişti s-o iei razna de nervi)
Somn
(faptul c-arăţi de parcă te-ai fi machiat cu turbă nu e de prea mare ajutor în viaţa socială)
Chiuleşte
(ia o pauză. de orice fel. cât de mică. poate fi şi una pragmatică, de tip merg-pe-jos pân’ la chioşc)
Prioritizează
(care din toate chestiile pe care le am de făcut e cea mai cea mai cea, singura pe care merită cu adevărat s-o fac, aia făr’ de care viitorul arată cu adevărat sumbru?)
Nu te scuza
(rezolvă. scuzatul nu face decât să consume timp, dând la schimb încărcătură emoţională nasoală)
Ai propriul pas
(şi propriul ritm. nu poţi merge pe bolovani colţuroşi la fel cum ai face-o desculţă pe nisip fin. nu merge. nu cu alţii trebuie să ţii pasul)
... şi-ar mai fi câte ceva de spus pe tema asta.
Darrrr... ce să vezi, nu mai am timp.
(sursa)
Planificările nu mi se par restrictive (pentru că nu aşa le construiesc), ci mai degrabă ghiduri suportive - fiindcă mă ajută să spun „nu”. Ca să evit chestii pe care nu le pot duce şi de pe urma cărora, mai târziu, ajung să-mi pară rău. Constat însă (via descoperit apa caldă) că ziua are numai 24 de ore. De cele mai multe ori, balamucite.
Am făcut mai demult o listă cu lucrurile de făcut pentru o săptămână „medie”. Categorii de tip „trebe” şi „vreau”, plus lebedele negre ale neprevăzutului profund perturbatoriu.
Descoperirea nasoală a fost că nici dacă stau în cap şi-n nas n-am cum să le îndes pe toate.
Răgetele de protest interior s-au intensificat la gândul că, pe vremuri, când eram mai tânără şi şpri(n)ţară, se putea. Eram capabilă de multe şi mari minuni (mă uit acu’ la chestiile făcute-n anumiţi ani; e uimitor de clar c-atunci aveam baterii noi. păcat că nu mai ştiu de un’ să le iau).
O fi venit acum nota de plată, da’ uite că nu pot să trag pe dreapta şi să stau calmă. Lucrurile vin peste mine, să le fac. (eu le plesnesc, ele, nu şi nu, c-avem treabă)
Deeeeci... de unde vine belicoşismul?
Poi.
Din nesomn. Sau neodihnă. Când eşti chior de somn, n-ai spor. N-ai cum.
Mostră: eu mi-s automat mai lentă şi infinit mai pămpălaucă la oboseală. mai ales cronică...
Efecte: întinderea excesivă şi inutilă pe ceas a multor activităţi. Uitarea şi/sau amânarea terminării altora. Vraişte.
Din varii ambiţii - de la perfecţionisme inutile pân’ la dorinţa de-aţi auzi, încurajator, propriile motoare turate.
Ce se întâmplă: Planifici aiurea. Beleaua începe s-apară când îndeşi în program multe chestii prost estimate.
Efecte: nu le termini. Şi nu e clar ce-i mai enervant: că nu-s gata, sau că lista trebuie reluată mâine?
Din omisiuni.
Uiţi chestii care nu uită să-şi reafirme (uneori brutal) importanţa.
Lista poate cuprinde exemple de la mers la dentist/piaţă până la făcut deconturi...
Efectele... Da. Se ştiu. (urlete pe fundal)
Din supraîncărcare reală, venită peste capul tău din motive independente de voinţa proprie.
De care poţi sau nu poţi scăpa. Uneori nu poţi, şi atunci e naşpa - cu atât mai mult dacă pe lista de „de făcut” sunt, vorba cântecului, chestii grele şi care nu suportă amânare.
Din capitolul „viaţa e plină de surprize, unele cam nasoale”.
Ca şi cum nu era destul că nu dormi suficient, planifici prost, ai pe cap mult mai multe decât poţi duce, drept care mai şi uiţi din ele, uneori îţi mai cad în poală fix lucruri cu eticheta „asta ne mai lipsea”.
Tocările intensive la cap şi întreruperile sistematice (de orice natură) îşi găsesc locul în acest gigantic hangar.
Nu mi-e clar unde se pierde mai mult timp: când te enervezi pe neprevăzute & pe apariţia lor? Sau când încerci să le rezolvi, sperând discret că, făcând asta, nu vei declanşa alte neprevăzute.
Şi, ca revers al medaliei, există un aspect al planificării care mă enervează teribil: re-evidenţierea faptului că timpul mi-e limitat, şi că lăcomia mea de citit/plimbat/făcut/dres va trebui să clănţăne-n gol, precum motanul Tom, când Jerry îi fură jambonul.
Nu mi se pare că pierd spontaneitate sau flexibilitate (că mă străduiesc să-i las loc), da’ gândul c-o să-mi ia 3 săptămâni să citesc o carte pe care altădată aş fi putut-o înapoia în 3 zile mă face să mă simt călcată de buldozer.
Soluţia?
N-avem.
Azi găsim la farmacie doar leucoplast.
(sursa)
Pe bucăţele scrie:
Realism
(cu tot somnul din lume, n-ai cum să le faci pe toate.)
Fals optimism
(se poate şi mai rău.)
Diplomaţie
(cum să te descurci elegant când atât de muncitul eşafodaj de calendarizări, planuri A, planuri B şi planuri C se duuuuuceeee...
sau când ai întârziat fie şi numai 5 minute)
Persen Forte
(când chiar rişti s-o iei razna de nervi)
Somn
(faptul c-arăţi de parcă te-ai fi machiat cu turbă nu e de prea mare ajutor în viaţa socială)
Chiuleşte
(ia o pauză. de orice fel. cât de mică. poate fi şi una pragmatică, de tip merg-pe-jos pân’ la chioşc)
Prioritizează
(care din toate chestiile pe care le am de făcut e cea mai cea mai cea, singura pe care merită cu adevărat s-o fac, aia făr’ de care viitorul arată cu adevărat sumbru?)
Nu te scuza
(rezolvă. scuzatul nu face decât să consume timp, dând la schimb încărcătură emoţională nasoală)
Ai propriul pas
(şi propriul ritm. nu poţi merge pe bolovani colţuroşi la fel cum ai face-o desculţă pe nisip fin. nu merge. nu cu alţii trebuie să ţii pasul)
... şi-ar mai fi câte ceva de spus pe tema asta.
Darrrr... ce să vezi, nu mai am timp.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
