Din surse (ne)cunoscute

Din senin (sau din dezacord) se repede la mătuşă-sa-cu-acte-în-regulă să-i cârpească ditamai pălmoiul.
În mod evident, experimentează. De el nu se atinge nimeni - am luat hotărârea asta cu mult timp în urmă, pe de o parte pe baza credinţei că va creşte (foarte!) înalt şi cu ţinere de minte şi, pe de alta, a ambiţiei de a rezolva lucrurile în mod paşnic.
Violenţa e o scurtătură, desigur. Da’ tot pe drumu’ ăla inutil pavat cu bune intenţii te scoate.

Greu de zis de unde a surprins scene de caft - de la televizor (la care e lăsat să se uite, cu toată opoziţia mea, că doar n-o să-l stingem doar pentru că e el aici) sau de prin parc, unde scenele de trosnit „educativ” abundă?



Cu altă ocazie, echipat corespunzător în pijama, mişună semi-somnoros în pătuc şi mormăie (cu nişte litere lipsă, dar clar pronunţat): Te vede doamna Diaconu în puţa goală...
Doamna Diaconu e vecina.
Hai să-ţi dau chiloţi, nu umbla în puţa goală, e replica academică a Bunicii.
Meritul asamblării perspectivelor îi revine.

Oare ce va urma?

Ziceri Muţunautice

- Mulţumesc!
- Moţucec!

- Ce culoare e asta?
- Pacata'iu! (portocaliu)


- Plouă? Vine ploaia?
- Vine p’oaia, bine-mi pa’ie!
... şi restul poezioarei se pierde într-o succesiune grăbită de silabe fuzionate.


- Morocănosul...? (piticul din desenele animate cu Alba ca Zăpada şi pipicii, de care a ajuns să nu se mai poată dezlipi nici cu şpaclul)
- Mo-co-no-co-no-co-nocosu’! turuie dintr-o suflare Muţunau. S-a u'cat pe butoi!


- Melancolie?
- Mo-co-no-co-no-cochie!
Clar, cum e mai lung cuvântul, cum o dăm pe mo-co-no-co.
- Da’ de unde ştie copilul de melancolie? întreabă, şi pe bună dreptate, Ilinca.
De-aici:

Isabel Allende

Bibliofilia loveşte din nou.

Mi-a plăcut la nebunie scriitura lui Isabel Allende, de pe vremea când, în studenţie, într-un volum de nuvele sud-americane, i-am găsit-o pe cea numită Două cuvinte.
N-aş fi ştiut să spun exact de ce-mi plăcea; poate pentru că nici nu aveam încă de unde şti. N-o citisem destul.

Mai apoi, după Fiica norocului şi Povestirile Evei Luna, impresiile-mi erau împărţite. În parte (aveam să descopăr apoi, citind-o în original), din cauza traducerilor mizerabile. (Versiunea Humanitas din 2002 a Fiicei norocului e sinistră, are greşeli impardonabile de traducere şi greşeli de topică ale limbii române! ca să nu mai vorbesc de repetiţiile care mă făceau să jur că s-o fi interzis sinonimia... Între timp, tante translator pare să mai fi pus mâna pe carte; ce-am citit recent, tot din Allende, tradus tot de ea (refuz să-i dau numele) nu m-a mai zgâriat la urechi în asemenea hal).


Isabel Allende e chiliancă, nepoata de văr a fostului preşedinte chilian Salvador Allende (pe care, iaca, îl mai cheamă şi Isabelino!). Are 68 de ani, trăieşte în California, şi a scris vreo 14 cărţi (nu toate romane) şi câteva piese de teatru. Prima a fost Casa spiritelor, începută, iniţial, ca o scrisoare adresată bunicului ei muribund, şi transformată, apoi, în cu totul altceva. Inclusiv într-un film.


Scrie frumos şi suav, atât de clar încât traducătorul n-ar trebui să aibă dificultăţi şi cărţile-i sunt uşor ecranizabile, captivant şi savuros. Nu e lipsită de profunzime - dar nici de teme recurente. Am găsit la ea realismul magic atât de potrivit, ca etichetă de stil, scriitorilor sudamericani.

Fiica norocului, ca şi Inés a sufletului meu, sunt cărţi pentru care Isabel s-a documentat extrem de mult şi de minuţios, atât de frumos scrise încât efortul riguros nu transpare ca atare din text. Sunt poveşti despre femei curajoase şi intrepride, care, pe parcursul unor lungi şi grele călătorii, se descoperă pe sine. Şi, evidentemente, descoperă şi dragostea. Nu à la Sandra Brown (deşi descrierile explicite nu lipsesc), coana Allende e mai curând fascinată de iubirea care împlineşte ambii parteneri. (Olga, un personaj din Planul infinit, spune că amorul fizic e instrumentul la care cânţi, iar muzica e dragostea.)

Acum citesc Paula, textul scris în perioada în care Isabel îşi veghea fiica (Paula) intrată în comă în urma unei crize generate de porfirie.
E zguduitoare.

Amintiri stârnite de boală - pledoarie pentru alăptare

De la vârsta de un an, Muţunau se-ndoapă cu lapte de vacă. Versiunea pasteurizată sau, după caz, în deplasări, fiartă. (versiunea de lapte, nu de vacă.)

În perioada virusării recent depăşite, evident, adio lapte.
Stânga-mprejur spre Nan fără lactoză. (şi aşa mă-ntrebam ce mai fac cu cutia rămasă neîncepută...)

Moment în care mi-au revenit toate frisoanele din perioada de bebeluşie muţunautică.

Am urât intens, cu pasiune, sticluţele de lapte praf - introduse de spaimă, în completare, pe la 3-4 luni, când Muţunaul avea puseu de creştere, iar eu, secreţie scăzută, plus „nişte noduli la sâni” - adică ditamai mastita, da-n varianta paşnică (şi de aceea incorect catalogată), pre-febră şi pre-infecţie.
Până la episodul recent de retur la lapte praf, nu mi-am dat seama de-a binelea cam cu câtă pasiune. Cu spume!!!

Să ne-nţelegem: la început, alăptarea n-a fost uşoară. Dimpotrivă. Am fost de nşpe ori pe punctul să renunţ, exasperându-mi susţinătorii.
Dureri, ragade, aerofagie, informaţii incomplete şi/sau incorecte, asistente care (deşi încurajau alăptatul) mă sfătuiau aiurea, de nu-mi mai ieşea nimic imediat ce plecam din cabinet... şi multe altele.

Dar am adorat-o.

La fel cum mi se zbârleşte părul când îmi amintesc de laptele praf (sticluţe, sterilizări, măsurători chioare în creierii nopţii, ape încălzite pe fundal de copil nerăbdător & urlător... brr!!!!), îmi revine şi starea de zen absolut, de plutire, de magie, pe care mi-o dădea alăptatul. Cu tot stresul momentan că poate nu ţin copilul bine, că poate nu suge destul (era puturoşel şi adormea la sân, în mijlocul mesei, până când a-nvăţat şi el că poate suge prin somn).

De la alăptat îmi tropăia ocitocina-n vene, fapt care mi-a fost de mare ajutor cu ocazia datului nas în nas cu depresia post-natală. Cum alăptam, cum se prezenta lumea-n culori mai bune.
Când am învăţat şi eu să dorm cu el la sân (după ce-am decis că-mi bag picioarele în sfaturile asistentelor (care mă puneau să alăptez stând hopa, ceea ce mie nu prea-mi ieşea) şi că-l alăptez stând pe o parte), viaţa noastră a fost incomparabil mai bună.

Ragadele au trecut şi/sau au încetat să apară graţie Bepanthen-ului (aplicat sistematic după fiecare supt, săptămâni la rând). Pe la 2-3 luni, am renunţat la unguent, că mergea şi fără.

Aerofagia n-a trecut. O are şi acum. Mi-aş fi dorit să-mi spună şi mie cineva că mă bat cu morile de vânt şi că nu trebuie decât să aştept să crească Muţ (şi să scadă importanţa problemei) în loc să mă oftic că nu găsesc remediul.

Faza cu „laptele tău nu e bun” (des auzită, pen’ c-am refuzat să renunţ la regimul alimentar lacto-vegetarian), am rezolvat-o dintr-un foc, punând o juma’ de cinzeacă de lapte într-un păhărel şi urmărind ce i se-ntâmpla după câteva ore (5-6) de stat la temperatura camerei (20-22).

Jumate (din jumătatea de cinzeacă!) era, la noi, dens ca o smântână. Deci, foarte bun. (în prima lună, copilul a luat în greutate 1 kil, în a doua la fel, în condiţiile-n care, când s-a născut el, eu eram lacto-ierbivoră de aproape 3 ani, şi nu m-am răzgândit nici până-n ziua de azi)
Dacă ar fi fost vreo problemă şi laptele n-ar fi prins caimac, m-aş fi apucat de mâncat mai mult unt şi brânză grasă de vaci. (ceea ce am şi făcut ulterior, cu rezultate bune)


Când avea Muţunau 3 luni, eram cu mult mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. (din păcate, am remediat asta în scurt timp, îndopându-mă cu ciucalăţi. albe, dar ciucalăţi. şi cu mii de tone de prăjituri)

Evident c-am făcut greşeli. Neîmpăcată cu ideea că alăptat la cerere înseamnă oricând, chiar şi la 30 de minute de la suptul anterior, n-am ţinut copilul non-stop la sân în absolut toate zilele-n care ar fi trebuit s-o fac. Mi-am luat târziu sling, care m-ar fi ajutat mult.

Când nu ieşea lapte la pompă, ziceam că n-am lapte. Când, de fapt, ar fi trebuit să mă bazez pe copil. Copilul care, ca toţi bebeluşii, cheamă laptele şi-l face să vină şi atunci când pompa cea neconectată cu mami dă greş.

Dac-aş putea da timpul înapoi, l-aş alăpta exclusiv până la 6 luni. Sau, eventual, până la 1 an, când ar fi gata să treacă pe lapte de vacă.

E foarte greu să alăptezi când, după naştere, eşti chinuită de atâtea spaime şi temeri. Înţeleg de ce e tentant să renunţi - am fost pe punctul de a o face. Pentru că nu vezi beneficiile până când nu le trăieşti.

Vai, dar eşti legată de copil, nu poţi merge nicăieri fără el.
Aşa, şi?
De ce-aş fi vrut s-o fac (să plec fără el), dacă-l puteam lua cu mine şi hrăni, simplu, peste tot?
Eu n-am găsit motive.

Din proprie iniţiativă

Vorbim la telefon cu familia urecheată. Râde la auzul vocii lui Teo.
Îl îmboldesc să spună „te pup, Teo!”
- Te pup, Teo, se conformează Muţunau.
Şi adaugă, fără pauză, o urare pentru cealaltă voce:
- Te pup, Coca!


Vorbeşte la telefon cu mine, în timp ce face baie, susţinut de Bunica.
- Ia-ţi la revedere de la mami.
- Ţomn uşo'u, mami, te pup!

...şi varianta papagal/ecou:
Te pupă mami, Iubirilă!
Teee pupăăăăă maaaaamiiii... ’ubi’ii’ăăăă!

Cum ne-am făcut bine - minijurnal de haos

Joia trecută a fost drumul. Într-o maşină cu aer condiţionat plus un cetăţean urecheat din-când-în-când-tuşitor despre care credem că posedă, de ceva vreme, o oarece afecţiune respiratorie incomplet vindecată.

Aerul condiţionat în sine nu reprezintă neapărat un pericol (chit că filtrele necurăţate pot colcăi de Legionella şi alte „splendori”). Diferenţa mare de temperatură dintre interior şi exterior, relevantă la intrările şi ieşirile repetate din incinta aer-condiţionată, da. La fel, punerea în comun, frăţeşte, a tuturor minunilor, ştiute şi neştiute, din dotarea fiecărui pasager.

Vineri, un pic de tuse, care a continuat şi sâmbătă, cu toate siroapele naturiste administrate. În plus, domnul bălea de zor - un colţ uitat de măsea dădea să iasă - şi stătea non-stop cu mâinile, după caz mai mult sau mai puţin curate, în gură.

Duminică, dezastru: vomă, diaree, tot tacâmul digestiv. Nu mai aveam cu ce-l îmbrăca - toate (nu puţine!) se murdăriseră. Colac peste pupăză, nici traista cu medicamente (de fapt, ditamai dulapul) nu venise în excursie. Eram în posesia a trei-lulele-trei-surcele, nimic potrivit cu adevărat pentru taifunul prin care treceam. (dacă Muţunaul nu a mai fost de mult bolnav, deja expirase (şi aruncasem) jumătate din stoc).

Nu părea să reţină nimic în stomac, în pofida faptului că îi dădeam încet, cu siringa, câte doi mililitri - ceai de mentă, mucilagiu de orez, ceai de chimen, ceai de sunătoare - până ajungeam la 30-40ml de lichid. La maxim jumătate de oră de la finalul fiecărei sesiuni de siringit, cea mai mică schimbare de poziţie declanşa arteziene (faptul că dumnealui e şi acum aerofag n-a fost de natură s-ajute). Dacă n-aveam arteziene, aveam, după înc-o oră, scaune lichide.

Dar nu avea febră. Şi reuşea să doarmă.

Spre seară, fac rost de medicamente în cantităţile potrivite (în condiţiile-n care, pe o rază de 50km, toate farmaciile erau închise- deşi eu trăiam cu impresia că-n fiecare localitate mai mărişoară există serviciu de permanenţă).

Pe la 9 seara, post No-Spa, Smecta, Hidrasec, Ercefuryl & Linex Forte, cine-mi sărea într-un picior prin curte, scandând „maaaa-miiii”? Cam gălbior la faţă, ce-i drept, dar, fără îndoială, vioi.
Motiv pentru care, înşelată de aparenţe, ca şi de amintirea unui episod asemănător anterior, benign, de scurtă durată, decid să mă întorc la Bucaieti, via retur nocturn auto, că doar copilul s-a făcut bine.

De pe la 4-ncolo, am vizitat conştiincios toate benzinăriile din drum. Evident, nici vorbă de mers la servici de dimineaţă. Am reuşit să mă adun pe la vreo 3 după-amiază.
Între timp, sun să aflu ce-i cu Muţunau.
Cam arde, zice Bunica.
Fireşte, ca-n povestea cu Petrică şi lupul, decid să ignor, pentru că Bunica declară că arde chiar şi când copilul e uşor încălzit de somn. Şi, „logic” pentru cazuri de febră, îl înveleşte. Bunica a fost profă de fizică, da’ obiceiurile proaste sunt mai tari decât orice teorie a schimburilor calorice.

Aloo, când are febră îl dezvelim!!! Nu-l încotoşmănăm, ca să se înfierbânte şi mai tare!!!
(nu-ntrebaţi cât mi-a luat să eradichez, de-acu’ doi ani, sfânta căciuliţă, sau de câte ori pe an leşin la vederea echipamentelor blindate din dotarea lui fi-miu de fiecare dată când temperatura scade puţin sub 30 şi-i frig.)

Ei bine, era vorba de 39.5. În axilă. Dă-i cu împachetări reci şi cu şosete cu oţet (oricât de dezaprobat ar fi de medici, remediul pare să dea rezultate). Ceartă-te cu verişoara atotştiutoare care susţine că trebuie antibiotic, ca să-i scadă febra.
Şi cam cum o să-i scadă antibioticele febra?
Nu ştiu, aşa.
Terminaţi cu prostiile şi daţi-i Nurofen. (că la Panadol nu reacţiona)

Trupa e trimisă la doctor, care, evident, confirmă Nurofenul şi, tot evident, prescrie amoxicilină, pentru începutul de otită pe care-l suspecta la una dintre urechi. (pentru că, o vreme, n-am avut cu ce-i aspira secreţiile nazale, astea, conform obiceiului, au migrat spre urechi. de ce au intrat numai într-una, nu ştiu). Plus fenobarbital, pentru convulsii.
Evident că eu, dictatorial, dispun aspirat de nas & neadministrarea antibioticului. La intestine varză, antibiotic îmi mai lipsea, să-i raşcheteze şi puţina floră intestinală rămasă.
O „conving” pe Bunica (oarecum...) că, uite, deja ia un antibiotic, Ercefuryl!
Fenobarbitalul n-a fost, din fericire, necesar.

Marţi dimineaţa, când aflu că-mi pot lua subit liber restul săptămânii, nu mai avea febră - dar tot nu mânca. A trebuit să-i repet Bunicii de cinci milioane de ori că, atâta vreme cât bea şi reţine suficiente lichide, nu e o problemă că nu mănâncă 3 zile mâncare solidă.

Miercuri, ajung acolo.
Între timp, cade lată Bunica. Care refuză (e drept, cu jumătate de gură) pastilele şi sărurile de rehidratare pe care i le întind eu, la sosire. La primul răcnet, se conformează. După ce le înghite, îi explic cum funcţionează fiecare hap. Se uită de parc-ar urma s-o ia şi medicul satului, şi primarul (eventual, şi notarul) de urechi pen’c-a-ndrăznit să urmeze indicaţiile mele. (de altfel, verificate şi para-verificate, întrucât nu înghit şi nu recomand nimic înainte de-a mă răsinforma)

Joi dimineaţa, ajungem la spital, unde perfuzăm Bunica şi aşteptăm pediatrul vreme de 2 ore jumătate (oraş mic, medici în vacanţă, unu’ singur rămas să le facă pe toate).
Între timp, pe la 8, Muţunau (care la 4 dimineaţa părea să aibă 35 de grade în loc de 37) decide că e momentul să urce-n fugă toate scările şi să joace şotron pe holul secţiei de pediatrie.
Pediatrul îmi spune că temperatura aia nu există, e imposibilă, tre’ să fi fost termometrul defect, dar, cu ajutorul unui abeslang vechi de o mie de ani, din metal, la vederea căruia mi s-a făcut instantaneu rău, vede ce ne scăpase până atunci, o stomatită (care-a cedat rapid, după două badijonări cu glicerină boraxată).

Mai trec o mie de peripeţii, cu nervii adiacenţi.
Vineri, Muţunau acceptă zmeură, brânză şi fragi. (da, ştiu, fără fructe, da’ uite că pe astea nu le-a mai dat înapoi)

Sâmbătă (ieri), post retur urban, cine-mi bate furios cu linguriţa-n masă, urlând că vrea un pic ’mâtână?
(pe drum, tot bodogănise, fantazând că ajungem acasă şi mâ’căm mămă’igă cu b’âză şi ’mâtână!)

Sper c-a trecut şi că asta-i tot.

Să nu ştii

Este o postare mai veche, de marţi sau de miercuri, întârziată la publicare.

Povestea cu moartea tatei (şi mai ales partea cu înmormântarea lui) e atât de mare şi de cutremurătoare încât nu cred c-o voi putea povesti vreodată cuiva. E prea împovărătoare.
Mi-a prilejuit un contact brusc cu atât de multe straturi de existenţă simultan încât n-am putut-o asimila încă. N-am dreptul de a copleşi cu ea pe altcineva. Doar nevoia de a o spune...
Aş vrea să cred că pot găsi pe cineva căruia să-i pot încredinţa povestea. Nu ştiu pe nimeni care s-o poată primi. Am încercat. Şi oamenii s-au blocat. Există, pentru fiecare din noi, detalii care sfidează înţelegerea. Şi care, astfel, îngheaţă totul.
Şi asta mă însingurează.
Fireşte, e egoist să-mi închipui că trebuie să spun, ori să m-asculte cineva. Nu trebuie.
Trăiesc însă cu nostalgia unor şezători la care n-am participat niciodată, nici în copilărie, cu adevărat. (Cele la care mergeam erau, cel mult, simulacre.) Pe durata cărora să aibă loc împărtăşiri - într-un sens, paradoxal, la fel de apropiat şi de diferit esenţialmente de cel religios.


Confruntarea cu experienţa pierderii mi-a adus, ca o reflectare, nişte înţelegeri. Majoritatea, amare.


Am văzut clar (iar!) cât de false sunt multe dintre lucrurile în care ne pierdem vieţile. Cât de inutil de artificial sunt construite.
Cât de vii sunt altele, cărora nu (putem să) le acordăm destul timp.

Am văzut cât de legată sunt de copilul meu. Cât de incontrolabil-furibund-violente mi-ar fi reacţiile în cazul în care i s-ar întâmpla ceva. Cât de profund incapabilă aş deveni instantaneu: n-aş găsi nici sens, nici resurse să continui în absenţa lui. O privire fugară spre un abis de care mă tot rog să nu mă apropii. Niciodată.

Am văzut ce gust au speranţele inutile. Mi-a rămas pe cerul gurii. Îl mai simt încă.
(Din cauza unor confuzii iniţiale, pentru o scurtă vreme n-a fost clar dacă tata murise sau fusese dus în stare gravă la spital. Culmea coincidenţei, la spitalul judeţean fusese adus, în aceeaşi seară, un cardiac cu acelaşi nume şi acelaşi prenume, cu 3 ani mai mare decât tata. Vară-mea a bântuit inutil prin spital, în căutarea lui...)

Dar noi am aflat repede.

Nu-mi pot imagina cum e să trebuiască să nu ştii dacă îţi mai trăieşte copilul. Să fie nevoie să mai aştepţi - teste ADN sau altceva...
Să fie vorba de copilul tău nou-născut, să fii fragilă şi emoţional, şi fizic, şi să nu ştii.
Să ţi se rupă lumea de sub picioare. Dintr-o dată.
Să nu ştii, împreună cu alte mame, de care vei rămâne legată pentru totdeauna, dacă a ta / al tău mai trăieşte sau nu. Dacă scapă.
Să nu poţi plânge, neîndrăznind să jeleşti, pentru că nu ştii dacă...
Să n-ai idee de care pătuc să te apropii. Pe cine să încerci să prinzi de mânuţă. Cui să-i vorbeşti.
Să nu te lase starea de după naştere (indiferent de care naştere) să te ridici din pat. Să nu poţi merge acolo. Să nu te primească.

Să se fi rătăcit ori încurcat copiii, printre atâtea spitale, din cauza evacuării. Indiferent de starea lor de sănătate.

Să nu ştii.
Aici s-a blocat înţelegerea mea.

Să treci prin toată abrutizarea aia mediatică.
(Mă crispează să-mi imaginez oameni verificând audienţele unei asemenea teme.)


Nu ştiu, cu adevărat, nimic despre durerea acelor părinţi. În afară de cei care au pierdut un copil, nu cred că ştie nimeni.
Pot, eventual, emite presupuneri. Pot încerca să-mi dau seama. Dar nu simt cu adevărat. Nu am cum.

Nu pot decât să cred cu tărie că, şi din lacrimile mele, îngerii aceia capătă vânt sub aripi. Şi că, aşa, vin mai uşor să şi-i ajute pe ai lor, în vreun fel...

Enterovirusaţii

Noi ne cam ocupăm cu zăcutul, ceea ce nu vă dorim şi dumneavoastră.

Muţunau a "performat" 39.5 pe fondul unei combinaţii de viroze respiratorii şi digestive. Momentan temperatura pare a fi sub control (sper să şi rămână aşa!) da' avem oarece probleme cu gâtul.
Bunica 'uf'ă mucii!

În ziua cea mai naşpa din punct de vedere digestiv (n-a vrut să mănânce nimic şi-a dat afară toate lichidele pe care le-nghiţise mililitric, cu-ncetinitorul, via seringă - fără ac, evident), s-a cerut la oliţă, să facă pipi (mult, puţin, cât era...) ca la carte...

Mamiţuni a tratat cu indiferenţă propria contaminare (şi cu nişte strâmbături adiacente crampelor deloc uşor de ignorat). După o zi jumate de zăcut, indiferenţa pare să fi dat roade.
(La adult, e mult mai simplu)

N-am dat niciodată nas în nas cu o formă atât de severă de-mbolnăvire. (de regulă, ţineam tot în frâu cu naturiste şi cu alimentaţie; au fost doar două excepţii notabile, când l-am şi medicat) Sper să nu semnaleze un început ...

Reflexe

La telefon cu mama, dând să explic cu detalii prin ce bălţi am înnotat în Curtea de Argeş, în timpul ruperii de nori de duminică.
Să-i spui şi tatei că aşa Veneţie n-am mai văzut de mult.
Îmi muşc limba.
Pe fundal, chiţăieli de michimauşi excesiv de gâdilaţi în baie. Chiu, chiu, chiu!

Mega Image. Sâmbătă plec spre ei, acu’ fac varii achiziţii. Pe un raft, sirop de arţar.
Mă trezesc întinzând mâna.
Ăsta i-ar plăcea tatei.
O tante din magazin nu înţelege de ce m-am răzgândit, mi-am retras mâna şi mă uit lung şi înceţoşat la raft.

Întrebare dracaeno-bambusească

Din seria hai să ne prindem urechile cu diverse chestii: îmi poate spune cineva cum se îngrijeşte, pe termen lung, aşa ceva?


Am ajuns în posesia micii piramide acu' vreo 3 luni, graţie lui Muţunau - care a avut grijă să şi-o "cumpere" alergând de bezmetic pe lângă o florărie stradală (după ce, în prealabil, mi se smulsese felin din mână) şi dărâmând oarece aranjamente.

Momentan, ptiu, să nu fie de deochi, bambuşii o duc binişor, muraţi periodic cu apă şi ţinuţi în balcon, la o temperatură apropiată de ce tre’ să fi avut ei în zona de origine.

Nu ştiu dacă trebuie să-i las în acelaşi vas mic (înfipţi în burete), să-i mut (separat, sau împreună?) în ceva mai mare (ce?), şamd. Vreo trei tulpini s-au uscat, dar n-am îndrăznit să le arunc.

N-am ţinut flori niciodată, pentru că n-au gură să strige după apă iar eu am ţinere de minte, da’ numa’ nu ştiu unde-o ţin - deci, n-avea rost.
Restul fiinţelor vii care au supravieţuit în timp prin preajma-mi sunt (au ajuns?) dotate cu calităţi deosebite: mâţele-s bune de înscris în corul armatei roşii (atât de sonor au ajuns să miaune) iar câinele-cel-momentan-deportat se poate face oricând excavator ori buldozer (îţi iese, dacă te străduieşti destul de mult timp să deschizi uşi cu ghearele).

Mulţumesc anticipat pentru sugestii. Mărturisesc că n-am avut nici destul timp, nici răbdare să scotocesc, ca de obicei, pe net, şi din ce am găsit n-am înţeles nimic.

Ce mai face Muţunau

... căci plănuiam de mult să mai recapitulez ce-a acumulat.

Într-o zi, zbiară la masă, după ce în ziua precedentă nu mâncase, de cald, mai nimic:
- Ma' pune mămă'igă!


În altă zi, se duce şi se aşează din proprie iniţiativă pe oliţă, cu un scop bine definit.
Pe urmă, mi se laudă la telefon:
- A' făcut pipi 'a o'iţă!
După care, mi se raportează ulterior, juma' de oră mai târziu, murează covorul. Şi toate hainele din dotare...


La bancă, unde o însoţeşte pe bunică-sa, şade inexplicabil de cuminte pe un scaun. După un timp, e auzit emiţând:
- Eeeee... icţţ... iiii... teeeee!!!
(tot personalul sucursalei, cu tot cu agentul de pază, leşină de admiraţie; când îşi revin, încep s-o boscorodească pe Bunică de ce chinuie copilul să înveţe chestii, când el e aşa de mic)

Explicaţia ştiinţifică este următoarea: unul din jocurile de nisip pe care le are este cel cu litere de la Imaginarium (Forma Alfabeto). Cum funcţia actuală a literelor e să fie azvârlite în toate direcţiile, Mamiţuni a instituit şi partea cu culesul şi pusul la loc. Chestie care e mai interesantă dacă literele au şi nume şi pe care Bunica a îmbrăţişat-o cu entuziasm, instantaneu.
Litera preferată a lui Muţunau (adică 'a mai mare) este duduve. Care 'eamănă cu mmmmm.
În rest, mai ştie vreo 6-7 - cele care au, după părerea lui, cele mai interesante/uşor de reţinut forme.
La bancă, inscripţia contemplată era cea de deasupra uşii - exit...


Zbiară cu tremolouri, la telefon:
- viiine mmmmaaaammmaaa!!!


Şi nu-i tace gura nicio secundă. De unde, nu mai departe de acu' 4 luni, era mut ca un peşte.

Noroc cu prezenţa lui.

Frânturi

Conştiinţa că-i vorba de moarte înainte de a auzi, exact, vestea. Înainte de-a o putea înţelege prea bine, din cuvintele mamei, dezarticulate de plâns. Înainte de a pricepe ce s-a-ntâmplat, când, cum...
Sentimentul de frig, de înţepenire clară, de gheaţă, ca o dimineaţă de iarnă geroasă în care vezi până departe. Ca de geam gros şi rece de sticlă prin care treci cu încetinitorul, de mii de ori, în buclă. Ireversibil.

Retroactiv, reconstituirea faptului c-am fost cât pe ce să intru cu maşina în pom. (eram în drum spre Bucureşti când am aflat). Pe loc, nu mi-am dat seama cum iau virajul. N-am auzit claxoanele.
Claritatea cu care-mi amintesc absolut fiecare detaliu din ziua respectivă. Absenţa oricărei premoniţii. Sentimentul de linişte care-mi dominase toată ziua.
Calmul inuman cu care m-am apucat să sun, pe rând, pe toată lumea care m-ar fi putut ajuta, în încercarea de-a afla, de la distanţă, ce se întâmplase şi ce trebuia făcut. Fixitatea cu care priveam acul indicatorului de viteză, fixat strict la 80 la oră, de parcă asta ar fi putut prezenta nu ştiu ce garanţie. Distanţa de la care-mi auzeam, din când în când, propriile icnete şi insistenţa cu care mă străduiam să continui să respir.


Tata a murit subit, singur, într-o zi ca oricare alta, în care se dusese, ca de obicei, până la casa (rămasă de mult nelocuită) din satul bunicilor mei. Era extrem de cald şi el suferea, printre altele, de ani de zile, de insuficienţă respiratorie şi cardiacă.
Fusese la consult cu trei zile înainte. Pentru că încerca din răsputeri să se menţină activ şi pentru că, vara, mai avusese perioade în care se simţea rău, nimeni nu şi-a dat seama cât de mult i se agravase, de fapt, starea.
Dacă n-ar fi plecat deloc, sau dacă, la întoarcere, i-ar fi pornit maşina, o Dacie veche, şi n-ar fi trebuit să stea în plin soare s-o repare, poate că l-am fi găsit acasă trei zile mai târziu, când ar fi trebuit să ne întoarcem ca să serbăm aniversările leonine. Poate. Dacă e să mă iau după ce mi-a spus legistul, starea îi era deja atât de gravă încât ar fi putut muri oricând în ultimele luni.

O terminase de meşterit. Când s-a dus soră-mea s-o ia, două zile mai târziu, nu a mai fost nevoie decât să pună la loc două capace. Maşina a pornit la prima cheie.
Doar că prea târziu.

Când au anunţat-o pe mama, cei doi poliţişti de la criminalistică, de altfel politicoso-năuci, au sunat-o de pe telefonul tatei.

Când am ajuns acasă, am gasit toate lucrurile aşteptându-l. Punga de napolitane proaspăt cumpărată, pe care o începuse şi n-o luase cu el. Un pepene galben. Ziarele. Ciorapii adunaţi de la uscat. Patul făcut şi pijamaua strânsă cu grijă.
Ordine în sufragerie, pentru că se-ntâlnise la prânz cu cineva.
Sentimentul de prezenţă; speranţa inutilă şi iluzorie că n-a plecat şi că urmează să intre, acum, cât de curând, pe uşă, bucurându-se că ne vede.

Copilul îl căuta prin casă, strigându-l.


Aerul liniştit şi vulnerabil pe care-l avea când am reuşit să-l văd, la morgă. De repaos. De statuie vie care, în sfârşit, se odihneşte.
Pielea albă-albă a mâinilor, ca marmura, şi o rană pe-un deget - dobândită, probabil, când repara maşina. Unghiile îngrijite.

Legistul mi-a dat verigheta.

Pentru c-a murit joi, şi pentru că la morga spitalului nu era disponibil, pe lângă legist, decât un asistent, a fost nevoie de demersuri suplimentare ca să-l pot lua şi duce la capelă vineri noapte - în loc de luni. Am reuşit, şi mama a putut să-l vadă şi să-l jelească încă de atunci, când eram numai noi. Erau căsătoriţi de mai bine de 40 de ani.

În seara aia, pe colţul ochilor i-au atârnat, ceva timp, lacrimile ei.

I-am găsit loc de veci într-o margine de cimitir, sub o salcie. În zare, se vede drumul spre sat.


La două zile după înmormântare, când am intrat în casa de la ţară, copilul a arătat cu mâna întinsă spre un colţ din bucătărie:
- Bunicu', aco'o!
Cu o zi înainte, începuse să plângă de spaimă din senin în sufragerie, lângă scaunul tatei.


Năuceala şi contrastele. Între ce vezi şi ce simţi şi ce poţi, între reacţiile şi atitudinile oamenilor, între resurse şi imperative.

Gândul că trebuie să laşi durerea să vină. Şi să treacă. Ştiind bine, în acelaşi timp, că asta presupune s-o laşi să te cotropească şi să-ţi poţi permite, o vreme, să i te abandonezi, cu toate lacrimile şi urletele şi tremurăturile din umeri şi privirile în gol aferente.
Şi gândul, simultan împovărător şi eliberator, că de trecut nu trece, de fapt, niciodată. Nu are cum. Dar că înveţi, pe drum, să găseşti modalităţi de-a o mai depăşi.
Poate.

Nu, nu există reparaţii sau consolări. Poate că, ştiind asta, e de ajutor simplul fapt că nu le mai cauţi.
Există, în schimb, amintirile unor zâmbete. Pe care le mai poţi chema, şi vin, chiar şi printre lacrimi.