Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).
Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).
Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)
Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.
Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.
Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).
Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...
Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...
Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...
Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.
Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...
Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)
Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.
Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.
Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.
Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.
Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.
Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.
Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...
Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
12 comentarii:
hai sa ne venim in fire si sa invatam odata ca nu e cazul sa traim cu vinovatia provocata fix exact aiurea in tramvai de faptul ca punem cuvinte/sentimente/ganduri in gura/sufletul/creierul celor din jur, indiferent ca au 3 sau 103 ani. se pot exprima si singuri, iar neputinta noastra de a ne ridica la inaltimea propriilor asteptari nu sta in finantele personale, nici in timpul acaparat de n chestii pe care - atentie, tot noi - le introducem pe agenda personala. pe scurt, totul se intampla in capul nostru, cand lucrurile poate ca sunt chiar bine mersi.
Anonim,
de acord ca de multe ori noi ne (supra-)incarcam agenda.
De acord si ca uneori proiectam - si vedem ici si colea lucruri (ganduri, intentii) care nu-s acolo.
Eu incerc sa vorbesc despre lucrurile (eventual mici) care SUNT acolo. Si pe care nu (mai) reusim sa le vedem.
Eu una am renuntat la ideea ca as putea candva sa fiu de n la puterea x femeie...De acord ca viata te obliga sa le faci pe toate, dar nu si sa le faci cat mai aproape de perfectiune.
Si da, copiii te simt cel mai bine atunci cand nu esti trup si suflet acolo, pentru ei. Dar, ma indoiesc sincer ca exista parinte pe lumea asta, cu toate cele enumerate pe cap, care sa poata sa fie tot timpul prezent. Cu tot ce implica prezenta.
Si nu cred ca e o drama, cu conditia ca asta sa nu se transforme in obisnuinta, iar parintele in cauza sa accepte ca da, e limitat, da, are nevoie de un strop de timp pentru sine, da, copilul intelege foarte bine lucrurile astea. Si le poate accepta fara probleme mai devreme sau mai tarziu, atata timp cat are parte si de un timp de calitate petrecut cu parintele.
Tocmai discutam azi despre cum atunci cand Anna ma are 100% pentru ea e cel mai ingeras dintre copii. Si cat de repede se prabuseste totul in directia diametral opusa, cand nu. Poa' sa fie si 90%. Nu-i suficient, ei.
Of, inteleg prea bine.
Solutii nu am, cu tot regretul ...
M-au tăiat toate transpiraţiile...
Eu chir şi acum, acasă zi şi noapte cu fetele, am impresia că nu-mi ajunge timpul să mă împart între ele şi casă...
Îmi pare rău că ne simţim aşa. Şi tu, şi Alina, şi eu şi - probabil - mai toate mamele "păsătoare".
Poate o fi doar nişte astenie de primăvară... ce-ar fi să fie aşa?!
Gabi,
de n la x m-am lasat de mult. Si de perfectiune.
(de lasat, de fapt, m-am lasat de multe)
Vorbesc strict de domesticele-cele-de-neinlaturat/amanat (etc) care, si facute la minimum minimorum, tot te solicita /iti solicita timp.
De acord cu ce zici - nu ar trebui sa fie gaura-n cer. Doar ca (vezi mai jos ce zice Alina) unii copii sunt pur si simplu mult mai solicitanti decat altii.
Alina,
Anna si Mutunau or fi, asa, un fel de frati de cruce?
Ca noi, asa, parem surori de suferinta, cand si cand :)
Nici nu pot sa ma gandesc cum e 100% la tine, cand Anna e una din cele 3 directii insetate de atentie...
Carla,
aoleu, vreau sa ma dezvinovatesc repede!
(la cate ai tu pe cap, numai transpiratiile de la postarile mele iti lipsesc!)
Timpul n-ajunge, clar. Cu toate eforturile de simplificare si prioritizare, uneori, pur si simplu, se aduna prea multe.
Poate ca nu chiar la toata lumea.
Si poate ca, asa cum nu toti copiii sunt 100% solicitanti, nu toate mamele sunt, vorba ta, atat de pasatoare. Fiecare cu situatia ei...
Ar putea fi astenie de primavara. Pe mine ma pocneste periodic in februarie-martie (acum a depasit deja limita calendaristica)
Pe urma, vara, de la canicula, ma apuca astenia de vara :)
Eu am noroc cu cea mare, care e un pic mai empatic-intelegatoare si, daca ii ofer resurse, se poate intretine singura ori, incredibil, dar asta chiar imi face viata mai suportabila, le poate intretine si supraveghea pe celelalte doua. Partea proasta e ca din empatia asta a ei care o face saritoare mai rezulta si exces de zel, din ala de o irita puternic pe mijlocia la independenta. Si dupa aia trebuie sa intervin sa sterg lacrimi, sa alin suspine si sa suport consecintele crizacioase, papagaliceste reproduse, atat verbal cat si fizic si de mezina! Voila.
Eu sunt sigura ca atat Anna cat si Mutunau au gena ceea, stii tu, de naprasnicie comportamentala, normal ca ne simtim adesea pe aceeasi pagina ... :)
Alina,
deci moneda (empatia Mariei) are si revers...
Nestiind eu din experienta proprie cum e cu mai multi copii ai tai (altfel, in prezenta mai multor copii ai altora Mutunau devine brusc preocupat de ei, nu-si mai bate capul sa acapareze total pe nimeni), nu pot decat sa ma sperii la gandul c-as putea vedea comportamentele actuale multiplicandu-se....
Cat priveste naprasnicia comportamentala, eu planuiesc implicarea organizata intr-un sport. S-ar putea sa ne scape de excesele de energie prost canalizata. Sau, dimpotriva, sa declanseze si mai multa!
Vom vedea.
eu stiu despre ce vorbesti, si vreau sa-ti confirm ca acesti copii care cresc cu atentia linga ei si implicarea fiintei in care au incredere - ca e prea devreme sa zic ca te iubeste, ei bine, acestia sunt copii speciali, in bine.
cit altii intr-un an, ei intr-o zi.
deci
am inceput munca de o luna si 5 zile
alerg ca un cal de curse.
pentru ca olga sta doua zile cu o bunica si trei zile e dusa la bona interna a unei prietene, unde sta si cu fetele acesteia. adica extra-trezeala, extra-fugareala pe strada cu carutul la 8 dimineata.
olga e super bine, daca va intrebati. sta cu plozii, se distreaza. eu sau ta-su ne ducem seara s-o luam. cand deja dormim pe noi, mai ales eu.
de la munca scap intre 6 si 7.
acasa - sorry - nu mai fac nimic. vine periodic o femeie si face ea.
de-asta nu am mai dat pe aici. sau pe la mine pe la blog.
aveam asa o senzatie de deja-vu citind ce-ai scris. copilul meu n-auzea altceva de la mine decat "mai repede, nu avem timp, grabeste-te, ma grabesc" si toate variantele pe tema asta. ma simteam tot timpul haituita, iar pumpkina mea ma pedepsea corespunzator in fiecare seara cand incercam sa ma apropii de ea dupa o zi de alergatura si munca.
Vic,
da.
Doar ca, uneori, universul conspira impotriva noastra (bu-hu-huuuu)
Shmeny,
deci
draga madame pur-sange (sau preferi alta rasa de referinta :))?), cu atat mai mult iti multumesc c-ai apucat sa treci si pe aici.
Sa-ti spun... sa nu-ti spun... oricum o sa afli si singura... Hai sa-ti spun.
Ideea e ca trebuie sa-ti dai timp. Re-adaptarea la conditia de proletar e un proces, te da peste cap o vreme. Da' dupa aia iti revii si intrati intr-o rutina rezonabila.
Asta e vestea buna.
Aia nu asa de buna este ca ante-mentionata rutina-cea-rezonabila are fabulos de multi inamici (raceli, proiecte, mofturi, dinti). Si ei pandesc miseleste la tot pasu':)
Cum supravietuim? Nu stiu, zise zombie.
Blomamaind,
am zis (da' n-am scris) ca, dac-o mai tin asa, la 5 ani Mutunau o sa fie deja colonel de puscasi marini...
Da, ii fugarim prea tare, si ne-o arata. Ne taxeaza.
(a propos, si eu ma tai in bucatarie, desi cu alte unelte tip topor, secera, ma descurc binisor :))
Trimiteți un comentariu