Cum ne-am făcut bine - minijurnal de haos

Joia trecută a fost drumul. Într-o maşină cu aer condiţionat plus un cetăţean urecheat din-când-în-când-tuşitor despre care credem că posedă, de ceva vreme, o oarece afecţiune respiratorie incomplet vindecată.

Aerul condiţionat în sine nu reprezintă neapărat un pericol (chit că filtrele necurăţate pot colcăi de Legionella şi alte „splendori”). Diferenţa mare de temperatură dintre interior şi exterior, relevantă la intrările şi ieşirile repetate din incinta aer-condiţionată, da. La fel, punerea în comun, frăţeşte, a tuturor minunilor, ştiute şi neştiute, din dotarea fiecărui pasager.

Vineri, un pic de tuse, care a continuat şi sâmbătă, cu toate siroapele naturiste administrate. În plus, domnul bălea de zor - un colţ uitat de măsea dădea să iasă - şi stătea non-stop cu mâinile, după caz mai mult sau mai puţin curate, în gură.

Duminică, dezastru: vomă, diaree, tot tacâmul digestiv. Nu mai aveam cu ce-l îmbrăca - toate (nu puţine!) se murdăriseră. Colac peste pupăză, nici traista cu medicamente (de fapt, ditamai dulapul) nu venise în excursie. Eram în posesia a trei-lulele-trei-surcele, nimic potrivit cu adevărat pentru taifunul prin care treceam. (dacă Muţunaul nu a mai fost de mult bolnav, deja expirase (şi aruncasem) jumătate din stoc).

Nu părea să reţină nimic în stomac, în pofida faptului că îi dădeam încet, cu siringa, câte doi mililitri - ceai de mentă, mucilagiu de orez, ceai de chimen, ceai de sunătoare - până ajungeam la 30-40ml de lichid. La maxim jumătate de oră de la finalul fiecărei sesiuni de siringit, cea mai mică schimbare de poziţie declanşa arteziene (faptul că dumnealui e şi acum aerofag n-a fost de natură s-ajute). Dacă n-aveam arteziene, aveam, după înc-o oră, scaune lichide.

Dar nu avea febră. Şi reuşea să doarmă.

Spre seară, fac rost de medicamente în cantităţile potrivite (în condiţiile-n care, pe o rază de 50km, toate farmaciile erau închise- deşi eu trăiam cu impresia că-n fiecare localitate mai mărişoară există serviciu de permanenţă).

Pe la 9 seara, post No-Spa, Smecta, Hidrasec, Ercefuryl & Linex Forte, cine-mi sărea într-un picior prin curte, scandând „maaaa-miiii”? Cam gălbior la faţă, ce-i drept, dar, fără îndoială, vioi.
Motiv pentru care, înşelată de aparenţe, ca şi de amintirea unui episod asemănător anterior, benign, de scurtă durată, decid să mă întorc la Bucaieti, via retur nocturn auto, că doar copilul s-a făcut bine.

De pe la 4-ncolo, am vizitat conştiincios toate benzinăriile din drum. Evident, nici vorbă de mers la servici de dimineaţă. Am reuşit să mă adun pe la vreo 3 după-amiază.
Între timp, sun să aflu ce-i cu Muţunau.
Cam arde, zice Bunica.
Fireşte, ca-n povestea cu Petrică şi lupul, decid să ignor, pentru că Bunica declară că arde chiar şi când copilul e uşor încălzit de somn. Şi, „logic” pentru cazuri de febră, îl înveleşte. Bunica a fost profă de fizică, da’ obiceiurile proaste sunt mai tari decât orice teorie a schimburilor calorice.

Aloo, când are febră îl dezvelim!!! Nu-l încotoşmănăm, ca să se înfierbânte şi mai tare!!!
(nu-ntrebaţi cât mi-a luat să eradichez, de-acu’ doi ani, sfânta căciuliţă, sau de câte ori pe an leşin la vederea echipamentelor blindate din dotarea lui fi-miu de fiecare dată când temperatura scade puţin sub 30 şi-i frig.)

Ei bine, era vorba de 39.5. În axilă. Dă-i cu împachetări reci şi cu şosete cu oţet (oricât de dezaprobat ar fi de medici, remediul pare să dea rezultate). Ceartă-te cu verişoara atotştiutoare care susţine că trebuie antibiotic, ca să-i scadă febra.
Şi cam cum o să-i scadă antibioticele febra?
Nu ştiu, aşa.
Terminaţi cu prostiile şi daţi-i Nurofen. (că la Panadol nu reacţiona)

Trupa e trimisă la doctor, care, evident, confirmă Nurofenul şi, tot evident, prescrie amoxicilină, pentru începutul de otită pe care-l suspecta la una dintre urechi. (pentru că, o vreme, n-am avut cu ce-i aspira secreţiile nazale, astea, conform obiceiului, au migrat spre urechi. de ce au intrat numai într-una, nu ştiu). Plus fenobarbital, pentru convulsii.
Evident că eu, dictatorial, dispun aspirat de nas & neadministrarea antibioticului. La intestine varză, antibiotic îmi mai lipsea, să-i raşcheteze şi puţina floră intestinală rămasă.
O „conving” pe Bunica (oarecum...) că, uite, deja ia un antibiotic, Ercefuryl!
Fenobarbitalul n-a fost, din fericire, necesar.

Marţi dimineaţa, când aflu că-mi pot lua subit liber restul săptămânii, nu mai avea febră - dar tot nu mânca. A trebuit să-i repet Bunicii de cinci milioane de ori că, atâta vreme cât bea şi reţine suficiente lichide, nu e o problemă că nu mănâncă 3 zile mâncare solidă.

Miercuri, ajung acolo.
Între timp, cade lată Bunica. Care refuză (e drept, cu jumătate de gură) pastilele şi sărurile de rehidratare pe care i le întind eu, la sosire. La primul răcnet, se conformează. După ce le înghite, îi explic cum funcţionează fiecare hap. Se uită de parc-ar urma s-o ia şi medicul satului, şi primarul (eventual, şi notarul) de urechi pen’c-a-ndrăznit să urmeze indicaţiile mele. (de altfel, verificate şi para-verificate, întrucât nu înghit şi nu recomand nimic înainte de-a mă răsinforma)

Joi dimineaţa, ajungem la spital, unde perfuzăm Bunica şi aşteptăm pediatrul vreme de 2 ore jumătate (oraş mic, medici în vacanţă, unu’ singur rămas să le facă pe toate).
Între timp, pe la 8, Muţunau (care la 4 dimineaţa părea să aibă 35 de grade în loc de 37) decide că e momentul să urce-n fugă toate scările şi să joace şotron pe holul secţiei de pediatrie.
Pediatrul îmi spune că temperatura aia nu există, e imposibilă, tre’ să fi fost termometrul defect, dar, cu ajutorul unui abeslang vechi de o mie de ani, din metal, la vederea căruia mi s-a făcut instantaneu rău, vede ce ne scăpase până atunci, o stomatită (care-a cedat rapid, după două badijonări cu glicerină boraxată).

Mai trec o mie de peripeţii, cu nervii adiacenţi.
Vineri, Muţunau acceptă zmeură, brânză şi fragi. (da, ştiu, fără fructe, da’ uite că pe astea nu le-a mai dat înapoi)

Sâmbătă (ieri), post retur urban, cine-mi bate furios cu linguriţa-n masă, urlând că vrea un pic ’mâtână?
(pe drum, tot bodogănise, fantazând că ajungem acasă şi mâ’căm mămă’igă cu b’âză şi ’mâtână!)

Sper c-a trecut şi că asta-i tot.