Bifate la capitolul lipsuri:
Timp pentru tot ce mi-aş dori să fac - de la mers pe coclauri până la citit cărţi bizare în creierii nopţii.
Energie.
Suficientă disciplină ca să duc la capăt tot ce mi-am propus (iar lista e, mereu, din ce în ce mai lungă...).
Relaţii mai relaxate.
Înţelepciunea de a nu insista inutil. Sau de a nu insista, în general...
Toleranţa pentru situaţiile „greşite”.
Nu, nu e vorba de ce-mi lipseşte acum, când am un copil.
Sunt lucrurile a căror lipsă o resimţeam acut înainte.
De unde-mi rezultă concluzia că-n spatele deficienţelor declarate/recunoscute stau, uneori, alte lipsuri.
vineri, 29 ianuarie 2010
joi, 28 ianuarie 2010
Greşeli
Că n-am reuşit să-l alăptez mai mult timp.
Că n-am perseverat cu pusul pe oliţă de când a putut sta în fund - şi acum trebuie s-o tot luăm de la capăt, iar şi iar.
Că n-am putut-o convinge pe Bunică:
- să-i dea, de la 1 an, şi altceva decât mâncare pasată (în speţă tăiată cubuleţe), pentru că, da, avea destui dinţi - acu’ are şi mai mulţi! şi măsele!
- să-l încurajeze să mănânce singur, indiferent câtă mâncare se dă pe jos cu ocazia asta;
- să nu-l mai înfofolească intens, cu şapte mii de bluze şi salopete;
- să aleagă, pentru apa de baie, o temperatură semnificativ mai redusă decât cea de fierbere, să nu mai iasă copilul roşu ca racu’ din baie! (Bunica are reumatism şi, prin urmare, impune samavolnic apa uber-fierbinte oricui e prea mic să protesteze vehement).
Că nu l-am „socializat” suficient cu copii. Mai ales cu copii de vârsta lui.
Că e (deja!) mega-alintat & căpos.
miercuri, 27 ianuarie 2010
Orgasmic birth - de Debra Pascali Bonaro
Interviu cu Debra, aici.
Citat reprezentativ:
An Ode to Faith
-by Patrick Overter
When you have come to the edge
Of all the light you know,
Into the darkness of the unknown,
Faith is knowing that
One of two things will happen,
There will be something solid to stand on,
Or you will be taught how to fly.
-by Patrick Overter
When you have come to the edge
Of all the light you know,
Into the darkness of the unknown,
Faith is knowing that
One of two things will happen,
There will be something solid to stand on,
Or you will be taught how to fly.
Un soi de recenzie a filmului, aici.
marți, 26 ianuarie 2010
Baloniada, faza pe sufragerie!
Am primit de la Dani o jucărie: micul aparat de făcut baloane de săpun.
După ce l-am salvat, săptămâna trecută, din ghearele cotrobăitoare şi iute desigilatoare ale celei mai curioase Ilinci, ne-am apucat, seara asta, de joacă! (deşi iniţial planificasem să pun trăsnaia deoparte, pentru când o fi Muţunau în stare să facă el personal baloane)
De joacă, preţ de (record mondial) mai bine de jumătate de oră! (căci şarjele de baloane de săpun nu seamănă deloc între ele.)
Oare de ce nu mi-a trecut mai demult prin minte? (ăăă... de-aia.)
Evident, s-au impus madlenic paralele cu trecutul.
Pe vremuri, maică, baloanele ăştia se făceau cu scandal, nu aşa (că sacrificam şampon de-ăla bun, ca să iasă mai colorate), muuult mai încet (per suta de baloane!) şi după antrenamente - că suflam numa’ câte unu’ odată, printr-o carcasă (un tub) de pix...
Era mai complicat!
Acu’, după ce-ţi trece ameţeala aferentă suflatului, e chiar bine!
Mâţele au contemplat blazate (persana) şi respectiv uşor intrigate (birmaneza), fără să se implice vreo clipă.
Ah, dacă era câinele Boxie aici... ce de-a baloane ar fi mâncat...
Recomandăm cu căldură această nouă disciplină olimpică!
(Poze, cu proxima ocazie. )
După ce l-am salvat, săptămâna trecută, din ghearele cotrobăitoare şi iute desigilatoare ale celei mai curioase Ilinci, ne-am apucat, seara asta, de joacă! (deşi iniţial planificasem să pun trăsnaia deoparte, pentru când o fi Muţunau în stare să facă el personal baloane)
De joacă, preţ de (record mondial) mai bine de jumătate de oră! (căci şarjele de baloane de săpun nu seamănă deloc între ele.)
Oare de ce nu mi-a trecut mai demult prin minte? (ăăă... de-aia.)
Evident, s-au impus madlenic paralele cu trecutul.
Pe vremuri, maică, baloanele ăştia se făceau cu scandal, nu aşa (că sacrificam şampon de-ăla bun, ca să iasă mai colorate), muuult mai încet (per suta de baloane!) şi după antrenamente - că suflam numa’ câte unu’ odată, printr-o carcasă (un tub) de pix...
Era mai complicat!
Acu’, după ce-ţi trece ameţeala aferentă suflatului, e chiar bine!
Mâţele au contemplat blazate (persana) şi respectiv uşor intrigate (birmaneza), fără să se implice vreo clipă.
Ah, dacă era câinele Boxie aici... ce de-a baloane ar fi mâncat...
Recomandăm cu căldură această nouă disciplină olimpică!
(Poze, cu proxima ocazie. )
luni, 25 ianuarie 2010
Îmi place gerul
Am mâinile iritate de frig. Ce iritate, crăpate de-a binelea (e drept că pe porţiuni mici, uşor şi rapid tratabile cu Bepanthen).
Am circulaţie periferică proastă. Mâinile mele sunt sloi de gheaţă şi vara, la patruj’ de grade. Pe lângă faptul că (iarna) îngheţ instantaneu mai departe de coate şi respectiv glezne, nu-mi trebe decât două minute de stat afară şi mă pot lăuda cu o mândreţe de nas roş, de Rudolf, vizibil cel puţin tuma' din Alpha Centauri.
În absolut toate încălţările mele (cu excepţia notabilă a bocancilor impermeabilizaţi) intră din belşug umezeala rece.
Nasul mi-e înfundat de două săptămâni. (în curând, vom sărbători centenarul răcelii/fornăielii purtate pe picioare)
Da’mi plac la nebunie şi bujorii daţi de aerul rece, şi privirea suav-bolundă, uşor împăienjenită, pe care-o afişez, ca tot omu’, când taman ce nu-mi vine a crede că în sfârşit am intrat la căldură.
Zăpada care-mi scârţâie sub picioare.
Aerul sticlos. Cerul înstelat. Aparenţa de desen animat a tuturor iniţiativelor umane.
Nemişcarea care pare să domine lumea, odată ce lucrurile s-au mai "aşezat".
Florile de gheaţă din fereastră. Inclusiv alea de pe fereastra maşinii - formate în interior, căci neam de neamul împrumutatei nu aeriseşte bine.
(noroc că încă-mi mai porneşte maşina şi-mi dă mâna să am vreme de lirisme.)
Pentru mine, iarna înseamnă, musai, zăpadă şi ger. Ca-n copilărie.
Zâmbesc, la gândul că muuult ne mai ghidează şi stăpânesc amintirile...
Pentru mine, gerul miroase, şi acum, a vacanţă şi a libertate.
Am circulaţie periferică proastă. Mâinile mele sunt sloi de gheaţă şi vara, la patruj’ de grade. Pe lângă faptul că (iarna) îngheţ instantaneu mai departe de coate şi respectiv glezne, nu-mi trebe decât două minute de stat afară şi mă pot lăuda cu o mândreţe de nas roş, de Rudolf, vizibil cel puţin tuma' din Alpha Centauri.
În absolut toate încălţările mele (cu excepţia notabilă a bocancilor impermeabilizaţi) intră din belşug umezeala rece.
Nasul mi-e înfundat de două săptămâni. (în curând, vom sărbători centenarul răcelii/fornăielii purtate pe picioare)
Da’mi plac la nebunie şi bujorii daţi de aerul rece, şi privirea suav-bolundă, uşor împăienjenită, pe care-o afişez, ca tot omu’, când taman ce nu-mi vine a crede că în sfârşit am intrat la căldură.
Zăpada care-mi scârţâie sub picioare.
Aerul sticlos. Cerul înstelat. Aparenţa de desen animat a tuturor iniţiativelor umane.
Nemişcarea care pare să domine lumea, odată ce lucrurile s-au mai "aşezat".
Florile de gheaţă din fereastră. Inclusiv alea de pe fereastra maşinii - formate în interior, căci neam de neamul împrumutatei nu aeriseşte bine.
(noroc că încă-mi mai porneşte maşina şi-mi dă mâna să am vreme de lirisme.)
Pentru mine, iarna înseamnă, musai, zăpadă şi ger. Ca-n copilărie.
Zâmbesc, la gândul că muuult ne mai ghidează şi stăpânesc amintirile...
Pentru mine, gerul miroase, şi acum, a vacanţă şi a libertate.
vineri, 22 ianuarie 2010
Întoarcerea miorlaucelor
Aceste două jupânese îmblănite (a căror epopee poate rivaliza ghebos cu Forsyte Saga - în varianta mieunată - motiv pentru care n-o ... povestim chiar acum) au fost re-importate. Li s-a anulat, în fine, deportarea pe motive iniţial toxoplasmotice, igienico-bebeluşiste şi, apoi, călătoritoare.
Aşa că-n prezent ne mândrim cu multiplicarea patrupedă a balamucului.
Ele s-au întors. Da’ bunele lor maniere, nu.
Lasă că acum fiarele sunt la apogeul istericalelor pe teme de interdicţii teritoriale (nu mai au voie decât în anumite zone ale bârlogului muţunauto-mamiţunesc), da’n plus una dintre ele are, încurajată de lunga perioadă petrecută în aer mai liber, o problemă cu nimeritul tăviţei în caz de mare urgenţă. (e atât de copleşită c-o trece, încât nu se mai deplasează întotdeauna spre locul special amenajat), aşa că trebe supravegheată & îndrumată.
Numa’ mâţa n-o mai duceam la baie... (da’ mai ştii, poate facem potty training la dublu. totul e să nu-şi confunde cursanţii agregatele alocate şi să mă trezesc cu Muţunau anunţând mândru izbânzi la nisip în vreme ce pisica protestează că nu mai are pamperşi)
Culmea e următoarea: deşi Muţunaul a fost înconjurat din fragedă pruncie de motănime, mieunatul nu i-a intrat nicicum în repertoriul onomatopeic. (îţi explică & interpretează fără probleme o mulţime de alte animale, inclusiv, mai nou, calu' (ca’u’) da’ nu şi mâţa. niet.)
Mmm. La cât se bagă juvinele prin picioarele mele dimineaţa (adică la câte călcături îşi fură) nu cred că asta va mai fi, mult timp, o problemă...
joi, 21 ianuarie 2010
Sfaturile lui Mamiţuni pentru un viitor tătic
(ca să ieşim din atmosfera postării anterioare...)
O femeie gravidă are întotdeauna dreptate.
Una lăuză are, oricât de puţin credibil ar părea, şi mai multă dreptate.
Auto-contrazicerile la interval de 3 minute fac parte din această abordare.
Obişnuieşte-te cu ideea.
Participă activ la perioada de sarcină - du-te la analize, la ecografii, etc, împreună cu viitoarea mamă. Ecografiile sunt chiar faine. Iar sarcina e... ei bine, un fel de perioadă de antrenament pentru ce urmează!
Învaţă să faci masaj. E extrem de util. Şi pentru viitoarea mamă, şi pentru liniştea ta sufletească. Şi pentru orele liniştite de somn...
Învaţă şi când să propui să faci masaj. Poate face diferenţa dintre o seară foarte plăcută şi o sesiune prelungită de certuri cât casa (şi cu strigături!) pe tema indiferenţei şi insensibilităţii masculine existente de când lumea.
Mergi la cursuri prenatale împreună cu co-autoarea.
Dacă ştii să schimbi bine pamperşi, şansele de a te vedea mai apoi cu unul plin între ochi scad considerabil.
Nu mai spun cât de apreciat vei fi de întregul popor pentru siguranţa cu care îţi ţii copilul în braţe...
(dacă te temi de ţinutul în braţe, fă rost de un sling; vei fi şi liniştit, şi super-cool!)
Vorbeşte cu progenitura din burtică. O să vezi, cât de curând, că reacţionează la vocea şi la atingerile tale.
Informează-te. Pe toate temele legate de sarcină şi naştere (oricât de fericit ai ajunge să fii că nu trebuie să treci tu prin asta). Iată, ca model, o serie de informaţii care îţi vor aduce puncte:
Cele mai bune sutiene pentru perioada de sarcină sunt cele de la Triumph.
Pentru alăptare, cele de la Mothercare. Astea, de oricine ar fi produse, tre’ să fie neapărat din bumbac!
Fă schimb de informaţii cu alţi (viitori) părinţi. Stai pe lângă părinţi cu copii mici şi observă-i. Învaţă cum şi de ce se fac lucrurile.
Află chestii despre alăptare. În special, despre cum să ajuţi mama să se calmeze şi despre cum se aşează bine copilul la sân. E realmente de mare ajutor, mai ales în prima lună.
Scopul e să ajungi să fii suporter de nădejde al alăptării exclusive până la 6 luni :)
Ţine cont de faptul că femeilor gravide le plac la nebunie complimentele. Piele luminoasă, păr frumos, ochi sclipitori...
Da’ nu exagera, că toate ne prindem. Şi, oricât am aprecia intenţia, vom vâna paranoic aluziile (chiar şi inexistente) şi vom ajunge să fim convinse c-ai vrut a spune, de fapt, exact contrariul complimentului...
Şi să nu te puie păcatu’ să faci (fie şi numa’n gând) vreun comentariu legat de greutatea doamnei. (Singura excepţie admisă este cazul în care ea arată în mod evident excepţional, din spate fotomodel, din faţă neaşteptat de simpatică posesoare de burtică!)
Dacă nu găteşti şi nici n-ai de gând să te apuci, recunoaşte deschis că era de mult momentul să ţii o cură de slăbire. (este cea mai bună metodă de a te apăra de atacul subit cu tigăi în cap).
Cu excepţia alimentelor de care numai tu te atingi, orice ai mânca, mai lasă o bucăţică. Sau anunţă că ai de gând să termini orezul cu lapte...
Fii foarte atent la ce dai pe goarnă. Hormonii de sarcină fac din cea mai rezonabilă fiinţă umană (şi asta nu ştiu dacă e chiar nevastă-ta!) o fiară cu gheare de tigru, dinţi de rechin şi lacrimi de crocodil. Cele mai benigne fraze din lume (pentru o ne-gravidă) pot ajunge să sune cataclismic - şi nu întotdeauna îţi dai seama pe loc. Apoi, ajungi să calci senin pe bombe neexplodate...
Bagă la cap (şi apoi apără poziţia) că mama decide. Mama copilului tău, nu mama ta sau mama ei. Dacă asculţi de instinct (iar mama e cea mai în măsură s-o facă, c-aşa e „construcţia”; aşa vine din standard, cu setările de bază, da?) şansele sunt să limitaţi dramatic numărul de belele în care să vă treziţi angrenaţi.
Ţine minte ce poate mânca şi ce nu graviduţa ta (chestie dificilă, pentru că preferinţele şi posibilităţile pot varia dramatic pe parcursul celor 40 de săptămâni...), ca să nu calci în străchini cu propuneri nepotrivite.
Pentru cazurile de hyperemesis gravidarum, încearcă să te fereşti (fizic!) de eventualele izbucniri ale stării. Exersează fentele. Mai ajută...
Las-o mai moale cu fumatul. Sau lasă-l de tot. Dacă în perioada sarcinii mai merge cum mai merge, pe urmă chiar nu-i cazul să stai mirosind a fum pe lângă copil...
Pune bani deoparte. Habar n-ai cât de bine or să vă prindă.
Nu strâmba din nas la lucrurile pe care le primiţi cadou. În cel mai rău caz, n-o să le folosiţi. Şi asta, deocamdată, nu ai de unde şti.
Sarcină şi naştere uşoară!
Bun venit în club.
Emoţie mai copleşitoare decât cea pe care o vei simţi când o să-ţi ţii prima dată copilul în braţe chiar nu există. Da, ăia de la etnobotanice mint.
O femeie gravidă are întotdeauna dreptate.
Una lăuză are, oricât de puţin credibil ar părea, şi mai multă dreptate.
Auto-contrazicerile la interval de 3 minute fac parte din această abordare.
Obişnuieşte-te cu ideea.
Participă activ la perioada de sarcină - du-te la analize, la ecografii, etc, împreună cu viitoarea mamă. Ecografiile sunt chiar faine. Iar sarcina e... ei bine, un fel de perioadă de antrenament pentru ce urmează!
Învaţă să faci masaj. E extrem de util. Şi pentru viitoarea mamă, şi pentru liniştea ta sufletească. Şi pentru orele liniştite de somn...
Învaţă şi când să propui să faci masaj. Poate face diferenţa dintre o seară foarte plăcută şi o sesiune prelungită de certuri cât casa (şi cu strigături!) pe tema indiferenţei şi insensibilităţii masculine existente de când lumea.
Mergi la cursuri prenatale împreună cu co-autoarea.
Dacă ştii să schimbi bine pamperşi, şansele de a te vedea mai apoi cu unul plin între ochi scad considerabil.
Nu mai spun cât de apreciat vei fi de întregul popor pentru siguranţa cu care îţi ţii copilul în braţe...
(dacă te temi de ţinutul în braţe, fă rost de un sling; vei fi şi liniştit, şi super-cool!)
Vorbeşte cu progenitura din burtică. O să vezi, cât de curând, că reacţionează la vocea şi la atingerile tale.
Informează-te. Pe toate temele legate de sarcină şi naştere (oricât de fericit ai ajunge să fii că nu trebuie să treci tu prin asta). Iată, ca model, o serie de informaţii care îţi vor aduce puncte:
Cele mai bune sutiene pentru perioada de sarcină sunt cele de la Triumph.
Pentru alăptare, cele de la Mothercare. Astea, de oricine ar fi produse, tre’ să fie neapărat din bumbac!
Fă schimb de informaţii cu alţi (viitori) părinţi. Stai pe lângă părinţi cu copii mici şi observă-i. Învaţă cum şi de ce se fac lucrurile.
Află chestii despre alăptare. În special, despre cum să ajuţi mama să se calmeze şi despre cum se aşează bine copilul la sân. E realmente de mare ajutor, mai ales în prima lună.
Scopul e să ajungi să fii suporter de nădejde al alăptării exclusive până la 6 luni :)
Ţine cont de faptul că femeilor gravide le plac la nebunie complimentele. Piele luminoasă, păr frumos, ochi sclipitori...
Da’ nu exagera, că toate ne prindem. Şi, oricât am aprecia intenţia, vom vâna paranoic aluziile (chiar şi inexistente) şi vom ajunge să fim convinse c-ai vrut a spune, de fapt, exact contrariul complimentului...
Şi să nu te puie păcatu’ să faci (fie şi numa’n gând) vreun comentariu legat de greutatea doamnei. (Singura excepţie admisă este cazul în care ea arată în mod evident excepţional, din spate fotomodel, din faţă neaşteptat de simpatică posesoare de burtică!)
Dacă nu găteşti şi nici n-ai de gând să te apuci, recunoaşte deschis că era de mult momentul să ţii o cură de slăbire. (este cea mai bună metodă de a te apăra de atacul subit cu tigăi în cap).
Cu excepţia alimentelor de care numai tu te atingi, orice ai mânca, mai lasă o bucăţică. Sau anunţă că ai de gând să termini orezul cu lapte...
Fii foarte atent la ce dai pe goarnă. Hormonii de sarcină fac din cea mai rezonabilă fiinţă umană (şi asta nu ştiu dacă e chiar nevastă-ta!) o fiară cu gheare de tigru, dinţi de rechin şi lacrimi de crocodil. Cele mai benigne fraze din lume (pentru o ne-gravidă) pot ajunge să sune cataclismic - şi nu întotdeauna îţi dai seama pe loc. Apoi, ajungi să calci senin pe bombe neexplodate...
Bagă la cap (şi apoi apără poziţia) că mama decide. Mama copilului tău, nu mama ta sau mama ei. Dacă asculţi de instinct (iar mama e cea mai în măsură s-o facă, c-aşa e „construcţia”; aşa vine din standard, cu setările de bază, da?) şansele sunt să limitaţi dramatic numărul de belele în care să vă treziţi angrenaţi.
Ţine minte ce poate mânca şi ce nu graviduţa ta (chestie dificilă, pentru că preferinţele şi posibilităţile pot varia dramatic pe parcursul celor 40 de săptămâni...), ca să nu calci în străchini cu propuneri nepotrivite.
Pentru cazurile de hyperemesis gravidarum, încearcă să te fereşti (fizic!) de eventualele izbucniri ale stării. Exersează fentele. Mai ajută...
Las-o mai moale cu fumatul. Sau lasă-l de tot. Dacă în perioada sarcinii mai merge cum mai merge, pe urmă chiar nu-i cazul să stai mirosind a fum pe lângă copil...
Pune bani deoparte. Habar n-ai cât de bine or să vă prindă.
Nu strâmba din nas la lucrurile pe care le primiţi cadou. În cel mai rău caz, n-o să le folosiţi. Şi asta, deocamdată, nu ai de unde şti.
Sarcină şi naştere uşoară!
Bun venit în club.
Emoţie mai copleşitoare decât cea pe care o vei simţi când o să-ţi ţii prima dată copilul în braţe chiar nu există. Da, ăia de la etnobotanice mint.
miercuri, 20 ianuarie 2010
Exerciţiu terifiant de imaginaţie
Nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă acum în Haiti (al doilea cutremur; „replica” de 6.1...). Nu din perspectiva apetenţei pentru comentarea a tot ce iese din comun; mai degrabă (îmi place să cred) din cea a conştientizării situaţiei proprii. În favoarea aprecierii lucrurilor pe care le avem şi le luăm, de cele mai multe ori fără nici o urmă de îndoială, de-a gata.
La noi acasă, simpla ieşire la plimbare cu copilul cere o oarece logistică, pompos exagerată ca importanţă şi gravitate de absolut fiecare dată: îmbrăcat (întâi eu, ca să nu transpire el aşteptându-mă), provizii (apă sau ceai şi eventualii biscuiţi de orez, pentru zilele (mai calde) în care a făcut mofturi la masa precedentă), jucării, poate o cărticică. Pentru vizitele mai lungi se adaugă, evident, chiloţanii de schimb, unsorile aferente, hăinuţele de rezervă şi cele de interior. Şi lungile dezbateri pe tema lor.
Peste imaginea asta pun brusc, brutal, lipsurile. Să te trezeşti că, dintr-o dată, nu mai ai apă. Şi nici lumină. Şi nici semnal la mobil. Că nu ştii sigur dacă are să-ţi ajungă mâncarea.
(Dacă am locui într-o zonă ceva mai izolată, n-ar fi nevoie decât de ceva mai multă ninsoare. Nu cataclismic, doar conjunctural, de scurtă durată - şi tot intri într-o panică soră cu moartea - cu tot antrenamentul prealabil administrat de anii iepocii de aur şi de iernile mai grele...)
Cei din Haiti nu mai au case. Un milion şi jumătate de oameni îşi văd căminul fărâmat absurd de forţa şi zbaterile pământului de sub ei.
Nu au unde să se ducă. Nu ştiu unde le sunt rudele şi nici dacă mai sunt în viaţă. O mulţime de copii s-au trezit despărţiţi de mamele lor.
Infrastructura de-acolo pare a fi atât de proastă, încât, cu toată vremea favorabilă, nu ai pe unde ajunge rapid la cei care au nevoie de ajutor.
M-a impresionat până dincolo de lacrimi o transmisie radio BBC, auzită după primul cutremur: un scurt interviu luat unui om care scăpase relativ neatins, dacă am înţeles eu bine, din casa care-i ucisese una din fetiţe şi pe bunica acesteia. Era la subsolul unui spital, cu cea de-a doua fiică, foarte grav rănită, în aşteptarea unui minim ajutor. Până la momentul interviului (la câteva ore după cutremur, cred), în afara unui loc în acel subsol, nu primiseră absolut nimic.
Omul a fost relativ calm şi a vorbit măsurat pe tot parcursul discuţiei. Nu ştiu dacă din pricina efortului de a vorbi clar în engleză, din cauza şocului ori pentru că, pur şi simplu, ăsta i-o fi fost felul de a fi.
Spre sfârşitul celor câteva minute de interviu, copleşit de scâncetele copilului de langă el, a exclamat „dar chiar ar trebui să vină cineva să ne ajute... de ce nu vine nimeni? nu ne putem descurca... ”.
Copilul a mai scos un geamăt. Tatăl a cedat şi cred c-a izbucnit în lacrimi. „Aş vrea să mi se fi întâmplat mie... să fi fost eu în locul ei... Nu pot să fac nimic s-o ajut... sunt complet neputincios... e groaznic să nu poţi face nimic...”
Şi povestea unei mame căreia îi muriseră trei dintre cei patru copii, în condiţiile în care cel de-al patrulea ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă - în mai puţin de 6 ore. De data asta relatarea venea din partea unei asistente medicale americance (cred...). Când a spus că n-au cu ce să-i facă operaţia a izbucnit şi ea în plâns.
Nu am cu ce să-i ajut direct pe aceşti oameni. Bun, se pot dona bani, se pot strânge lucruri, nimic de zis... Dar ce le trebuie lor, în primul rând, iese din graniţele financiare ale acestei lumi; e dincolo de noi; ţine, mai degrabă, de domeniul miracolului.
Cum să faci să le-ajungă rapid toate ajutoarele necesare, chiar când sunt disponibile (iar cantităţile necesare pentru o singură zi sunt deja enorme!) şi gata încărcate în avioane? Cum faci să-i ajuţi să nu-şi piardă minţile de spaimă şi de şoc? Cum împiedici transformarea unora în fiare (mă refer la exemplele izolate de jafuri...)? Cum...?
Nu pot decât să mă gândesc la ei, în speranţa că undeva ar exista echivalentul unei bănci a gândurilor bune, din care să li se distribuie, tuturor, speranţă şi putere să răzbată...
Nu te poţi proteja de aşa ceva; nu ai ce măsuri preventive să iei ca să te scoţi din timp, cu certitudine absolută, din calea unui asemenea dezastru. Oricât de încurajatoare ar fi exemplele de solidaritate umană pe care le vedem acum la cei ce sar în ajutor, pierderile sunt ireparabile...
Ce contrast, când pui în balanţă istericalele „normale” de fiecare zi...
La noi acasă, simpla ieşire la plimbare cu copilul cere o oarece logistică, pompos exagerată ca importanţă şi gravitate de absolut fiecare dată: îmbrăcat (întâi eu, ca să nu transpire el aşteptându-mă), provizii (apă sau ceai şi eventualii biscuiţi de orez, pentru zilele (mai calde) în care a făcut mofturi la masa precedentă), jucării, poate o cărticică. Pentru vizitele mai lungi se adaugă, evident, chiloţanii de schimb, unsorile aferente, hăinuţele de rezervă şi cele de interior. Şi lungile dezbateri pe tema lor.
Peste imaginea asta pun brusc, brutal, lipsurile. Să te trezeşti că, dintr-o dată, nu mai ai apă. Şi nici lumină. Şi nici semnal la mobil. Că nu ştii sigur dacă are să-ţi ajungă mâncarea.
(Dacă am locui într-o zonă ceva mai izolată, n-ar fi nevoie decât de ceva mai multă ninsoare. Nu cataclismic, doar conjunctural, de scurtă durată - şi tot intri într-o panică soră cu moartea - cu tot antrenamentul prealabil administrat de anii iepocii de aur şi de iernile mai grele...)
Cei din Haiti nu mai au case. Un milion şi jumătate de oameni îşi văd căminul fărâmat absurd de forţa şi zbaterile pământului de sub ei.
Nu au unde să se ducă. Nu ştiu unde le sunt rudele şi nici dacă mai sunt în viaţă. O mulţime de copii s-au trezit despărţiţi de mamele lor.
Infrastructura de-acolo pare a fi atât de proastă, încât, cu toată vremea favorabilă, nu ai pe unde ajunge rapid la cei care au nevoie de ajutor.
M-a impresionat până dincolo de lacrimi o transmisie radio BBC, auzită după primul cutremur: un scurt interviu luat unui om care scăpase relativ neatins, dacă am înţeles eu bine, din casa care-i ucisese una din fetiţe şi pe bunica acesteia. Era la subsolul unui spital, cu cea de-a doua fiică, foarte grav rănită, în aşteptarea unui minim ajutor. Până la momentul interviului (la câteva ore după cutremur, cred), în afara unui loc în acel subsol, nu primiseră absolut nimic.
Omul a fost relativ calm şi a vorbit măsurat pe tot parcursul discuţiei. Nu ştiu dacă din pricina efortului de a vorbi clar în engleză, din cauza şocului ori pentru că, pur şi simplu, ăsta i-o fi fost felul de a fi.
Spre sfârşitul celor câteva minute de interviu, copleşit de scâncetele copilului de langă el, a exclamat „dar chiar ar trebui să vină cineva să ne ajute... de ce nu vine nimeni? nu ne putem descurca... ”.
Copilul a mai scos un geamăt. Tatăl a cedat şi cred c-a izbucnit în lacrimi. „Aş vrea să mi se fi întâmplat mie... să fi fost eu în locul ei... Nu pot să fac nimic s-o ajut... sunt complet neputincios... e groaznic să nu poţi face nimic...”
Şi povestea unei mame căreia îi muriseră trei dintre cei patru copii, în condiţiile în care cel de-al patrulea ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă - în mai puţin de 6 ore. De data asta relatarea venea din partea unei asistente medicale americance (cred...). Când a spus că n-au cu ce să-i facă operaţia a izbucnit şi ea în plâns.
Nu am cu ce să-i ajut direct pe aceşti oameni. Bun, se pot dona bani, se pot strânge lucruri, nimic de zis... Dar ce le trebuie lor, în primul rând, iese din graniţele financiare ale acestei lumi; e dincolo de noi; ţine, mai degrabă, de domeniul miracolului.
Cum să faci să le-ajungă rapid toate ajutoarele necesare, chiar când sunt disponibile (iar cantităţile necesare pentru o singură zi sunt deja enorme!) şi gata încărcate în avioane? Cum faci să-i ajuţi să nu-şi piardă minţile de spaimă şi de şoc? Cum împiedici transformarea unora în fiare (mă refer la exemplele izolate de jafuri...)? Cum...?
Nu pot decât să mă gândesc la ei, în speranţa că undeva ar exista echivalentul unei bănci a gândurilor bune, din care să li se distribuie, tuturor, speranţă şi putere să răzbată...
Nu te poţi proteja de aşa ceva; nu ai ce măsuri preventive să iei ca să te scoţi din timp, cu certitudine absolută, din calea unui asemenea dezastru. Oricât de încurajatoare ar fi exemplele de solidaritate umană pe care le vedem acum la cei ce sar în ajutor, pierderile sunt ireparabile...
Ce contrast, când pui în balanţă istericalele „normale” de fiecare zi...
Diferenţe (II)
De data asta, între mine şi el.
Eu ieşeam la joacă în faţa blocului, cu cheia de gât. Încă de când eram la grădiniţă. (de când am fost în stare să-ncui singură uşa, de fapt).
Nu era nevoie să fiu supravegheată. Niciun părinte nu-şi făcea griji în privinţa asta. Nu avea ce să se întâmple.
Pentru Muţ, nici nu se poate pune problema. E, în cel mai bun caz, science-fiction - dacă nu, direct, dovadă de aspru-sancţionabilă iraţionalitate părintească să nu fii cu ochii pe copilul tău. Aprig, ca pe butelie.(oooh, ce vremuri... şi ce drame ...)
Mi s-ar fi părut ciudat să stau să mă joc numai în casă, cu excepţia zilelor cu vreme proastă.
Acum, asta va fi, probabil, principala opţiune. (nu-mi convine. cred că nici lui nu-i va prea conveni)
Cuminţenia mea era atât de ieşită din comun încât a trebuit să fiu rugată să învăţ în sfârşit (nu mai ştiu prin ce clasă...) să umblu cu chibriturile. M-au încurajat vreo două zile. Pe urmă, după primul mic succes, a fost nevoie s-o ia de la capăt cu consilierea & persuasiunea. (eram mult mai dispusă să mănânc mâncare rece!). Apoi m-au ameninţat & constrâns cu mijloace specifice.
Consecinţa? Puteam fi lăsată acasă singură mult şi bine, în compania discurilor de vinil Electrecord(cu poveşti!) şi, mai apoi, a cărţilor. (recunosc, cotrobăiam finuţ, nu ca acum!)
Fă asta azi şi ţi se va spune că nu eşti zdravăn la biluţă. Asta dacă nu cumva te saltă direct poliţia, salvarea şi pompierii.
Nu mai ţin minte exact când am învăţat să folosesc telefonul. (fix)
Muţunau îşi va dori, cu siguranţă, telefon mobil încă de prin şcoala primară (îmi fac iluzii că l-aş putea fraieri eficient pe durata anilor de grădiniţă).
Nu am călătorit în copilărie atât de mult ori atât de instructiv pe cât (m-am trezit mai târziu că) aş fi apreciat. Muţunau va putea s-o facă.
N-am avut suficient acces la alte medii. El va avea. Are deja.
Nu-mi dau seama ce părere aş fi putut avea, atunci, despre jocurile pe calculator. Cred că mi-ar fi plăcut. Acum, sunt în postura de-a mă strădui să limitez accesul, în favoarea activităţilor în aer liber. Şi, implicit (şi trist) în favoarea timpului petrecut călătorind până la aerul liber (în zilele „medii”, mi-ar lua cel puţin jumătate de oră să ajung într-un parc mai măricel din Bucureşti).
Atunci, eram întrebată cum se numesc prietenii mei şi ce meserii au părinţii lor (de, socializarea ierarhico-muncitorano-comunistă...).
Acum, într-o primă fază, ne cam gândim noi să-i furnizăm copilului prieteni. Copii prietenilor noştri, ca să împuşcăm doi iepuri...
Avem copii mai autonomi, sau mai temători decât am fost noi?
Mai deschişi, sau mai nesiguri?
Mai cunoscători, sau pur şi simplu mai bombardaţi cu informaţie?
Şi, cel mai important: mai fericiţi?
Şi, cel mai important: mai fericiţi?
luni, 18 ianuarie 2010
Cele două ierni
Cea a copilăriei - cu muuultă zăpadă, aşteptată cu nerăbdare, primită cu nas lipit de geam, cu ochi mari în faţa florilor de gheaţă din fereastră; cu vacanţe; cu mine la bunici, tropăind prin cărarea special săpată până la fântână, uşor urmăribilă, din casă, via moţ ţopăitor de căciulă; cu mult, mult alb, cu săniuş.
Cu entuziasm. Idilică.
Cea de acum: cu certitudinea neplăcută a imperativului trezirii şi mai matinale, în dublu scop de curăţare a maşinii şi, pe cât posibil, de evitare a vârfului de trafic isteric; cu străzi necurăţate, cu maşini parcate aiurea, cu călătorii enervant-anesteziante, pe drumuri mult mai lungi decât ar fi cazul, cu (parcă) şi mai mult frig, cu zloată.
Dominată de ambivalenţă.
De fiecare dată când contemplu ninsoarea, o parte din mine se bucură. Ar ţopăi şi s-ar cam duce afară, să se bulgărească şi să împrăştie zăpada, cu vârfurile ghetelor.
Cealaltă parte oftează la gândul tonelor de gesturi suplimentare implicate - unele inutile şi foarte neprietenoase. Şi la ideea că, nu mai departe de iarna viitoare, copilul va trebui trezit şi echipat cu noaptea-n cap în scop de mers la grădinilă.
Mi-ar plăcea să trăiesc într-un loc în care să mă pot bucura mai mult de iarnă.
duminică, 17 ianuarie 2010
Dilemă
Până cu o săptămână în urmă, mi-aş fi descris utopia personală cam aşa: eu, stând frumuşel acasă cu copiii (că şi aşa mă trec în ultima vreme, de-aiurea, tot felul de frisoane metafizice legate de copilul-numărul-doi), unde prin acasă se înţelege mult-dorita casă cu curte, şi netrebuind să mă preocup de prea multe în afară de familie şi de, eventual, vreun hobby, acolo (adică... pretind generos c-ar fi vreme şi de hobby!).
A, şi, dacă se (s-ar) putea ca tot acest mirific peisaj domestic să fie localizat în vreo Austrie / Germanie /Franţă (provensală!), acolo... (iubesc ruralul românesc; dar el, oricât de adorat/adorabil, e neprietenos cu mine, neprezentând la control apă curentă, canalizare, drumuri circulabile şi absenţa poluării.)
E utopie pen’ că n-are absolut nici o legătură cu realitatea. Da’ cam aşa mi-aş fi definit eu idealul. Adică fără legătură cu vreun job.
E, săptămâna trecută mi s-a arătat, principial, un job. Altu’ decât cel prezent. Principial, adică momentan e-n faza cioara de pe gard. Care job presupune o sumă de activităţi variate (deci neplictisitoare), multe contacte cu oameni de-afară şi, în eventualitatea că lucrurile merg bine, posibilitatea (altă cioară, pe gardu’ din spatele ăluia anterior pomenit), relocarea în altă ţară, în vreo 2 ani. Fix la vreme pentru debutul grădiniţistic la 3 ani al lui Muţunau.
Doar că, într-o primă fază, cere muncă. De-aia, multă, cu serii târzii la birou, ca pe vremuri.
De-aici dilema din titlu: job mai lejer, plătit mai puţin, fără cine ştie ce perspective dar cu rupt uşa la ora 5, prins copil treaz acasă, giucat, şamd? Sau militărie corporatistă, cu ore lungi, crizele şi consumul nervos de rigoare, lipsa de timp (eventual ţâfna aferentă) da’ cu (dorita) expunere externă, potenţială sursă de relocare (pe o poziţie unde, evident, străin fiind, tot ore lungi tre’ să prestezi)?
Greu de zis.
vineri, 15 ianuarie 2010
Educaţie sexuală, sau ... ?
Nu preiau integral textul, am să dau doar link-ul către un articol care mi-a cam ridicat părul pe ceafă (ca să nu zic nimic de ochişorii holbaţi într-o manieră nu tocmai profund estetică).
Este în engleză şi se referă la o broşurică apărută în Germania, în 2007 (dacă e să dăm credit informaţiei), care vorbeşte despre (sau chiar promovează) o serie de atingeri intime între părinţi şi copiii de vârste mici.
Este în engleză şi se referă la o broşurică apărută în Germania, în 2007 (dacă e să dăm credit informaţiei), care vorbeşte despre (sau chiar promovează) o serie de atingeri intime între părinţi şi copiii de vârste mici.
N-am idee dacă nu cumva e vreo farsă. Sau vreo neînţelegere.
Da’ ca idee mă cam sperie.
Oricum, m-am ales cu o temă de meditaţie.
Unde tragi, ca părinte, linia între îngrijire şi abuz? Îngrijirea unui copil mic implică, din raţiuni de igienă, atingerea zonelor sale genitale. Dar de la şters la fund până la conotaţii sexuale ar trebui să fie cale lungă. Foarte lungă.
Unde se termină normalitatea şi unde-ncep aberaţiile? E cazul să pretindem că banalele (şi atât de gustatele, de ambele părţi) gâdilituri şi pupături sunt semne de pedofilie? Că dormitul în acelaşi pat cu un bebeluş ar trebui interzis din raţiuni de ce ţin de educaţia sexuală?
Sau că, dimpotrivă, ar trebui să ne preocupe personal dezvoltarea instinctului sexual al copiilor noştri, până-ntr-acolo încât să le devenim noi, din start, sursa de experienţe?
De unde şi până unde se întinde intimitatea copilului şi ce gesturi ale părinţilor pot fi considerate ... nepotrivite - până la interzise? Chiar e domeniul ăsta (enorm de intim şi de variat) atât de uşor reductibil la normă? La norme comunicabile?
Unde tragi, ca părinte, linia între îngrijire şi abuz? Îngrijirea unui copil mic implică, din raţiuni de igienă, atingerea zonelor sale genitale. Dar de la şters la fund până la conotaţii sexuale ar trebui să fie cale lungă. Foarte lungă.
Unde se termină normalitatea şi unde-ncep aberaţiile? E cazul să pretindem că banalele (şi atât de gustatele, de ambele părţi) gâdilituri şi pupături sunt semne de pedofilie? Că dormitul în acelaşi pat cu un bebeluş ar trebui interzis din raţiuni de ce ţin de educaţia sexuală?
Sau că, dimpotrivă, ar trebui să ne preocupe personal dezvoltarea instinctului sexual al copiilor noştri, până-ntr-acolo încât să le devenim noi, din start, sursa de experienţe?
De unde şi până unde se întinde intimitatea copilului şi ce gesturi ale părinţilor pot fi considerate ... nepotrivite - până la interzise? Chiar e domeniul ăsta (enorm de intim şi de variat) atât de uşor reductibil la normă? La norme comunicabile?
Părinţilor ar trebui li se aplice musai dubla măsură a comportamentelor în privinţa aspectelor intime? Dacă eşti tată, nu ai voie să-ţi îmbrăţişezi ori să-ţi săruţi fiica?
Când (din exterior) ar fi cazul să intervină statul? Nu cumva îţi tratezi din start toţi cetăţenii drept tâmpiţi când te apuci să faci, instituţional, ordine prin casele şi familiile lor?
Pe de altă parte, cum faci să previi abuzurile asupra copiilor- care abuzuri, din păcate, există?
Pe de altă parte, cum faci să previi abuzurile asupra copiilor- care abuzuri, din păcate, există?
marți, 12 ianuarie 2010
Diversificarea, aşa cum a fost
Ori, mai corect spus, aşa cum ne-o mai amintim. (Vag...)
Prima tentativă de îmbiere a Muţunaului cu oarece suc (de morcovi, parcă, sau de mere; sau poate o fi fost zeamă de legume, din supă... cine mai ştie) s-a soldat cu o concluzie deloc lămuritoare. Nu ne-am prins (din două linguriţe...) dacă-i place sau nu. Cum domnia sa avea, pe atunci, 4 luni jumate (era deja alăptat mixt), am zis să mai aşteptăm.
Şi aşa am făcut. Vreme de două luni.
Interdicţii:
Din start, Mamiţuni a decretat dictatorial că, măcar până la 1 an, de Muţunau nu se apropie nimic cu gluten (noroc c-a scăpat doctoriţa o remarcă aprobatoare pe tema asta, c-altminteri trebuia să trecem la războaie de gherilă cu Bunica). Adică nu pâine, nu biscuiţi, nu covrigei, nimic. Din start, adio, ronţăieli pitoreşti care ţin copchilu’ ocupat cât se uită Bunica la Tânăr şi neliniştit, Isaura ori alte opere complete de profil. Drăguţ că n-aţi trecut pe la noi.
Nici sare.
Da’ n-are nici un gust, a zis Bunica.
Da’ nu mânca, a zis Mamiţuni.
Nici zahăr.
Cuuum? a sărit în sus o altă rubedenie, care-şi indulcise intens copiii proprii de pe la vârsta de 2 luni, când îi înţărcase şi-i trecuse pe Robebi A, apoi Robebi B (ia ghici cine era trimisă să cumpere cutiile...), c-aşa era atunci. Da, nu ca acu'.
Nu, nu, a intervenit Bunica, gata şcolită. Nu are dinţii buni. Dacă-i dăm zahăr, are să facă precis carii. Şi apoi, el nu cere. Lui îi place şi aşa.
(argumentaţia mamiţunească fusese mult mai amplă, mai structurată şi, evident, mai vehement-urlată)
Nu toate felurile de cărneturi. Numai peşte alb, de râu, pe care l-aţi pescuit personal (fie şi din acvariul pescăriei... dacă Bunicul s-a lăsat de sportul ăsta), nu congelat & răs-congelat acu’ nu’ş câte sezoane. Şi numai piept de pui. Să n-aud de alte juvine.
Fiuuu, a zis Bunica. Slavă Domnului. Te pomeneşti că ne punea nebuna să-l ţinem vegetarian de mic!
Nă-nă-nă-nă, a zis Mamiţuni, care se hotărâse de când era gravidă ce şi cum. Ce mănânc eu e altă treabă. Pentru el, n-am certitudinea c-o să găsesc mereu alimentele potrivite & proaspete şi vremea să stau să i le dozez, ca să mănânce echilibrat. Pe urmă, ce, să se hotărască el, când o fi mai mare, cu ce-are de gând să se-ndoape. E treaba lui, nu-i impun eu.
Nici cartofi. Ei, la faza asta, Bunica aproape că s-a invineţit de indignare. Cum să lipsim copchilu’ de acest tubercul miraculos?
Auzi, nu tu n-ai voie cartofi. Tu n-ai decât să mănânci câţi vrei.
Păi şi-n supă ce-i punem? Că aşa n-are nici o hasnă.
Morcovi, verdeţuri, cartofi dulci - uite, de-ăştia, yams.
Aha, deci era, totuşi cu cartofi. Chiar dacă de alt fel.
Uite-aşa s-a semnat armistiţiul şi, cel puţin declarativ, Muţunau n-a halit decât de pe la 10 luni zeamă în care fierseseră cartofi. Cartofi, cu totul, abia pe la 12-13 luni. Nu-l interesează cine ştie ce. Da’ nici nu-i refuză.
De alergene (căpşuni, fructe de pădure, citrice, nuci, seminţe) nu mai zic nimic. De spaimă (şi de lene! dac-am văzut că-i merge chiar bine dolofanului, cu ce mânca deja) nu ne-am mai gândit la ele decât după etatea de 1 an. Adică de-abia la vară o să dăm sistematic atacu’... (ştim deja, de pildă, că-i place foarte mult zmeura; ptiu, să nu fie de deochi, eşti de-al nostru, nu te-au încurcat la spital!)
Cum a debutat operaţiunea:
Am început cu piure de morcovi, de pe la 6 luni jumate. Că doar nu ne-alerga nimeni, iar junele era, oricum, extrem de dodoloţ, de la combinaţia lapte mami + lapte praf. Cam în aceeaşi săptămână, am băgat şi compot (neîndulcit!) de mere. Pe urmă, şi mere fierte, piure. N-a fost nici o problemă.
Am încercat, o vreme, să ţinem cont de regula „întâi legume, pe urmă fructe” - motivată de faptul că, dacă dă de dulcele din fructe, pe urmă n-o să mai vrea legume. Am renunţat când a picat următoarea fisă „stai, că morcovii sunt şi ei dulci”. Şi le-am dat cum se nimerea...
Aşa că acum Muţunau preferă fructele, dar nu refuză legumele (cu excepţia numită broccoli, care nu-i place deloc nici Bunicii - dar, fireşte, nici o legătură... numai persoanele răuvoitoare (aşa, ca Mamiţuni) ar putea insinua asta...)
Am încercat şi dovlecel fiert, pasat, în combinaţie cu morcov; l-a mâncat, dar nu i-a prea priit, aşa c-am renunţat. Abia după 1 an i-am dat din nou, şi nu e una din mâncărurile favorite.
Supa de legume (adică, iniţial, de morcov, păstârnac, ardei gras şi mărar), s-a-mbogăţit săptămânal cu câte un ingredient nou: yams, pulpă de roşii, varii zarzavaturi. N-am fost extrem de creativi pe partea asta; cartoful a intrat în peisaj, cum spuneam, abia pe la 10 luni - şi numai ca să stea şi el în fiertură (1 singur cartof la o oală de 8 litri!). Ciuperci (albe) am pus de pe la 9 luni.
Faimoasa brânză calcică, lansată în meniu la 6 luni şi 3 săptămâni (adică aproape imediat!), ne-a dus direct pe tărâmul alchimiei. Mai aveam puţin şi trânteam retorte, alambicuri şi athanoare prin toată casa.
Scurt pe doi, pentru cine vrea varianta simplă: se pisează (cu lingura; la noi, cu jucăria de făcut caipirinha (un mic pisălău de lemn), primită-n dar la cumpărarea unei sticle de Pitu - căci garda moare, dar nu se predă!) 3 pastile de calciu lactic de 500mg. Noi folosim şi acum cu precădere calciu de Biofarm, pentru simplul motiv că găsisem (şi ieftin! ce ziceam de gardă...?) cutii cu 50 de comprimate.
Pe timp de iarnă şi de lapte cu conţinut scăzut de grăsime (asta include şi laptele cu 3%, din comerţ), noi adăugam şi o optime de comprimat de Calciu Sandoz + vitamina C (cutie portocalie), care desăvârşeşte apoteotic operaţiunea de brânzire.
Mamiţuni trăieşte cu impresia că porţioara de vitamina C (uşor supradozată, ce e drept, chiar şi în optimea menţionată) l-a ferit pe Muţunau de răceli.
Revenind la tehnicalităţi: se pune laptele la încălzit într-o căniţă de tablă de 250ml. Estimp, în altă căniţă de tablă (căci munţomana de Mamiţuni are mai multe) se zdrobesc cu aplicăţiune, pân’ la fărâmare completă, pastiluţele. Se urmăreşte vultureşte momentu’ ăla cvasi-climactic în care laptele face spumă, da’ încă nu se zborşeşte pe-alături. Când dă semne că..., haţ! se înşfacă hotărât, via prosop de bucătărie uscat (printr-unul umed te frigi ca porcu’), şi se toarnă cu ţârâita (ca să nu mai fie nevoie de amestecare) peste pastilele pisate.
Ar trebui să facă oarece spumă. Nu multă. Se lasă câteva minute, să se împace & să se pupe ingredientele. Semnul că-i gata? Prezenţa zerului. (dacă n-a apărut zer, şi lichidul care se vede e încă opac, nici măcar translucid), se amestecă un pic şi/sau se mai pune pe foc (de data asta, numai sub supraveghere strictă, şi preţ de maxim 30 secunde; altminteri, brânza iese... cauciuc! şi va fi, mai mult ca sigur, refuzată.)
Toată tărăşenia nu durează, odată ce-ai parcurs odată, de probă, paşii, mai mult de 3-4 minute - de când intri în bucătărie să scoţi laptele din frigider şi până laşi amestecul la răcit...
Ou:
Numai gălbenuş, de la 8 luni; întâi, câte un sfert odată, amestecat cu piure de morcovi; nu mai mult de sfertu’ ăsta pe zi, şi, pentru prima lună, nu mai mult de două porţii (a câte un sfert) pe săptămână.
Am crescut gradat cantitatea. La un an, mânca şi câte 1 gălbenuş odată (da’ rar; de obicei, nu voia decât trei sferturi); la fel, doar de maxim două ori pe săptămână.
Albuş nu i-am dat nici în ziua de azi.
Carne şi peşte:
Numai piept de pui. Nu ficăţei, micăţei şi alte minuni.
Introdus pe la 7 luni jumătate. Până la 1 an, fiert şi spumuit separat, apoi amestecat cu legumele fierte, în blender.
Acum, fierbe la grămadă (e drept, primul!) ca la supa pentru adulţi.
Şi, până-n ziua de azi, Muţunau mănâncă bine-merci numai piept de pui. I-om da, cândva, şi nişte supă de vită... da’ mai încolo.
Peşte: de la 9 luni, numai crap, şalău sau alte minuni cu carne albă, făcut la cuptor. A, şi, o dată, la grătar. C-aşa s-a nimerit.
Prăjeli, dac-ar fi după Mamiţuni, n-o să pupe Muţ decât când o să-şi facă el singur. Şi să şi spele tot dup-aia.
Lapte şi iaurturi:
Iaurturi, de pe la 8 luni. Numai din cele făcute-n casă.
Foarte bun este şi aşa numitul lapte-acru - pe care l-am găsit în cărţile de-acu’ 30 de ani sub denumirea de parbeurre, indicat, culmea! de la vârsta de 2 luni, sau, în forma apoasă, de la naştere, pentru copiii lipsiţi de laptele matern - cei care chiar n-au altă alternativă).
În versiunea destinată diversificării, se prepară aşa: se ia un ulcior de lut (sau un recipient mai mult înalt decât lat, rezistent la căldură). Se toarnă în el iaurt gras (sau, pentru copiii mai mari, smântâna; de preferat nu din comerţ, ca să nu aibă lapte praf şi alte minuni), şi se întinde pe pereţii recipientului. Peste iaurt (sau smântână) se toarnă lapte fiert, fierbinte (nu chiar proaspăt luat de pe foc; cam la 5 minute după; temperatura ar trebui să-i fie între 60 şi 80 de grade, pentru cine are termometru de gătit).
Se acoperă ulciorul cu un capac şi se înveleşte cât se poate de bine cu un prosop gros. Se lasă 6-8 ore (de pildă, peste noapte), la căldură - dar nu pe sobă sau pe calorifer, în preajma lor. Se verifică a doua zi: la suprafaţă ar trebui să se fi adunat un strat de smântâna (chiar dacă e făcut cu iaurt); în rest, compoziţia ar trebui să fie uniform închegată şi să nu fi lăsat zer (e bun şi dacă are zer; dar asta înseamnă că fermentaţia n-a decurs chiar ca la carte). Dacă nu e gata, se mai lasă 3-4 ore.
Lapte de vacă (de beut): Prima dată i-am dat lapte de vacă la 1 an - 30 ml de lapte de vacă (de ţară!) la 210 ml de lapte praf (în care pusesem numai 4 căpăcele de lapte, nu 7). Dacă ar fi fost lapte pasteurizat, mai puţin gras, probabil nu l-am fi diluat atât. Am tot crescut apoi proporţia.
La 1 an şi o lună, deja nu mai bea deloc lapte praf - ci doar de vacă.
Foarte bun şi mult mai uşor tolerabil este laptele de capră. N-am avut decât alternativa din comerţ (nu ştiu de ce, nu ne-a surâs), că i-am fi dat.
Orez a-nceput să mănânce de pe la 8 luni jumate, cu ocazia primului episod de deranjare la burtică. Mămăligă (cu brânză!), de la 10.
Capitolul fructe (toate, date crude, rase, fără coajă, în combinaţie cu brânză, ca să nu provocăm dezastre):
- mere rase - cât încape; de pe la 7 luni;
- banane - mai mult verzi decât coapte, spre indignarea verişorească de care, sincer & vizibil, nu ne-am sinchisit; de pe la 7 luni şi-o săptămână;
- pere, tot rase, de pe la 8 luni, tot nu foarte coapte (cele foarte coapte sunt un leac bun pentru constipaţie)
- afine - pasate, de data asta, cu tot cu coajă; sunt excelente împotriva diareei; le-am dat de pe la 10 luni; cred că merg de pe la 8...
- mango - tot ras, de pe la 8 luni; atenţie, e uşor laxativ; merge însă foarte bine în combinaţie cu brânza;
- cireşe şi vişine - fără coajă, evident că şi fără sâmburi; de pe la vreo 10-11 luni, c-atunci au apărut, nu de alta; altminteri, merg şi de la 7-8 luni;
- piersici, zarzăre, caise, cât încape - piersicile şi caisele merg chiar de la 6 luni; noi am aşteptat s-apară cele româneşti, nu plasticele de import; pe astea am preferat să i le dăm bine coapte;
- pepene galben - de la 11 luni; unele cărţi îl indică drept potenţial alergen, aşa că nu-l daţi prea repede şi, oricum, cu precauţie, câte puţin
- pepene roşu - tot de la 11 luni, cu mare poftă.
- kiwi - de pe la 10 luni (deşi cică merge şi mai repede, dacă micul personaj apreciază pozitiv acriturile)
- struguri - fără coajă, fără sâmburi, de pe la 10 luni; merg şi mai devreme.
Nu i-am dat sistematic ananas (dar merge, de pe la 7-9 luni), prune (decât aşa, una-două, bine coapte) şi nici citrice. De citrice ne-am apucat abia după 1 an. Muţunau este mare amator de pomelo.
Capitolul „de-a gata, din comerţ”
Pentru că o vreme ne-am deplasat destul de mult, am făcut bine cunoştinţă, de pe la 7 luni, cu mâncăricile la borcan & cu prafurile de piure. Nu-s rele (că doar le-a gustat întregu’ popor. nu care cumva să pierdem ceva...).
Atenţie mare însă la conţinut!
Unele au zahăr, unele au sare, unele au gluten, unele au (da, culmea porcăriei) coloranţi (chit că roşu din sfeclă...) şi chiar conservanţi!
Altele, pentru că-n ţările de origine e la putere o altă doctrină alimentară pediatrică, conţin alimente nepotrivite copiilor de anumite vârste. Exemplu: nu’ş ce praf de piure englezesc, indicat de la 6 luni, conţinând... căpşuni. Sau zmeură! (mmm, foarte bun, de altfel, a zis Mamiţuni, clefăind de zor).
La fel, unele produse nemţeşti.
Noi am halit intens Humana - au gamă variată şi par să calce un pic mai rar în străchini, faţă de restul mărcilor disponibile...
Deşi laptele praf de la ei nu ne-a plăcut nicicum.
Pe măsură ce ne mai amintim, vom completa!
Prima tentativă de îmbiere a Muţunaului cu oarece suc (de morcovi, parcă, sau de mere; sau poate o fi fost zeamă de legume, din supă... cine mai ştie) s-a soldat cu o concluzie deloc lămuritoare. Nu ne-am prins (din două linguriţe...) dacă-i place sau nu. Cum domnia sa avea, pe atunci, 4 luni jumate (era deja alăptat mixt), am zis să mai aşteptăm.
Şi aşa am făcut. Vreme de două luni.
Interdicţii:
Din start, Mamiţuni a decretat dictatorial că, măcar până la 1 an, de Muţunau nu se apropie nimic cu gluten (noroc c-a scăpat doctoriţa o remarcă aprobatoare pe tema asta, c-altminteri trebuia să trecem la războaie de gherilă cu Bunica). Adică nu pâine, nu biscuiţi, nu covrigei, nimic. Din start, adio, ronţăieli pitoreşti care ţin copchilu’ ocupat cât se uită Bunica la Tânăr şi neliniştit, Isaura ori alte opere complete de profil. Drăguţ că n-aţi trecut pe la noi.
Nici sare.
Da’ n-are nici un gust, a zis Bunica.
Da’ nu mânca, a zis Mamiţuni.
Nici zahăr.
Cuuum? a sărit în sus o altă rubedenie, care-şi indulcise intens copiii proprii de pe la vârsta de 2 luni, când îi înţărcase şi-i trecuse pe Robebi A, apoi Robebi B (ia ghici cine era trimisă să cumpere cutiile...), c-aşa era atunci. Da, nu ca acu'.
Nu, nu, a intervenit Bunica, gata şcolită. Nu are dinţii buni. Dacă-i dăm zahăr, are să facă precis carii. Şi apoi, el nu cere. Lui îi place şi aşa.
(argumentaţia mamiţunească fusese mult mai amplă, mai structurată şi, evident, mai vehement-urlată)
Nu toate felurile de cărneturi. Numai peşte alb, de râu, pe care l-aţi pescuit personal (fie şi din acvariul pescăriei... dacă Bunicul s-a lăsat de sportul ăsta), nu congelat & răs-congelat acu’ nu’ş câte sezoane. Şi numai piept de pui. Să n-aud de alte juvine.
Fiuuu, a zis Bunica. Slavă Domnului. Te pomeneşti că ne punea nebuna să-l ţinem vegetarian de mic!
Nă-nă-nă-nă, a zis Mamiţuni, care se hotărâse de când era gravidă ce şi cum. Ce mănânc eu e altă treabă. Pentru el, n-am certitudinea c-o să găsesc mereu alimentele potrivite & proaspete şi vremea să stau să i le dozez, ca să mănânce echilibrat. Pe urmă, ce, să se hotărască el, când o fi mai mare, cu ce-are de gând să se-ndoape. E treaba lui, nu-i impun eu.
Nici cartofi. Ei, la faza asta, Bunica aproape că s-a invineţit de indignare. Cum să lipsim copchilu’ de acest tubercul miraculos?
Auzi, nu tu n-ai voie cartofi. Tu n-ai decât să mănânci câţi vrei.
Păi şi-n supă ce-i punem? Că aşa n-are nici o hasnă.
Morcovi, verdeţuri, cartofi dulci - uite, de-ăştia, yams.
Aha, deci era, totuşi cu cartofi. Chiar dacă de alt fel.
Uite-aşa s-a semnat armistiţiul şi, cel puţin declarativ, Muţunau n-a halit decât de pe la 10 luni zeamă în care fierseseră cartofi. Cartofi, cu totul, abia pe la 12-13 luni. Nu-l interesează cine ştie ce. Da’ nici nu-i refuză.
De alergene (căpşuni, fructe de pădure, citrice, nuci, seminţe) nu mai zic nimic. De spaimă (şi de lene! dac-am văzut că-i merge chiar bine dolofanului, cu ce mânca deja) nu ne-am mai gândit la ele decât după etatea de 1 an. Adică de-abia la vară o să dăm sistematic atacu’... (ştim deja, de pildă, că-i place foarte mult zmeura; ptiu, să nu fie de deochi, eşti de-al nostru, nu te-au încurcat la spital!)
Cum a debutat operaţiunea:
Am început cu piure de morcovi, de pe la 6 luni jumate. Că doar nu ne-alerga nimeni, iar junele era, oricum, extrem de dodoloţ, de la combinaţia lapte mami + lapte praf. Cam în aceeaşi săptămână, am băgat şi compot (neîndulcit!) de mere. Pe urmă, şi mere fierte, piure. N-a fost nici o problemă.
Am încercat, o vreme, să ţinem cont de regula „întâi legume, pe urmă fructe” - motivată de faptul că, dacă dă de dulcele din fructe, pe urmă n-o să mai vrea legume. Am renunţat când a picat următoarea fisă „stai, că morcovii sunt şi ei dulci”. Şi le-am dat cum se nimerea...
Aşa că acum Muţunau preferă fructele, dar nu refuză legumele (cu excepţia numită broccoli, care nu-i place deloc nici Bunicii - dar, fireşte, nici o legătură... numai persoanele răuvoitoare (aşa, ca Mamiţuni) ar putea insinua asta...)
Am încercat şi dovlecel fiert, pasat, în combinaţie cu morcov; l-a mâncat, dar nu i-a prea priit, aşa c-am renunţat. Abia după 1 an i-am dat din nou, şi nu e una din mâncărurile favorite.
Supa de legume (adică, iniţial, de morcov, păstârnac, ardei gras şi mărar), s-a-mbogăţit săptămânal cu câte un ingredient nou: yams, pulpă de roşii, varii zarzavaturi. N-am fost extrem de creativi pe partea asta; cartoful a intrat în peisaj, cum spuneam, abia pe la 10 luni - şi numai ca să stea şi el în fiertură (1 singur cartof la o oală de 8 litri!). Ciuperci (albe) am pus de pe la 9 luni.
Faimoasa brânză calcică, lansată în meniu la 6 luni şi 3 săptămâni (adică aproape imediat!), ne-a dus direct pe tărâmul alchimiei. Mai aveam puţin şi trânteam retorte, alambicuri şi athanoare prin toată casa.
Scurt pe doi, pentru cine vrea varianta simplă: se pisează (cu lingura; la noi, cu jucăria de făcut caipirinha (un mic pisălău de lemn), primită-n dar la cumpărarea unei sticle de Pitu - căci garda moare, dar nu se predă!) 3 pastile de calciu lactic de 500mg. Noi folosim şi acum cu precădere calciu de Biofarm, pentru simplul motiv că găsisem (şi ieftin! ce ziceam de gardă...?) cutii cu 50 de comprimate.
Pe timp de iarnă şi de lapte cu conţinut scăzut de grăsime (asta include şi laptele cu 3%, din comerţ), noi adăugam şi o optime de comprimat de Calciu Sandoz + vitamina C (cutie portocalie), care desăvârşeşte apoteotic operaţiunea de brânzire.
Mamiţuni trăieşte cu impresia că porţioara de vitamina C (uşor supradozată, ce e drept, chiar şi în optimea menţionată) l-a ferit pe Muţunau de răceli.
Revenind la tehnicalităţi: se pune laptele la încălzit într-o căniţă de tablă de 250ml. Estimp, în altă căniţă de tablă (căci munţomana de Mamiţuni are mai multe) se zdrobesc cu aplicăţiune, pân’ la fărâmare completă, pastiluţele. Se urmăreşte vultureşte momentu’ ăla cvasi-climactic în care laptele face spumă, da’ încă nu se zborşeşte pe-alături. Când dă semne că..., haţ! se înşfacă hotărât, via prosop de bucătărie uscat (printr-unul umed te frigi ca porcu’), şi se toarnă cu ţârâita (ca să nu mai fie nevoie de amestecare) peste pastilele pisate.
Ar trebui să facă oarece spumă. Nu multă. Se lasă câteva minute, să se împace & să se pupe ingredientele. Semnul că-i gata? Prezenţa zerului. (dacă n-a apărut zer, şi lichidul care se vede e încă opac, nici măcar translucid), se amestecă un pic şi/sau se mai pune pe foc (de data asta, numai sub supraveghere strictă, şi preţ de maxim 30 secunde; altminteri, brânza iese... cauciuc! şi va fi, mai mult ca sigur, refuzată.)
Toată tărăşenia nu durează, odată ce-ai parcurs odată, de probă, paşii, mai mult de 3-4 minute - de când intri în bucătărie să scoţi laptele din frigider şi până laşi amestecul la răcit...
Ou:
Numai gălbenuş, de la 8 luni; întâi, câte un sfert odată, amestecat cu piure de morcovi; nu mai mult de sfertu’ ăsta pe zi, şi, pentru prima lună, nu mai mult de două porţii (a câte un sfert) pe săptămână.
Am crescut gradat cantitatea. La un an, mânca şi câte 1 gălbenuş odată (da’ rar; de obicei, nu voia decât trei sferturi); la fel, doar de maxim două ori pe săptămână.
Albuş nu i-am dat nici în ziua de azi.
Carne şi peşte:
Numai piept de pui. Nu ficăţei, micăţei şi alte minuni.
Introdus pe la 7 luni jumătate. Până la 1 an, fiert şi spumuit separat, apoi amestecat cu legumele fierte, în blender.
Acum, fierbe la grămadă (e drept, primul!) ca la supa pentru adulţi.
Şi, până-n ziua de azi, Muţunau mănâncă bine-merci numai piept de pui. I-om da, cândva, şi nişte supă de vită... da’ mai încolo.
Peşte: de la 9 luni, numai crap, şalău sau alte minuni cu carne albă, făcut la cuptor. A, şi, o dată, la grătar. C-aşa s-a nimerit.
Prăjeli, dac-ar fi după Mamiţuni, n-o să pupe Muţ decât când o să-şi facă el singur. Şi să şi spele tot dup-aia.
Lapte şi iaurturi:
Iaurturi, de pe la 8 luni. Numai din cele făcute-n casă.
Foarte bun este şi aşa numitul lapte-acru - pe care l-am găsit în cărţile de-acu’ 30 de ani sub denumirea de parbeurre, indicat, culmea! de la vârsta de 2 luni, sau, în forma apoasă, de la naştere, pentru copiii lipsiţi de laptele matern - cei care chiar n-au altă alternativă).
În versiunea destinată diversificării, se prepară aşa: se ia un ulcior de lut (sau un recipient mai mult înalt decât lat, rezistent la căldură). Se toarnă în el iaurt gras (sau, pentru copiii mai mari, smântâna; de preferat nu din comerţ, ca să nu aibă lapte praf şi alte minuni), şi se întinde pe pereţii recipientului. Peste iaurt (sau smântână) se toarnă lapte fiert, fierbinte (nu chiar proaspăt luat de pe foc; cam la 5 minute după; temperatura ar trebui să-i fie între 60 şi 80 de grade, pentru cine are termometru de gătit).
Se acoperă ulciorul cu un capac şi se înveleşte cât se poate de bine cu un prosop gros. Se lasă 6-8 ore (de pildă, peste noapte), la căldură - dar nu pe sobă sau pe calorifer, în preajma lor. Se verifică a doua zi: la suprafaţă ar trebui să se fi adunat un strat de smântâna (chiar dacă e făcut cu iaurt); în rest, compoziţia ar trebui să fie uniform închegată şi să nu fi lăsat zer (e bun şi dacă are zer; dar asta înseamnă că fermentaţia n-a decurs chiar ca la carte). Dacă nu e gata, se mai lasă 3-4 ore.
Lapte de vacă (de beut): Prima dată i-am dat lapte de vacă la 1 an - 30 ml de lapte de vacă (de ţară!) la 210 ml de lapte praf (în care pusesem numai 4 căpăcele de lapte, nu 7). Dacă ar fi fost lapte pasteurizat, mai puţin gras, probabil nu l-am fi diluat atât. Am tot crescut apoi proporţia.
La 1 an şi o lună, deja nu mai bea deloc lapte praf - ci doar de vacă.
Foarte bun şi mult mai uşor tolerabil este laptele de capră. N-am avut decât alternativa din comerţ (nu ştiu de ce, nu ne-a surâs), că i-am fi dat.
Orez a-nceput să mănânce de pe la 8 luni jumate, cu ocazia primului episod de deranjare la burtică. Mămăligă (cu brânză!), de la 10.
Capitolul fructe (toate, date crude, rase, fără coajă, în combinaţie cu brânză, ca să nu provocăm dezastre):
- mere rase - cât încape; de pe la 7 luni;
- banane - mai mult verzi decât coapte, spre indignarea verişorească de care, sincer & vizibil, nu ne-am sinchisit; de pe la 7 luni şi-o săptămână;
- pere, tot rase, de pe la 8 luni, tot nu foarte coapte (cele foarte coapte sunt un leac bun pentru constipaţie)
- afine - pasate, de data asta, cu tot cu coajă; sunt excelente împotriva diareei; le-am dat de pe la 10 luni; cred că merg de pe la 8...
- mango - tot ras, de pe la 8 luni; atenţie, e uşor laxativ; merge însă foarte bine în combinaţie cu brânza;
- cireşe şi vişine - fără coajă, evident că şi fără sâmburi; de pe la vreo 10-11 luni, c-atunci au apărut, nu de alta; altminteri, merg şi de la 7-8 luni;
- piersici, zarzăre, caise, cât încape - piersicile şi caisele merg chiar de la 6 luni; noi am aşteptat s-apară cele româneşti, nu plasticele de import; pe astea am preferat să i le dăm bine coapte;
- pepene galben - de la 11 luni; unele cărţi îl indică drept potenţial alergen, aşa că nu-l daţi prea repede şi, oricum, cu precauţie, câte puţin
- pepene roşu - tot de la 11 luni, cu mare poftă.
- kiwi - de pe la 10 luni (deşi cică merge şi mai repede, dacă micul personaj apreciază pozitiv acriturile)
- struguri - fără coajă, fără sâmburi, de pe la 10 luni; merg şi mai devreme.
Nu i-am dat sistematic ananas (dar merge, de pe la 7-9 luni), prune (decât aşa, una-două, bine coapte) şi nici citrice. De citrice ne-am apucat abia după 1 an. Muţunau este mare amator de pomelo.
Capitolul „de-a gata, din comerţ”
Pentru că o vreme ne-am deplasat destul de mult, am făcut bine cunoştinţă, de pe la 7 luni, cu mâncăricile la borcan & cu prafurile de piure. Nu-s rele (că doar le-a gustat întregu’ popor. nu care cumva să pierdem ceva...).
Atenţie mare însă la conţinut!
Unele au zahăr, unele au sare, unele au gluten, unele au (da, culmea porcăriei) coloranţi (chit că roşu din sfeclă...) şi chiar conservanţi!
Altele, pentru că-n ţările de origine e la putere o altă doctrină alimentară pediatrică, conţin alimente nepotrivite copiilor de anumite vârste. Exemplu: nu’ş ce praf de piure englezesc, indicat de la 6 luni, conţinând... căpşuni. Sau zmeură! (mmm, foarte bun, de altfel, a zis Mamiţuni, clefăind de zor).
La fel, unele produse nemţeşti.
Noi am halit intens Humana - au gamă variată şi par să calce un pic mai rar în străchini, faţă de restul mărcilor disponibile...
Deşi laptele praf de la ei nu ne-a plăcut nicicum.
Pe măsură ce ne mai amintim, vom completa!
luni, 11 ianuarie 2010
Leapşa livrescă
Tot via Belle de Jour, mulţumim!
(cum să rezişti unei asemenea lepşe?)
1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile? Nici, nici. Ţin minte numărul paginii. Sau, în caz că-l uit, regăsesc repede ultima pagină citită, reluând un pic lectura.
2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?
Da. Kiran Desai, „Zarvă în livada de guave”.
3. Citiţi în baie? Da.
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta? Da. Una despre mămicie. Da' mai durează!
5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi? Depinde de care anume vorbim... (de la ce editură) Da’s bine venite! (apreciem intenţia...)
6. Care este cartea preferată? N-am. Zău. Îmi plac prea multe.
7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea? Da. Pe toate. Sincer, mi-s mare recititoare. Sunt foarte puţine cele de care am preferat să nu mă mai ating.
8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune? Bună. Chiar caut să mă întâlnesc cu ei. Da’ uite, lui Llosa şi lui Rushdie n-am avut când le spune, în afară de salut, decât ce dedicaţie să scrie pe carte, la sesiunile de autografe...
Mi-ar plăcea să-i aud pe ei vorbind, nu pe mine.
9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine? Da. Cu toţi cei dispuşi să mă asculte.
10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi? Numele autorului. Ce-mi sare în ochi când răsfoiesc, în librărie, cartea. Recomandările. Ecranizarea :)) ...şi un sentiment ciudat, care mă face, uneori, să aleg iraţional, din senin, o carte anume.
11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească? Apoi depinde despre cine e vorba... gusturile sunt variate. N-are rost să impui o carte cuiva care n-are s-o guste.
12. Care este locul preferat pentru lectură? Oriunde pot sta cu spatele drept.
13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte? În linişte. (de obicei...)
14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic? Da. Da’ greu tare... prefer varianta clasică.
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate? Dacă am ocazia, întâi citesc, pe urmă cumpăr. Altfel, ce rost ar avea bibliotecile?
16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte? Oxigen. Evadare. Călătorie. Inspiraţie. Oglindă. Altă viaţă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
