Cum m-am îndrăgostit de ESPERE

Iac-aşa.

E o metodă / metodologie articulată şi clară, uşor de înţeles şi, odată ce-ai înghiţit găluşca amarelor aduceri aminte, uşor de aplicat - şi dă rezultate.
Am stat o vreme deoparte de ea - nu-mi pieriseră încă din memorie ecourile (percepute de mine ca fiind) piţiponciste ale primelor vizite făcute de Salomé în România.
Omu’, el personal, nu-mi inspiră vreo mare simpatie - în sensul că nu simt nevoia să-i şăd discipoleşte la picere, să respir acelaşi aer cu el, etc, etc. Da’ sistemul dumisale, da.

Cu care sistem m-am reîntâlnit recent.

Conceptele-s aici.
Se găsesc şi oarece cărţi traduse la noi. (Nota bene, oameni ’teligenţi mi-au zis că, dacă ai citit una, le-ai citit pe toate. O sa încerc.)

ESPERE (acronimul) vine de la Énergie spécifique pour une écologie relationnelle essentielle. (fie şi numa’ asta-mi explică trecuta reticenţă... căci mare amator de fonfleuri frâncheneşti nu mi-s).

Mai pre limba-mi, ce vrea să zică poetu’ e că iegzistă, stimaţi telespectatori, o manieră de a ne simplifica feliurile de comunicare, fără a le răpi din claritate, dezbărându-le doar de cele încărcături emoţionale nedorite, inutile şi încurcăreţe. (gen urlu la tine pen’ că m-a-nervat nu-mai-ştiu-când administratorul de bloc. eventual de la blocu’ vecin)

Şi e şi practică pe deasupra.
Ea presupune, treabă grea, asumarea a ceea ce dai pe goarnă. Vorbitu’ la persoana întâi, cu adevărul subiectiv aferent, da’ cu auctor clar, e prima regulă de igienă relaţională.


Sărind (cam) brusc la ce-ar putea mai iute interesa direct un părinte, ajungem la SAPPE, care descrie modalităţile disfuncţionale de comunicare. (saper, de felul lui verb, însemnând a submina; saper un mur - a demola / a provoca dărâmarea unui perete/zid)

Acronimul vine de la ceva gen surd, orb, pervers, pernicios, energivor.
Sau de la suferinţă, alienare, patologie, probleme, jenă (embarrasment).

În care (mda, nasol) ne-om regăsi, căci pă vremea noastră cam erau printre regulile de crescut copchii - şi nu la rubrica aşa nu.

Ia'n să vedem care-s cele 5 modalităţi disfuncţionale de comunicare din acest SAPPE:



1. Injoncţiunile - „trebuie să...”.
Nu, nu trebuie. Zic eu, mimând autoritatea, că trebuie, pen’ că mă tem de ceea ce percep a fi consecinţe nasoale. Mă ascund în spatele Marelui Zeu Trebuie, pe care-l pot, uneori, îndrepta şi împotriva mea.

Dar nu trebuie.

Vreau. Îţi cer.



2. Ameninţarea: „dacă faci X, apare o consecinţă negativă ori dezastruoasă în viitor”.
Negreşit. Care consecinţă negativă nu e totuna cu rezultatul practic al unei acţiuni, fie el tot nasol - dacă înclini mai mult paharul, apa se varsă.

Exemplu: chiar dacă un copil e alergic rău la alune, „dacă mănânci alune, mori”, tot ameninţare rămâne. (beleaua fiind că, în timp, transformă universul într-un loc integral periculos şi neprietenos)

Varianta descâlcită ar fi ceva gen: „când te-ai umflat şi te-ai simţit rău după ce-ai mâncat alune, doctorul a spus că ai alergie la alune. eu nu-ţi acord permisiunea de-a mânca alune pentru că mă tem c-o să mori”.

Diferenţa e, desigur, de formulare. Dar şi de nuanţă. În loc să sperii copilul, îi vorbesc despre teama mea, despre dorinţa mea de-a-l proteja, şi despre interdicţia pe care o impun. Toate la un loc - da’ clar.


Ah, şi-n de-astea aveam centură neagră. Cu dungi mov.





3. Devalorizări (comparaţii) şi descalificări (etichetările)
Bulache (de ce) poate să se spele singur pe dinţi, cu picioarele / ia zece / a făcut de mii de ori înconjuru’ Pământului. Tu de ce nu poţi?

Uai, ce diştept eşti, ai luat singurul 10 din clasă! (asta-i cam ca bancu’ ăla-n care, după un prim gol (în minutu’ 10) al lui Beckam, care juca singur, meciul dintre Germania şi Anglia se-ncheie cu 1-1, c-au marcat nemţii în minutu’ 89, în vreme ce Beckam primise cartonaş roşu în minutu’ 11...)

Sau precum zicala că-n ţara orbilor, chiorul e împărat.

Etichetările-s nasoale pentru că identifică forţat persoana cu un anume comportament (care-ar putea fi nereprezentativ sau, pur şi simplu, accidental), şi ajunge să le ignore pe celelalte.

Obraznic... dăăă...

Fir-ar, ce lungă-i lista.





4. Culpabilizare

Numa’ din cauza ta....

Dacă nu făceai X/Y/Z...

Mă enervezi...

Aici, broblemu’ stă-n pasarea responsabilităţii.

Nu mă-nervează persoana. Nu direct. Persoana face ceva, şi eu mă enervez, cel mult, când văd/aud/simt/intru cumva în contact cu rezultatul acţiunii / comportamentului cu pricina.





5. Şantajul este clasica fază cu recompensa.
Dresajul, bre.
Cam cât chef de activitatea X am dacă nu-mi place deloc ea, în sine, şi-o fac doar pentru că la capătul drumului mă aşteaptă o bucăţică de zahăr?




Ah, şi ce e rău dacă le foloseşti?
Că doar dau rezultate!


Hm.

Mai specific, în ce constau rezultatele alea?

Noi ziceri muţunautice

La momentul scuzei mamiţuneşti de băgat nasu’n laptop:
- Stai, să-i scriu „La mulţi ani!” mamei lui R., că e ziua ei.
R. e unul din prietenii lui Muţunau.
Muţunau se uită pe geam şi apoi corectează, din mers, întrebarea:
- De ce e noaptea ei?


Distincţii surprinzătoare, pe tema educatoarei de la grădiniţa în probe:
- Îţi place?
- Da.... Nu...
- Cum adică? Îţi place, sau nu-ţi place M.?
- Ea, pehrsoana, îmi place. Nu-mi place numele ei.


Comparaţii, şi mai şi.
- Bunica are ţâtele mai jos!
- Ce?
- Mai jos decât ale tale!
Te pomeni că are şi vreun teodolit prin ghiozdanul de grădi... pe lângă Playboy...


Motivări deloc neobişnuite:
- Punem o bucată de ciocolată deoparte... pentru mami...
Peste 5 secunde:
- Da’ hai s-o mâncăm, că până vine mami se-nvecheşte!

Azi, reduceri de 40% la Elefant, la cărţile pentru copii!

Elefant, adică www.elefant.ro.

Ştiu, livrează când îşi aduc aminte.

Nu au toate cărţile în stoc. (pe unele nu le mai primeşti niciodată).
Nu toate cărţile care ar trebui să fie la promoţie chiar sunt la promoţie. (mega-idiot!)
Site-ul lor merge uneori greu. Îmi ia o veşnicie să fac comanda (dat fiind că eu comand la metru cub...)

 Dar îmi plac prea mult:
1. cărţile
2. reducerile
ca să mă mai încurc în detalii.

Întâmplare proaspătă

- Mă duc până la mami, s-o pup şi să-i spun cât de mult o iubesc!
Post pupături, eu, mucificată, reuşesc să chiţăi:
- ... şi eu te iubesc mult!
Muţunau, subit sobru:
- Bine.


Mai puţin proaspătă, da’ haioasă:

La momentu’ cititului bilingv:
- ... and the moon... şi luna...
- Loon...
- Nu looon, bre, moon!
- Biiine, moon.
- Da' cum se spune la cârlig în engleză? (să zicem că speram c-ar fi reţinut / dedus via Căpitanul Hook...)
Muţunau, vag derutat de aparenta omofonie dintre lună şi moon:
- Cââârleeeg.

Experimente botanice şi marionete

Pe fugă, despre experimente botanice de la Ikea: se ia un ghiveci cu 3 zambile & un ghiveci cu 7 şi narcise şi un set de 3 pahare de hârtie pentru "plantat" melissa, oregano şi pătrunjel, pe care narcise & set nu reuşesc să le mai găsesc pe site.

Se mai ia una bucată pungă de 5l cu pământ de flori, plus oarece pahare de plastic de la perluţele de brânză cu smântână, prudent puse deoparte (că doar de-aia reciclez intens!).

Se transplantează fiecare floare în "ghiveciul" propriu, se pun seminţele din setu’ de pahare de hârtie în paharele corespunzătoare şi se pândesc zilnic.

Zambilele dau flori în 3-4 zile & miros demenţial.

Plantele aromatice au scos, după vreo săptămână, nişte fire rahitice.

Beton la setul de plante aromatice este că e format din 3 pahare, 3 pastile de „pământ” de flori deshidratat şi 3 seturi de seminţe. Când torni apă peste pastilele cu pricina, se umflă până umplu paharele (fiecare cu paharu' ei!). Magie curată.

Bucurie & ocupaţie garantată.



şi despre marionetele The Puppet Company, găsibile la Cărtureşti.

Horror de scumpe (84 sau 74 ron, în vreme ce-n UK sunt 11 lire bucata!) da’ superbe.

Caut (şi nu găsesc) vulpea.

Sub semnul celor 4 „s”

Bliiiiuffff, am revenit!
După o săptămână pliiiină. M-am uitat luuuung în agenda-planificator/jurnal de evenimente. Separat de loacele pe unde am mai fost (escaladă, Magnolia spa, vizite copileşti, aniversare bunicească (şi-a serbat recent bi-centenarul) înot, înot, înot), săptămâna trecută a fost, pentru mine, sub semnul celor 4 „s”: somn, sport, servici, şi respectiv sitit. Citit, adică!

O să revin trişor-retroactiv cu detalii.


Programul pe săptămâna asta cuprinde (din păcate) mai puţin somn (că am de făcut varii minuni pentru servici), sport (sper...), servici (mai mult!), sitit (cineva să mă oprească din comandat cărţi! c-am ajuns spaima librăriei!), programare la masaj (sper) şi la dentist, vizită la o altă grădiniţă (da, orice minune ţine trei zile... ăsta e alt subiect asupra căruia poate-ar trebui să revin) iar înot, poate patinaj şi, eventual, un curs la sfârşit de săptămână (trebuie să mă hotărăsc dacă merg).



În rest, par a se fi eternizat variile dezastre organizatorico-logistice, de la refuzurile lui Muţunau de a se băga în pat dacă-a-mai-rămas-altcineva-treaz până la cronometrările traseelor de tot felu’, dar mai ales a celor de-manifestaţie-străbătătoare.

(Notă pentru manifestanţi: bre voi ăştia. dacă tot insistaţi, adunaţi-vă în papucii mei mai cu cap: ori pichetaţi cu rându’, în număr constant, instituţiile X, Y şi Z, care-nţeleg că vă-nervează intens, ori vă strângeţi cât mai mulţi la oră fixă, de la H la H+1 sau H+2, şi pe urmă mereţi, toţi, brusc-subit, la casele voastre. asta ar da o impresie de ordine, de organizare, de forţă. nu trii chetre date-n vitrine şi două scaune cu rotile plimbate pe stradă. ce se vede acum, oricât de amplificat de vreo tembeliziune sau alta, e un haules-baules vag patetic - fie şi numai având în vedere proporţia dintre manifestanţi şi populaţia oraşului. cam mică. ori x panouri cu lozinci / construcţii mai mult sau mai puţin inspirate.
şi asta e valabil indiferent de subiectul manifestaţiei.)

A fost bine săptămâna trecută. Sper s-o parcurgem cu bine şi pe asta.

Zâna delfino-endorfină

Da, da, eu. (zgomot surd de bătaie cu cărămida-n chept)
Căci, deşi nimeni nu mai credea (juma’ de univers făcea pffff! dând din mână a pagubă, de fiecare dată când eu dădeam să spun pisci...nă!), am fost la bazin.

Am plutit din prima clipă de aparentă imponderabilitate nautică. N-am înotat, am acvaplanat non-stop.

Sau aproape..

Că data viitoare mă uit mai bine să văz când se termină brusc treptele, ca să nu mă mai trezesc băgată cu capu-n apă de un Muţunau vag timorat de alunecarea-mi cam bruscă & dornic de susţinere sporită fix la momentu' mai puţin oportun.

Sau mă bag la un antrenament intensiv de salvamar, că eu ştiu să mă ţin numa’ pe mine cu nasu’ deasupra apei, şi nu-s deloc competentă în a susţine, când bâldâbâcâi, şi-un copil, şi-un colac buclucaş de spumă.

Deşi poseda colac, s-a speriat; mi-au trebuit juma’ de oră şi-un număr record de tumbe, demn de Cirque du Soleil, secţia morse-orci-balene-ucigaşe, să-l conving să intre la loc.
După aia, s-a ocupat pe cont propriu de înghiţit apă, dat fiind că el tre’ să vorbească non-stop şi n-are activată opţiunea „închide gura!”.

Sunt gata să pornesc o nouă religie, bazată pe traiul eternizat în piscină. Cu, hai, dormitul pe marginea ei. (că tot veni vorba, după piscină & masă, Muţunau a căzut lat. puteai tăia lemne pe el. cu drujba. )

Sau... aş putea să mă mut în Bolivia. Au ăia acolo o piscină mai mare, în aer liber şi la oarece înălţime, locuibilă.
Sau, pur şi simplu, să mai merg la vreun bazin.

Îmi ţin pumnii să nu se lase cu dureri de urechi. Omu' a avut cască (o caşchetă de la Decathlon), dar, odată ajunşi acasă, de fiecare dată când cască a somn, duce mâinile la urechi. Nu-l doare, dar semnul nu-i prea bun...
(cu toată scufundăciunea de debut, eu n-am nimic, sunt din tablă zincată)

Cum e fără grădi

Surprinzător (sau nu...) de bine! Cu amendamentul că până-n sfârşitul lunii trebuie să-l înrolez pe musiu în diverse activităţuri sportive, că, nu de alta, da’ i-ar prii, chiar foarte bine.

Atât de bine încât stau să mă gândesc ce-ar trebui să fac ca să nu-l dau nici la şcoală!

Digresiune:
Acu’, mai în glumă, mai în serios, am avut o discuţie pe teme de şcolit acasă cu mama unei de-acum-foste-colege muţunautice.
Am zis că la noi n-o să se permită veci şi pururi varianta „te-nvaţă mama /tata/ bunica /pisica acasă”, din motive de:
- teamă de analfabetism (nu că n-ar exista destul analfabetism funcţional...);
- teamă de potenţiala creştere a criminalităţii (că, vezi Doamne, dacă învăţământul nu-i obligatoriu, vor fi copii ţinuţi acasă fără a fi şcoliţi, şi altă şansă decât să se-apuce de boacăne n-au, ca şi cum pe contemporanii noştri autori de boacăne şcoala i-ar fi oprit să n-o comită şi mai nasol);
- spectrul ieşirii din normă - cum adică să permitem altceva.
- teamă de nou - ce e aia şcolit acasă? brrrr!
- pura ne-înţelegere - nu priţepem, deci nu se poate.
- selectarea paranoică a unei insulte inexistente: ceeeee? adică eu-s prost că m-am chinuit atât şi- am mers la şcoalăă? niet.
- dubiile legate de calitatea „instructajelor” & " instructorilor". (ceea ce, când la şcoală ai suplinitori ai căror profesori au fost tot suplinitori, e de-a dreptul hilar...)
- dificultăţile pre-existente-n materie de făcut programe şcolare.


Aştept cu interes să fiu contrazisă de măsurile unui guvern/minister/ministru luminat.


Revenind la subiectul din titlu, efectu' secundar pozitiv de aşteptat, dar neprevăzut (de stres?): eu mai dorm & mai citesc, el n-a mai răcit.
(Nu cred că-i de la scoaterea din colectivitate; cred că, pur şi simplu, copilul doarme mai mult şi e mult mai puţin stresat, ceea ce-l ajută.)

Ptiu, să nu fie de deochi, am avut deja 3 săptămâni fără muci, ceea ce la noi nu se mai văzuse din septembrie, şi, înainte de septembrie, de prin martie sau aprilie... Deci e o realizare.
Dacă mă gândesc şi la coşmarul din noiembrie... e una cu atât mai mare!

Cetite pe ici, pe colo.

Varii articolaşe cetite pe ici, pe colo - sau: "Cum facem curat pe ecranu' calculatorului".
Oxitocina, drogul dragostei.
Cică nişte maimuţe au devenit mai amabile după ce-au fost şpreiate-n nas cu oxitocină. Are cineva cumva mai multă, să dau şi eu prin oraş?

12 simptome care nu trebuie ignorate.
E vorba de simptome manifestate de copii. Comentariile merită şi ele citite.

Purtăm după noi, tot restul vieţii, stresul copilăriei?
Pe mine, una, fie şi numa’ întrebarea asta mă cam stresează.

Varianta basarabeană (prescurtată?) a teoriei disciplinei.
Lăsând la o parte „impunerea”, prima frază mi-a sunat vag bine.


Material orientativ pentru stimularea dezvoltării copilului de la naştere la 3 ani.
Via grădiniţa Webster, despre care nu ştiu nimic, apud Ministeru’ Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, versiunea 2008.

O bucată de traducere din The Connected Child: Bring Hope and Healing to Your Adoptive Family .

O compilaţie de teorii psihologice privind dezvoltarea copilului.

... şi una bucată tentativă de manipulare absolut grosolană, marca Edukid.
Ultimul lor titu de newsletter:
Cât valorează educaţia copilului tău?
De ce, vă oferiţi să plătiţi voi?


Şi parte din text:
Vrei să ai un copil deştept? Vrei să-l ajuţi să-şi dezvolte abilităţile intelectuale? Şi astfel să îi fie mai uşor în timpul şcolii?
Ah, vechea măgărie „te voi face să te simţi foarte vinovat dacă nu cumperi de la mine”.

Tactica e următoarea:
Prima întrebare e mereu una la care, aparent, să nu poţi răspunde decât „da” (că doar n-ai să te faci bou singur!)
Pe urmă vin altele, care să adâncească aparenta gravitate a problemei.
Pe urmă, „invitaţia” de-a cumpăra. Ah, vechiul truc bisericesc cu indulgenţele...

Ce lipseşte (şi-ar fi fost esenţial să existe) e legătura cu vânzătorul.
De ce fix ce cumpăr de la tine rezolvă marea problemă pe care ai indicat-o, subliniat-o şi exagerat-o? Şi de ce tre’ să cumpăr fix de la tine?

Mostră de răspuns pe potriva măgăriei: dar eu am un copil deştept, mulţumesc. Hm, ce lipsă de educaţie să insinuezi altceva! Cum îţi permiţi? (maimuţoiule!)
(înţeleg că recursul la exagerări e soluţia facilă... iaca, e şi riscantă.)

Băi, voi ăştia. Nu jucăriile educă. (nu, Chucky!)

Alienare

- Dar nu am timp, zice R. Practic, mă văd cu soţul meu doar în weekend - şi el munceşte mult, vine târziu... e drept, câştigă tot felul de premii, sunt mândră de el, ne prind bine şi banii... dar apucăm să vorbim doar la sfârşit de săptămână...


Nu au copii. Şi nici curaj să-i facă.

Şi eu, ca baba pe şanţ, mă-ntreb când o să trecem la săptămâna de lucru de 21 de ore.
Că, nu de alta, da’ abia aştept.

Ce-şi doreşte un copil (pehrsevehrent!) de 3 ani jumate?

- Lampă cu senzohr de mişcahre!
Hă?

- Da, threbuie să-i înthrebăm pe vecinii de la 1 şi de la 5 de unde şi-au luat ei lampă cu senzohr de mişcahre.

- De ce? înţelege greşit Bunica, în loc de de unde.

- Păi, răspunde Muţunau la întrebarea "de ce şi-au luat lampă", poate penthru că au şi ei un pisălog mic!

- Da' ce e ăla pisălog mic? reuşeşte să chiţăie Bunica, sufocată de râs.

- Un animal, răspunde Muţunau, cu cel mai responsabil aer din lume.



Cu precizarea ajutătoare că, dacă mai cobori pe scări, nu doar lifto-purtat, descoperi lucruri pe la diverse etaje, contextu’ şi dialogurile anterioare celor de mai sus îs printre rânduri.

Se văd mai bine când pui în geam, la lumină, ecranu’ laptopului.

...în care, printre altele, se dovedeşte, iar, din plin, eterna & nesfârşita (& fascinanta?) nesimţire mamiţunească...

Pe scurt: ieri, junele era să se puţin şi anume electrocuteze, dat fiind că tot insista să-nfigă compulsiv în priză ştecheru’ de la instalaţia beculeţească de brad.
Ştecheru’, ca toată instalaţia, o chinezărie, priza, veche de 10 ani şi ne-remontată (re-fixată mai strâns) trebuie că vorbeau totuşi dialecte diferite, de vreme ce au sfârşit prin a bubui şi-a-l afuma pe deşte pe Muţunau.
A fost extrem de spectaculos: mica explozie a dus la secţionarea cablului (până la noi ordine, aparent, adio, instalaţie de beculeţe). Siguranţele şi-au făcut datoria şi-un flic-flac, instant remediabil, iar priza foncţionează.

Unde e nesimţirea-mi? Ubicuitar.
Păi, post-bubuitură (care e, de fapt, un pocnet mai sonor) şi răcnet muţunautic convertit în plâns, nici n-am clipit. (undeva, neuronul meu mic, singur, brutal şi leneş trebuie să fi compilat că, dacă n-a zburat pe sus şi dacă plânge, de fapt la mijloc e doar spaima, nu şi vreun electroşoc major. e drept, în studenţie eram electriciancă amatoare, nu o dată convertită funingic în negresă).

Aha. Plus, de ce umbla copilul la priză? (altă mostră de nesimţire, inconştienţă, indolenţă şi multe altele, toate nasoale, mamiţunească/mamiţuneşti)
- Să nu mai umbli niciodată la priză, a zis Bunica, revenită sărbătoristic în peisaj.
- E, hai, am zis. Mai subţire. Eventual nici să nu se mai dea jos din pat...

Deci, de ce umbla copilul la priză?
Simplu, pen’ că ştie (dat fiind că insista de-acu’ un an să inspecteze, l-am instruit cum se procedează corect şi pân’ acu’ n-a băgat cuie-n priză. încă). Ce nu i-a intrat încă-n cap (sau, poate, mai corect spus, ce nu-i intrase) e(ra) că nu tre’ să freci priza la infinit. Poate c-acu’ s-a prins.

Consolarea post şoc? (înainte de apocaliptica replica bunicească nu tremura, dar după, da)
Relatarea cu lux de amănunte a uneia din experienţele-mi similare de pă vremuri ... şi garantarea faptului că negreaţa se duce, până la urmă, la spălat.

Ah, şi marcarea verbală explicită a faptului că am o MARE problemă cu sentinţele care induc teamă...



Altă mostră, de data asta din categoria "lipsă de cenzură verbală":
- Muţunau, mişcă-n pat, acum!
- No way, José! zbiară hotărât opoziţia.



L-am tuns. Nu pentru replica de mai sus. A fost la cererea expresă a zulufatului. Nu atât de scurt ca-n anii trecuţi (adică nu l-am ras în cap) da’ nici la fel de drept, pen’c-am dat cu foarfeca, nu cu maşina, şi frizer amator nu pot zice c-am fost.

Acum nu mai e cherubin. Are o meclă (dulce!) de puşcaş marin în permisie!



Şi-ar mai fi nişte mostre... oarece dovezi în sprijinul titlului...

... despre cât din maniera de-a funcţiona ca părinte vine din stilul de viaţă, actual sau anterior, care nu pune tot timpu’ pe primul plan copilul, sau nu-l pune deloc, sau nu când/cât ar trebui, respectiv i-ar trebui copilului....

... despre balanţa (sau.... cârligul?) dintre autoconservare şi dăruire, dintre real şi imaginar, dintre real şi pozat, dintre dorit şi posibil, dintre necesar şi acomodabil...

... despre conformism şi alţi demoni...

... despre cum mă duc eu de săptămâna viitoare la bazin, şi despre a câta oară e făcută promisiunea asta...

da’ rămân (toate) pe altă dată... că, nu de alta, n-am momentan (ne?)simţirea necesară.

Portret de Muţunau (şi Mamiţuni) la început de 2012

Asta pentru că aproape nu mi-a venit să cred cât de mari sunt diferenţele între Muţunau-cel-de-acum şi Muţunau-cel-din-ianuarie-2011. Portretul de Mamiţuni este implicit. Sunt lentila.

E impropriu spus vorbeşte mult, pentru că, tehnic vorbind, nu tace. Deloc. Uneori, nici în somn, ceea ce mă pune, inedit, la curent cu preocupările dumisale eclectice.


Desenează suprarealist şi cântă non-stop, pe muţunautică.


Adoră poveştile citite seara. Pe unele le-a învăţat pe dinafară.
Încă nu le emite pe ale lui.

E posibil ca anul ăsta să-nveţe să citească (silabisească...). A învăţat literele încă de-acum aproape 2 ani, graţie jocului ăstuia, pe sistemul „hai să-l strângem pe A de jos... acum pe X şamd” dar nu s-a prins decât recent că literele formează cuvinte care pot fi şi ele citite.
(pe de o parte, perspectiva deprinderii cititului m-ar încânta; doar că am vaga senzaţie că nu e de natură să-mi câştige timp (cât el citeşte) ci să mi-l aloce suplimentar răspunsurilor la întrebările stârnite de lectură... ca să nu zic nimic de nevoia de-a „filtra” cărţile, pân’ nu s-apucă şi el să comenteze pe blog cărţi de la Editura Trei!)
N-o să-l grăbim, că n-are sens.


E înăltuţ (104) şi are mişcările din ce în ce mai legate şi mai jucăuş-controlat-ţopăitoare, mai graţioase. E subţirel spre slăbuţ.


Are o claie de zulufi pe care-i tot ameninţ eu demagogic cu foarfeca. Deja toate babele din cartier întreabă cum o cheamă pe fetiţă. (moment în care Muţunau se amuză copios!)


Are prieteni - copii de vârsta lui. Îi vede rar, dar, momentan, nu pare să-l deranjeze - revederile sunt prea spectaculoase!
E foarte atent în preajma copiiilor mai mici şi adoră să le primească atenţia.



Este extrem de zburdalnic - doar că, acum, pare să-i fie mai uşor să-şi canalizeze energia.
Mi-ar plăcea să-l pot duce sistematic la sport.


Obiectează la anumite piese de vestimentaţie. Are un pulover pe care nu-l pot convinge/ mitui/ şantaja nicicum să-l poarte.


Mănâncă fructe, mai ales banane şi portocale. Pasiunea bebeluşească pentru mango pare să fi dispărut. Îi plac clătitele şi-i toropit, cel puţin temporar, după sarmale (indiferent cu ce sunt) şi, pentru că mă vede pe mine în acţiune, se străduie să mănânce conştiincios ciocolată, nu cumva o fi ceva de capul ei şi el pierde!
Smântâna a rămas în top.
Iubeşte-n continuare mămăliga cu brânză şi, mai nou, pizza.


A avut o pasiune (aparent epuizată) pentru pâine cu unt. Deh, grădiniţa...
Îi mai plac fulgii de porumb cu lapte sau cu iaurt.
Bea lapte de capră (nu acum, c-acum nu mai avem).

Nu bea ceai. Deloc. Nicicum. Bea în schimb apă şi sucuri proaspăt stoarse, eventual chiar de el.

Nu se poate face ordine în preajma lui pentru mai mult de maxim 3 secunde. Aştept cu interes momentul în care se va putea pentru 4.

Negociază intens (uneori urlătoro-lacrimogen) tot ce se poate. Are centură neagră în testat limite. S-a prins de ceva timp că, dacă ridic vocea, e nasol. Singura chestie e că-mi pare că zbier cam des.


Locuieşte pe strada Bec Subsol şi, când se supără pe mine, mă ameninţă că mă duce fie la subsol, fie sus, la etajul unde nu e decât liftul, nu şi apartamente.


Şi nu, nu doarme. Nici acum. Chiar dacă am avut perioade de luni bune când, pus în pat la ore fixe, dormea singur.
Internalizarea insomniilor/neadormirii altora şi-a pus o amprentă...

Nu se dă dus la somnul de noapte decât-dacă-absolut-toată-lumea-din-casă-doarme. (îmi tot vrea binele, dar eu, nu şi nu!) Zic mersi că n-are pretenţii referitoare la somnul vecinilor.

"Hrana care otrăveşte"

(sau ce-am început să citesc pe 31 decembrie. s-o anunţa un an cărţofil, mai ştii... )

Apărută la Editura Trei.
Tradusă de Simona Mudava.
Scrisă de Michael Eigen. (care nu posedă articol dedicat pe Wikipedia, dar poate fi vizionat în oarece filmuleţe pe youtube)

Subintitulată "20 de cazuri în care psihoterapia neutralizează otrava din suflet".

Din introducere:

Ne găsim noi înşine în poziţii în care ne hrănim singuri cu lucrurile care ne otrăvesc şi ne otrăvim cu lucrurile care ne hrănesc. (9)
Bine.

Poate fi deprimant să vezi ceea ce altul s-ar putea să nu vadă, dar te simţi răsplătit atunci când simţi că firele cuiva se împletesc cu ale altora, în ţesături pe care alţii abia le pot zări. (10)
Da.


Hrana şi otrăvurile emoţionale sunt atât de bine întreţesute, încât este dificil, dacă nu imposibil, să vedem diferenţa dintre ele. (13)
Ei, hai. Sub presiune, poate că nu. Da’ om fi cârtiţoi, complet orbi, chiar non-stop?


Oamenii vin la psihoterapie atunci când toxinele acumulate ameninţă să le copleşească sensul binelui vieţii. (13)
Asta, sau încep să urle pe stradă. Şi nu după adresa terapeutului.


Există indivizi care se simt otrăviţi de dragoste în aceeaşi măsură ca şi de ură. (14)
Aici văz o oarece confuzie cu privire la sensul atribuit dragostei.


Aceia otrăviţi de dragoste suferă de o nemăsurată îndoială de Sine (14).
Mda. Şi unii auctori de cărţi, de miopie. Conceptuală. Uh, clarificarea, mare demers, de ce să-l facem?
(pe 15, ce e drept, apare referirea la idolatrizarea cronică - şi asta pare a fi ce numeşte Eigen dragoste)



Părinţii văd adesea în copii extensii ale lor, hrană pentru Eu, stimulente de Sine. Graniţele dintre părinte şi copil sunt fluide şi variabile. (clar, ăsta n-a mers cu RATB-ul, acolo să vezi graniţe) Copilul trebuie să digere aşteptări mesianice imersate în viaţa de zi cu zi. Până la un punct, învăţăm să folosim tot ceea ce se poate din nutrienţii psihici şi să evităm ceea ce este toxic. De obicei, reuşim mai mult sau mai puţin, dar nu fără pagube. Într-o anumită măsură, nimeni nu scapă de elementele toxice din hrana securizată. (15)
Dap. Şi aud şi că ne mai şi omorâm singuri, cu fiecare respiraţie. Ai dreac' radicali liberi...


Ura de Sine şi autocompătimirea părinţilor erau aerul pe care îl respira (16), despre „Alice”.
Capitolul „Alice” este despre „ura de sine călduţă”. Despre părinţii neajutoraţi, autocompătimitori, şi respectiv anticipatori excesivi de eşecuri (ah, faimoasa abordare o-să-iasă-rău-vezi-doar-iţi-spusesem-io), indiferenţi şi umilitori. Despre o relaţie terapeutică discutabilă (lungă şi cu oarece deraieri, nu nesemnificative)



În cazul anumitor persoane, războiul interior stă într-un echilibru fragil. Este cumplit să trăieşti cu sentimentul că nu te poţi hrăni cu adevărat, că orice hrană trebuie să fie distrugătoare. Există oameni care au trăit în tendinţele lor suicidare, neavând unde să se ducă. (18)

[...] există persoane care simt că viaţa trebuie eliberată definitiv de toxine şi că trebuie să se poată trăi fără tulburări. Aceste persoane se poartă ca şi când lumea nu ar avea „paraziţi”. Pentru multe persoane, copiii se dovedesc a fi cei mai mari paraziţi. (18)

Capitolul 4 studiază modurile în care sentimentul vital al oricui, nu numai al copiiilor - viaţa emoţională în sine - poate fi „parazitul” pe care vrei să îl omori sau de care vrei să scapi. (19)

Procesele letale de anihilare de Sine sunt discutate în capitolul 7. Oamenii îşi anulează vieţile, uneori parţial, uneori masiv, fără a se sinucide în adevăratul sens al cuvântului. (20)

Viaţa poate fi atât de amară, iar unii oameni se pot obişnui atât de mult cu niveluri ridicate de toxine, încât pot dezvolta reacţii adverse la oportunităţi mai puţin nocive de hrănire. Viaţa ar putea să nu li se pară reală fără doze mari de toxine emoţionale. Unele persoane nu se pot alimenta dacă hrana nu este ambalată în otrăvuri psihice. (29)
Îmi vine-n minte bancul cu Ion, care voia să divorţeze de Maria pentru că „nici laptele nu e-n stare să-l fiarbă cum trebe”. Asta până-n ziua-n care Maria, plânsă toată din cauza divorţului iminent, uită laptele pe plită şi-l afumă... „Fire-ai să fii de muiere, acu’, cân’ ţi-am zis că te las, ştii să fierbi laptele ca mama!”



Nu mi-au plăcut în mod expres nici perspectiva auctorială (Eigen e destul de controversat, şi nu degeaba... are, de pildă oarece accese fuzionale în raport cu pacienţii lui, plus un ego cât China) şi nici toate ideile din carte.

Dar e o lectură interesantă, utilă unui părinte (că, nu de alta, da’ din cartea asta vezi cam ce poţi strica şi cum, plus cât de greu de reparat e...) şi (lăsând la o parte comentariile-mi inevitabile şi unele pasaje cam prea lălăite) relativ uşor de parcurs.