Muţunau m-a anunţat, acu' vreo două săptămâni, că intenţionează să participe şi el la Olimpiadă.
În calitate de fotbalist. (cred că nu chiar anul ăsta... parcă zicea ceva de Tokio...)
'Mnealui consideră de la sine înţeles că din toamnă va fi înscris la fotbal. Mie mi se ridică periul pe ceafă când mă gândesc:
1. la drumurile pe care le-aş mai avea de făcut în plus, prin acest oraş minunat, ca să-l plimb pe musiu la fotbal...
2.
la impresia mea mai mult decât proastă despre practicanţii acestui
sport. (da, (şi) din media vine... mai am până să cred c-am dat peste vreun
fotbalist inteligent... iar de suporteri mai bine nu mai zic nimic.)
Nu-mi plac manierele antrenorilor figuranto-danubiano-pontici, cu ifose de spartani amatori şi mari campioni nepremiaţi încă.
Nu
cred că spiritul competitiv e o virtute. Dimpotrivă: sunt sigură că-i o prostie,
şi-ncă una dramatic gonflată dincolo de orice proporţii rezonabile (în
viaţa reală accentul cade, sau ar fi bine să cadă, pe colaborare, nu pe
"dă să-ţi iau faţa, fraiere"; restul sunt pretexte, categoria "da' ce
era să facem şi noi...").
Dacă nu poţi fără comparaţii, n-ai imaginaţie.
(Inspiraţia e altă poveste).
(în caz că te buşesc protestele la lectură, dragă cetitoriule, adu-ţi
aminte cât de mişto era când te-ntreba şi câinele portarului "
tu cât ai
luat la teză? da' Gigel? pfai..." mai ales când Gigel luase mai mult...da. am mai dat exemplul ăsta. şi intenţionez să-l repet pân' la receptarea sensului, la destinaţie...)
Nu-mi place accentul pe "nu e bine", cu ochi daţi peste cap când îndrăzneşti să indici că nu prea-nţelegi cum ar fi bine...
(aşa, ca idee, "nu e bine" nu imprimă nicio direcţie şi nicio acţiune.
doar exteriorizează pretenţiile de arbitru, aerele de superioritate şi
lipsa de răbdare / pricepere....)
Variantele
de "motivare" via intimidare, insulte ori violenţă de orice fel mă
stârnesc teribil să răspund în aceeaşi limbă, folosindu-mă, fie şi doar
demonstrativ, de-o tigaie de fontă.
Şi la majoritatea antrenorilor locali cam asta am văzut.
De
ce-ar trebui să-mi dau copilul pe mâna cuiva ne-echilibrat emoţional
(ca să nu zic neterminat...)? Şi să mai şi cotizez pentru asta?
A, ca să ajungă să câştige medalii întru satisfacţia Eroului Necunoscut Tip Putoare de Canapea?
Istoria cu sporturile practicate de Muţunau e următoarea:
-
Pe la ilustra vârstă de 4 ani, Muţunau a fost dus la patinoar.
După o
primă lună, am stabilit că mai venim. Nu de alta, dar junele părea să nu
fie prea preocupat de propriul său echilibru şi intra din senin cu
căpăţâna-n diverse "obstacole" cum ar fi uşa, dulapul, peretele...
Cu
toate protestele dumisale (apărute doi ani mai tarziu), am perseverat.
De ce? Pen' că onor antrenorimea se purta încurajator şi relativ
civilizat. Da, se văd încă, pe la colţuri, tendinţele vehemente, da'
oamenii şi le ponderează remarcabil.
(a propos, acum pare-a fi un moment bun de achiziţionat patine, cu
precizarea că nu are sens să-nfiletezi copilul în patine de piele decât
când e măcar la intermediari, dacă nu la avansaţi)
- Am încercat, la un moment
dat, înot, unu-la-unu.
Antrenorul avea oarece probleme de disciplină (în
sensul că întârzia sau nu venea....) şi, la un moment dat, am cedat
nervos şi-am renunţat la ultimele două şedinţe din abonament, plătite,
mare greşeală (că deja ar fi trebuit s-o văd venind...) în avans.
- De la 5 ani jumătate, musiu prestează escaladă.
La
asta nu renunţăm decât dacă pleacă instructorul pe Marte.
Într-o vreme,
Muţunau îl înnebunise de cap pe bietul om (nu mai asculta de nicio
culoare, nicio indicaţie, nimic). Onor instructorul s-a prezentat cu
dificilul studiu de caz la îndrumătorul de lucrare de dizertaţie şi,
încet-încet, a scos-o la capăt.
Am căzut de acord (spre regretul
instructorului, care-ar fi vrut şi el să aibă un premiant la activ) că
mă cam doare la başcheţi de concursuri, şi că vreau să-i placă escalada
copchilului, nu să devină motiv de plâns şi stres. (instructorul are
însă libertatea să-l convingă pe Muţunau să participe din proprie
iniţiativă, n-am interzis asta)
Cu patinajul o s-o-ncheiem, că şi-a atins scopul.
Junele
nu mai intră atât de des cu capu'n gard, uneori se uită pe unde merge
şi de stat pe picioarele proprii, cu patine cu tot, stă.
Nu se dă în
vânt nici după antrenamente, nici după ideea de patinaj artistic, şi nu
cred că lăsându-l să renunţe lipsesc patinajul de vreo stea...
Era
un pic altă treabă dacă existau posibilităţi de antrenament pentru
patinaj viteză - aici cred c-ar fi existat interes semnificativ din
partea sportivului - şi de hochei nu mă ţine nervul (nici când mă
gândesc la izbituri, nici când mă gândesc la costul echipamentului).
Beneficiul
suplimentar scontat e că la iarnă vom avea weekendurile libere pentru
schi.... (cursurile de patinaj au fost şi vor fi în weekend).
Cu escalada sper să nu.
Nu
cred că scap fără fotbal (cel puţin o vreme va dori să meargă). Nu-mi
rămâne decât să caut antrenori normali la cap, preocupaţi de plăcerea
jocului, nu de milităreală prostească.
Trag speranţe pe partea de
înot şi mai am nişte vise de yoga şi aikido (care nu au cum se
materializa simultan, că ziua are doar 24 de ore).
Postări
