Exerciţiu terifiant de imaginaţie

Nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă acum în Haiti (al doilea cutremur; „replica” de 6.1...). Nu din perspectiva apetenţei pentru comentarea a tot ce iese din comun; mai degrabă (îmi place să cred) din cea a conştientizării situaţiei proprii. În favoarea aprecierii lucrurilor pe care le avem şi le luăm, de cele mai multe ori fără nici o urmă de îndoială, de-a gata.

La noi acasă, simpla ieşire la plimbare cu copilul cere o oarece logistică, pompos exagerată ca importanţă şi gravitate de absolut fiecare dată: îmbrăcat (întâi eu, ca să nu transpire el aşteptându-mă), provizii (apă sau ceai şi eventualii biscuiţi de orez, pentru zilele (mai calde) în care a făcut mofturi la masa precedentă), jucării, poate o cărticică. Pentru vizitele mai lungi se adaugă, evident, chiloţanii de schimb, unsorile aferente, hăinuţele de rezervă şi cele de interior. Şi lungile dezbateri pe tema lor.

Peste imaginea asta pun brusc, brutal, lipsurile. Să te trezeşti că, dintr-o dată, nu mai ai apă. Şi nici lumină. Şi nici semnal la mobil. Că nu ştii sigur dacă are să-ţi ajungă mâncarea.
(Dacă am locui într-o zonă ceva mai izolată, n-ar fi nevoie decât de ceva mai multă ninsoare. Nu cataclismic, doar conjunctural, de scurtă durată - şi tot intri într-o panică soră cu moartea - cu tot antrenamentul prealabil administrat de anii iepocii de aur şi de iernile mai grele...)

Cei din Haiti nu mai au case. Un milion şi jumătate de oameni îşi văd căminul fărâmat absurd de forţa şi zbaterile pământului de sub ei.
Nu au unde să se ducă. Nu ştiu unde le sunt rudele şi nici dacă mai sunt în viaţă. O mulţime de copii s-au trezit despărţiţi de mamele lor.
Infrastructura de-acolo pare a fi atât de proastă, încât, cu toată vremea favorabilă, nu ai pe unde ajunge rapid la cei care au nevoie de ajutor.

M-a impresionat până dincolo de lacrimi o transmisie radio BBC, auzită după primul cutremur: un scurt interviu luat unui om care scăpase relativ neatins, dacă am înţeles eu bine, din casa care-i ucisese una din fetiţe şi pe bunica acesteia. Era la subsolul unui spital, cu cea de-a doua fiică, foarte grav rănită, în aşteptarea unui minim ajutor. Până la momentul interviului (la câteva ore după cutremur, cred), în afara unui loc în acel subsol, nu primiseră absolut nimic.
Omul a fost relativ calm şi a vorbit măsurat pe tot parcursul discuţiei. Nu ştiu dacă din pricina efortului de a vorbi clar în engleză, din cauza şocului ori pentru că, pur şi simplu, ăsta i-o fi fost felul de a fi.
Spre sfârşitul celor câteva minute de interviu, copleşit de scâncetele copilului de langă el, a exclamat „dar chiar ar trebui să vină cineva să ne ajute... de ce nu vine nimeni? nu ne putem descurca... ”.
Copilul a mai scos un geamăt. Tatăl a cedat şi cred c-a izbucnit în lacrimi. „Aş vrea să mi se fi întâmplat mie... să fi fost eu în locul ei... Nu pot să fac nimic s-o ajut... sunt complet neputincios... e groaznic să nu poţi face nimic...”

Şi povestea unei mame căreia îi muriseră trei dintre cei patru copii, în condiţiile în care cel de-al patrulea ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă - în mai puţin de 6 ore. De data asta relatarea venea din partea unei asistente medicale americance (cred...). Când a spus că n-au cu ce să-i facă operaţia a izbucnit şi ea în plâns.

Nu am cu ce să-i ajut direct pe aceşti oameni. Bun, se pot dona bani, se pot strânge lucruri, nimic de zis... Dar ce le trebuie lor, în primul rând, iese din graniţele financiare ale acestei lumi; e dincolo de noi; ţine, mai degrabă, de domeniul miracolului.
Cum să faci să le-ajungă rapid toate ajutoarele necesare, chiar când sunt disponibile (iar cantităţile necesare pentru o singură zi sunt deja enorme!) şi gata încărcate în avioane? Cum faci să-i ajuţi să nu-şi piardă minţile de spaimă şi de şoc? Cum împiedici transformarea unora în fiare (mă refer la exemplele izolate de jafuri...)? Cum...?

Nu pot decât să mă gândesc la ei, în speranţa că undeva ar exista echivalentul unei bănci a gândurilor bune, din care să li se distribuie, tuturor, speranţă şi putere să răzbată...

Nu te poţi proteja de aşa ceva; nu ai ce măsuri preventive să iei ca să te scoţi din timp, cu certitudine absolută, din calea unui asemenea dezastru. Oricât de încurajatoare ar fi exemplele de solidaritate umană pe care le vedem acum la cei ce sar în ajutor, pierderile sunt ireparabile...

Ce contrast, când pui în balanţă istericalele „normale” de fiecare zi...