Mamiţuni recomandă: Să mâncăm, zic. Azi, de la Cofetăria Dorobanţi 140

Semnaţi aici că vă asumaţi, pe proprie răspundere, continuarea parcurgerii celor de mai jos:

Am un oareşcare grad de admiraţie estetică faţă de monumentele din marţipan şi/sau glazuri zaharisit-colorate - dar şansele ca eu să cumpăr şi/sau mănânc vreodată vreun tort cu sculpturi michimausice sau fulgermăcquinice sunt perfect egale cu posibilitatea ca tot eu să mă apuc să ronţăi intensiv statuile oraşului - eventual cu soclu cu tot.

Tehnic vorbind, mă-mpiedică oarece factori de natură hepato-biliară şi certitudinea absolută că de la respectivele substanţe şi de la aditivii de cofetărie mă aleg invariabil, cvasi-instantaneu, cu pete (relativ persistente) pe faţă.

Cum a fi leopard nu e chiar sportul meu favorit, m-am lăsat de mâncat peisaje şi am făcut oarece carieră drept tester de alimente - căci dacă nu apar efecte secundare (altele decât kilogramele-n plus) se cheamă că respectivele concocţii sunt chiar comestibile.

De la înălţimea acestei autorităţi îndelung încercate, recomand călduros (asta după ce-am drogat ariciul din portofel) cofetăria Dorobanţi 140.

Ca-ntr-un film pretins artistic, nu ştiu cum o cheamă pe cea care deţine cofetăria.
Nu mă împiedică nimic să aflu - cu excepţia ochilor mei prelinşi pe vitrină şi a efortului pronunţat de-a-mi ţine-ntrucâtva în frâu papilele gustative şi salivaţia excesivă, cu tente deja pavloviene. Aceste detalii tind să mă-mpiedice să vorbesc coerent să emit orice alte sunete decât cele suspect de asemănătoare cu schelălăielile canine.
Inutil de precizat că nici ea nu-mi ştie numele - ci doar figura.

 Din locul cu pricina se pot clefăi următoarele:

Tort cu mascarpone, frişcă & alune (sau fistic)

Tartă cu spanac (oţâr’ cam sărată pentru gustul meu...)

Varii combinaţiuni frişcos-zmeuristice:

Nefrişcos (cremos& biscuitos) zmeuristice

Varianta pentru iubitorii (indecişi) de fructe de pădure:

Simplu & bun

Cozonacii festivi:

Decorul locului:

Absolut toate pozele au fost extrase cu nesimţire şi fără permisiune de pe pagina de Facebook a locaţiei.

Lipsesc imaginile cu prăjitura care-mi place mie cel mai mult - atât de mult încât, ca recomandator serios ce mă aflu, nici n-am reţinut cum se numeşte - ci doar că e o chestie ciocolatos-nucos-morcovos-mascarponică. Miam-miam-miammmm...

Lipsesc şi imaginile cu interiorul, care mie-mi pare vag interbelic eclectic. Înăuntru nu e foarte mult loc, abia de-ncap 3 muşterii deodată, dar pentru mine tocmai ăsta-i farmecul.

Locul se află relativ aproape de Liceul Caragiale. E peste drum de Rovere Mobili şi chiar lângă una din cofetăriile Ana.

Atenţie, frontul la stradă e destul de mic.

Dovezi privind umblatul fleaura

Nu chiar cu titlu de concediu - mai degraba, de scurt chiul.

Operele fotografului Muţunau:

Flori "pentru mami"
(care mami, deşi pălită brusc de emoţii, a avut totuşi ochi şi deşte pentru poza ce-alătura atât de... hm... nesublim desenul de pe tricou cu micul buchet din flora spontană!)

Câinele Heidi, văzută de sus:

Căutaţi Muţunaul:

(Drumul spre) platoul Bucegilor, văzut de jos:

Din nou, Jabrex:

Muţunaul, temeinic echipat din mers, încă şocat de diferenţa de temperatură:

Heidi, şocată că nu-i dau drumul să dea o tură pân’ la Peştera Ialomicioarei, sau măcar pân’ la Omu.

Omul (mmm... spidermanul...) & colacul său secuiesc:

;

Baie de soare:

Final apoteotic (nu chiar complet liber...)

Podurile care ard

Uneori, viaţa se simplifică tăind legături.
Nu mai pierzi timp şi nici energie în raport cu varii persoane, relaţii, comportamente, consecinţe, şamd.



Alteori, se complică.

Când X nu mai vrea să aibă de-a face cu Y, dar îi leagă o întreagă reţea socială, eventual legături de sânge, devine complicat pentru cei din anturaj să-şi păstreze neafectate relaţiile directe cu fiecare dintre împricinaţi.

Lucrurile se îmbârligă suplimentar şi pen’că relaţiile directe sunt rareori văzute ca atare (schimburile dintre două persoane anume, nu şi ecourile lor în plan social; linii drepte, nu triunghiuri ori alte forme geometrice, eventual vreun tesaract), neecranate de multele atribute definitiv-absolutiste (etichete: X e un tâmpit incurabil, Y e rupt din soare, curat injer, Z a fost mereu dificilă) care poposesc in peisaj.

Şi mai există şi măreţele impulsuri justiţioase de tip „să aflăm cine are dreptate”.
Şi să-i dăm, eventual. Dreptate.
N-are nimeni. E pur şi simplu o combinaţie (de subiectivisme) care nu mai poate continua.

Deci pot apărea presiuni (fie de tip pupaţi-vă şi împăcaţi-vă, fie cine nu e cu noi e împotriva noastră!).

Cine nu e cu noi, poate nu era acasă nu prea intră în calculele frondiste.



Uneori, podurile ard cu surle şi trâmbiţe; alteori, discret, pe nevăzutelea.

Alteori se evaporă, pur şi simplu, aproape natural, fără mare tam-tam.

Mai pot, desigur, fumega sufocant, până când careva se prinde că-i arde trena.


No, acu’ explică asta unui copil de 5 ani (care nu e, tehnic vorbind, parte din poveste... adică ruperea de legături n-are loc între rude imediat apropiate lui - dar asupra căruia consecinţele rupturii au un impact) când o-ntreba.


Tante-ta Tracy Chapman zicea că podurile astea ajung, într-o zi, să te bântuie.



Eu cred ca multe te eliberează.

 

'cause all that you have

is your soul.

Dependenţa de nefericire

Teoretic, e o carte pentru adulţi(i nefericiţi).

Practic, ar putea fi, la fel de bine, un ghid pentru părinţi(i derutaţi).


Pentru că vorbeşte de felul insidios şi otrăvitor în care fiecare copil ale cărui nevoi emoţionale nu sunt recunoscute şi satisfăcute de părinţi ajunge, într-o primă fază, să ia drept fericire ce i se întâmplă (deşi, evident, nu e), şi apoi, la maturitate, insistă să se tot întoarcă la „fericire”.


Totul începe, desigur, cu lăsarea copilului să plângă în leagăn / pătuţ. Cărui fapt i se datorează, însă, acest tip de abandon generalizat?

„Cea mai comună părere despre nou-născuţi îşi trage originea din cultura occidentală şi susţine că bebeluşii se nasc păcătoşi sau au caracteristicile unor fiinţe antisociale care tind să-şi manipuleze părinţii.” (pag 23)


N-o să comentez partea cu bebeluşii se nasc păcătoşi, o găsesc suficient de auto-explicativă prin simplul fapt că e excesiv de imbecilă.

Am să mă uit, în schimb, la partea de manipulare. Dacă tu, părinte, crezi că un boţ de om te joacă pe degete, apoi ori (ca să mă exprim delicat) te deresponsabilizezi groaznic, investind sus numitul boţ de om cu super-puteri (să-i zicem, deci, Super-boţ), ori chiar îţi cauţi IQ-ul mult sub nivelul mării.
Vezi să nu facă şi mâţa vecinului mişto de tine, din când în când.

Revenind la carte: de citit. Şi de părinţi, şi nu numai.

Despre ce n-am mai scris (IV)

Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe blog.

Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.

Despre cum s-a transformat Muţunau într-un omuleţ personaj în toată puterea cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!

Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.

Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.

Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.

Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.

Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.

Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.

Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.

Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)

Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.

Utopii mamiţuneşti

(tentativă de postare veche ... de vreun trimestru!)

Să zicem c-aş avea o serie de alimente curate pentru o bună parte din an. Unde prin curate înţeleg alimentele proaspete, neprocesate, crescute cât mai departe de orice sursă de poluare de orice fel. Să zicem c-aş calcula cât îmi trebe şi că le-aş căra personal de la sursă, din când în când.

(Mă uit lung, în ultima vreme, la produsele vândute pe marginea drumului, prin sate, şi, lăsând deoparte cârcoteli tip „da’ ce fel de căpşuni sunt şi mari, şi coapte-n aprilie - soiul importat, desigur”, încerc să calculez la emisiile cam câtor maşini sunt expuse, pe margine de drum european, într-o singură zi, răsadurile, caşcavalurile, florile şi restul produselor frumos înşirate spre vedere & cumpărare.

O maşină pe minut înseamnă 600 de maşini în 10 ore. Doar că nu vorbim nicidecum de 1 maşină pe minut - drumurile mari au de cele mai multe ori patru benzi, ambele intens circulate.

Numai praful ridicat şi menţinut în aer de atâtea maşini e suficient să mă facă să nu vreau să cumpăr niciodată niciun caşcaval şi niciun măr stradal. Sunt curioasă cum ar arăta, la final de zi, o pânză-n prealabil albă, fixată la nivelul produselor vândute. Cam ce "culoare" ar avea... )

N-am nicio iluzie cu privire la cât de bune ar putea fi produsele „de la ţărani”.
Am nişte (pretins) vagi idei (în realitate, înspăimântător de precise...) cu privire la sursa seminţelor, la folosirea acceleratorilor de coacere şi la cantităţile de fertilizatori şi îngrăşăminte pompate-n culturile cu pricina.
Am cules personal, la un moment dat, găleţi întregi (nu exagerez) de gândaci de Colorado de pe cartofi ca să pretind că pricep cum sunt văzute alternativele „fără stropit”.


Da, cred că există şi ferme care fac lucrurile cum trebuie. Dar sunt minoritare. Teama de foamete e imensă (şi ancestrală... şi prezentă-n noi toţi).

Uneori, lăcomia e şi mai mare.

Aş vrea să cred că poţi şti cum să distingi între un aliment cu adevărat sănătos şi unul nu tocmai - dar raţiunea-mi zice că, la simpla vedere şi mirosire, n-ai cum. Evident, extremele sunt perceptibile - căpşuni şi piersici fără miros, sau cu miros şi fără gust, sau cu un vag gust dar cu urme certe de varii manevre - căpşunile nemeşterite sunt un pic acrişoare, oricât de coapte-ar fi. Şi nu, nu-ţi spargi capul cu ele de tari şi ferme ce sunt.

Dar cam atât.

Nu cred în plantele de balcon - nu dincolo de micul experiment ştiinţific.
Evident, asta nu mă împiedică să-ncerc să le cultiv).

Despre ce n-am mai scris (III)

Despre noile varii texte ale lui Muţunau

- Mami, hai să nu mai vorbim despre lucrurile pe care tu nu le înţelegi.

- De unde ştii cum va fi vremea, de la ştiinţifia meteo?

- Bunico, te invit la noi, că tocmai mi-am luat un arc cu săgeţi cu ventuze.

- Vreau îngheţată de Spiderman! (una, nu ştiu care, cu ambalaj cu antemenţionatu’)
- Auzi, da’ tu mănânci ambalajul, sau conţinutul?
- Da’ şi îngheţata dinăuntru are pe ea un Spiderman!
Mutră mamiţunească vexată.
- Iar tu ai aflat asta când...?
- Când mi-a luat M. (Mătuşa-cu-acte-în-regulă) o îngheţată de-asta!
Convertire mamiţunească în combinaţia fornăitoare dintre o walkirie şi-un dragon vag isterizat:
- Da? Las’ că verific şi-i trag eu un cap în nas lui M.!
Mutră muţunautică sincer îngrijorată.
- Dar M. o să se supere!


Despre noile îndeletniciri muţunautice - datul cu aspiratorul (să-ţi ţină Dumnezeu năravul...chit c-ai înfundat maşinăria!), ieşitul pe-afară pe cont propriu (adică nu mă mai aşteaptă să ieşim împreună, o tuleşte pe scări (nu-l ia liftul) şi se-apucă intens de desenat pe asfalt în locul ferit aparent desemnat de toată copchilărimea din zonă drept galerie orizontală), variile tentative de manipulare (a se vedea povestea cu îngheţata...)



Despre mamiţuneasca lipsă cronic(izat)ă de timp. Concretizată-n dorinţa de răgaz, acutizată-n senzaţia ameţitor de intensă de hăituială.

Când n-am destul timp, şi ştiu că n-am destul timp, că trebuie oricum să renunţ şi la aia, şi la aia, şi la ailaltă, dat fiind că, dac-am avut vreodată abilitatea de-a fi-n mai multe locuri odată, vremea aia s-a dus, simpla conştientizare a subiectului (innnntennnnsssăăă...) m-aruncă, evident, într-o frenezie care mai mult încurcă decât ajută.

Continuarea fiind, desigur, apoteotic, o paralizie-recul în care uit tot şi-ncerc să mă readun (cât mai puţin bulucit), fără mare succes.

De vreo trei săptămâni mă-ntreb, la final de zi, unde s-au dus, într-o clipită, orele. Raţional vorbind, ştiu bine unde s-au dus, că am, frumos notat, tot listoiul de activităţi prestate şi neprestate, cu ore, cu tot tacâmul. Jurnal.

La capitolul cronologie interioară, însă, pagina zilei cu pricina e goală. Se umple cu sens abia spre seară, printre picăturile conferinţelor de presă ale lui Muţunau şi-ale ieşirilor pe-afară.

E-o perioadă mai intensă, cu obositor de multe scadenţe şi termene limită adunate cam ca la rugby. Mingea-s eu.

Noaptea, în nu prea multele ore pe care apuc să le dorm, visez predominant scări gri, de bloc, iar ziua mă trezesc pe pilot-automat, refuzând să stau de vorbă cu mine mai devreme de momentul apoteotic în care, ajunsă cu chiu, cu vai, în maşină, cu Muţunau cu tot, mă uit chiorâş la ceasul de bord.

Peste zi, cel mai greu e să continui c-un aer calm în preajma cui consumă aiurea timp. Mai ales pe-al meu.


Iar la vederea prognozei ştiinţifiei meteo pe următoarea săptămână am dat să mă ascund sub pat (ceea ce n-are cum să-mi iasă) sau, şi mai bine, sub gresie.
Am înflorit pe timp de ploi, cu toată mohoreala de pe cer şi din aer. Căldurile mă termină.


Cum să funcţionezi în regim de avarie? Sau în regim de dincolo de avarie, când până şi indicatoarele care obişnuiau să zbiere „avarieeee!” s-au ars demult?
Scufundată sub un morman de flecuşteţe pe care tre’ să le rezolv şi la vederea cărora m-apucă direct amocul, zic că nu ştiu.



Da-mi vine-n minte povestea spusă de-un vechi prieten munţoman alături de care-am bătut oarece poteci.

Omu’, beut bine-n prealabil (adică-nainte cu-o seară...) s-a trezit că tre’ să se cocoaţe pe nu’ş ce doi-miar românesc, pe un traseu nu tocmai uşor, într-o zi cu vreme schimbătoare, cât să vrei să-ţi dai cu rucsacu’ şi vreo două stânci în cap dacă eşti meteo sensibil.
Mahmur, desigur, că-l cam strângea casca, în care ţopăiau din când în când două’j’de mii de veveriţe turbate.
No, acu’ urcă. Dacă pe drum te mai pocneşte şi vreo treabă asemănătoare cu hipoxia (nu foarte frecventă sub 2000, dar deloc neobişnuită la sedentari, indiferent de altitudine...) bafta ta.

- Şi ce-ai făcut?
- Am pus barba-n piept şi am urcat.

Despre ce n-am mai scris (II)

Despre cum am văzut (împreună) Narnia (primul film, cel cu dulapul) şi The Croods.

Primul, acasă, via DVD, al doilea, în varianta 3D, la Cinema Pro, de Ziua Familiei, cu ocazia unui eveniment sponsorizat de The Family Care.

Nu mă mir că Narnia n-a prins grandios la public (aşa cum au prins Harry Potter ori Lord of the rings). N-are „lipiciul” necesar, chit că micii actori (şi reali, şi virtuali - adică şi copiii, şi castorul) sunt mai mult decât adorabili.

Recomand, în schimb, călduros, The Croods. În afară de tuşele umoristice, n-are pretenţii de niciun fel, e de văzut cu toată familia (are mai multe registre de receptare) şi multe dintre momentele din film sunt autentic savuroase.



Pre-film, Family Care & Aqua Carpatica ne-au cadorisit şi cu câte una bucată pungă care mi-a solicitat serios mâna, da’ pentru care am fost extrem de recunoscători. Muţunau pretinde că lui nu--i plac sticlele cu gura largă (asta, desigur, pentru că reclamă un nivel superior de atenţie ca să n-ai tot conţinutul pe haine în timp record...), dar sticla de Aqua Carpatica primită la proiecţie a fost mai mult decât bine venită!

(Dintr-un variu motiv, Muţunau s-a bătut de zor cu ăia doi dinozauri).




Din categoria alte chestii demne de menţionat, avem Max et Mathilde şi Stripy Horse.

Max şi Mathilde sunt două voci cu ajutorul cărora se pot învăţa oarece chestii de limbă franceză.
Există un număr de cărţi (cu CD) cu Max şi Mathilde.

 

Eu am luat 3 dintre ele, de la anticariatul Ex-Libris, cu, cred, 9.99. Sau 4.99.

Cărţile conţin câte un scurt text tematic, cu expresii uzuale pe o temă anume. CD-urile audio „spun” textul, însoţindu-l de traducerea în engleză (că pentru piaţa aia sunt făcute...) şi apoi reluându-l, în aşa fel încât să existe timp de repetiţie.

Max şi Mathilde mai au, pe site, şi o sursă de materiale descărcabile, gratuite.

Şi-nţeleg că mai au şi app.

Cărţile şi CD-urile stau, până una-alta (a se citi: până vin marile călduri) în maşina, căci ne max-et-mathildăim în drum spre grădi - ori alte destinaţii mai mult sau mai puţin pitoreşti.
Ne plac. Recomand!



Cu calu' dungat e o uşor altă poveste.

Mai pitorească.
 

Calu’ dungat e tot de la Ex-Libris (unde cred că, în timp, am construit doi pereţi, via achiziţii lacome) şi tot cu CD. Scopul său în viaţă este să spună o poveste haioasă, via Imelda Staunton (pe numele dumisale complet Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton), care face voci într-un mod absolut fabulos.
(la „that sounds chilly”, replica lui Hermann, râd şi acum, deşi am ascultat CD-ul de paişpe milioane de ori)
 
Cu ocazia prezentei postări am aflat cum că onor Calu’ dungat e de fapt o serie, şi c-ar mai fi oarece cărticele.

Are şi site, şi are şi blog.
Şi că, explorându-le, se pot găsi idei pentru o sumedenie de activităţi.

 Pozele nu-mi aparţin. Calul dungat e, deja, un imperiu în sine.

Plănuiesc ca, la un moment dat, să compun oarece cai dungaţi, fie din fleece, fie tricotaţi.



În rest, mă droghez sistematic prin îndopare excesivă cu această concocţie mirobolantă

(un fel de dulce de leche din cocos, de la Ki-Life, Ronatura) iar de dimineaţă pe la 4, pe durata unei semi-treziri accidentale, eram în plin extaz că azi e sâmbătăăăăăăă!!!!

Asta spune tot.

Despre ce n-am mai scris în ultima vreme

***
Despre cum a fost în mica vacanţă (relativ bine).

***
Despre ce-am mai citit (nu mult, şi predominant în reluare).

***
Despre cum am făcut, recidivist, ce-am zis că n-am să fac (indiciu: are patru labe. şi latră.)

***
Despre dureri de spate. Şi de alte părţi ale corpului.

***
Despre varii ateliere:
- la care am fost (de vopsit ouă, înainte de Paşte);
- la care n-am fost (varii chestii muzicale şi sportive)
- pe care le organizăm chiar noi - în circuit de-a dreptul închis, până una alta: atelierul de biciclit în Decathlon, atelierul seral de mers pe role - mai bine zis mers târâş pe role - pe-afară, atelierul, tot seral, de mers pe biclă, tot pe-afară, atelierul imposibil de matinal de mormăit în franceză, după CD, cu Max et Mathilde, în drum spre grădi, atelierul de pieptănat pisici, etc.
- pe care le vom organiza chiar noi - de pildă, atelierul de dresaj canin.

***
Despre atelierul muţunautic de Fermă, Vehementă şi Eternelă Opoziţie. La orice. Zis şi: Cum să spui NU! în orice situaţie, în cel puţin şaptişpe feluri. Păi, nu?
Creativitatea e (aproape) mereu de admirat, zic eu, muşcând din două lemne. Că loc de muşcat buze şi limbă nu mai posed de mult.


***
Despre apucăturile horticulturnice. Avem la activ varii buruieni plantate
- afară

(e drept că, din motive de iarnă-bis, buruienile de mai sus au stat şi-n casă o vreme, de unde containerele din materiale reciclabile...)


- înăuntru

- în balcon.

***
Precum şi multe alte planuri.

Cum ar fi extinderea sabotărilor, la anul, prin plantarea neautorizată de varii copaci (mi-a căzut cu tronc ginkgo biloba, dar merg şi magnoliile) prin Bucureşti.

Am suferit profund când m-am prins că nu pot creşte pepeni verzi în însorit-saharianul meu furnal balcon decât dacă-mi cumpăr de la Ikea câteva ghivece din astea (şi nici atunci...)

Sunt colorate şi spectaculoase, dar nu.

Mai bine smălţuiesc balconul şi pun direct pământ în el. N-o să-mi mai lipsească decât plante rezistente la 1800 de grade. Cam atât se-nregistrează-n balconul meu pe caniculă.
(ideea de-a-mi face un combinat siderurgic în balcon nu mă atrage cine ştie ce)

Încă mă mai gândesc care-s toate aspectele de care trebuie să ţin cont ca să am, de exemplu în hol, propria mea oranjerie. Mă rog, de fapt ar urma să fie cireşărie.
(viziunea mai cuprinde un gingko biloba ieşind prin colţul balconului şi-un sequoia, prin parchet. nu mi-e foarte clar ce să fac cu baobabul şi cu arborele de pâine).


***
Despre planuri, care de care mai presante, mai necesare şi, desigur, mai greu de pus în practică (umbră sisifică pe perete, profil mamiţunesc clar, vag ciufulit & desigur ghebos)

***
Despre recentele apucături muţunautice (beibleidăreala) şi replicile de sezon:

- Te invit să strângi cariocile.
- Urechile mele sunt impermeabile.
- Nu vorbesc cu şi nici prin apă.
- Dar urechile mele sunt impermeabile şi tot nu te aud.

Aştept cu interes menţionarea apariţiilor de urechi teflonate, urechi blindate & anti-glonţ, urechi cu gard de sârmă ghimpată, grăniceri şi câini, urechi-bunker, urechi cu perdea de apă, urechi cu unde sonore de frecvenţă „opusă”, urechi cu scut de antimaterie, şamd.


- Hai la spălat pe dinţi.
Mimare subită de leşin şi mai subit.
- Dar eu sunt foarte obosit şi am adormit deja!

Unchiul

L-a sunat sora lui să-l întrebe dacă nu vrea un căţel.
Puiu, câinele „titular”, e bătrân. Lor le plac câinii.
Un căţeluş, fie el şi bezmetic, o să-i înveselească.
Şi, poate, o să-l învelesească şi pe Puiu, aşa bătrân cum e el.

- Nu putem, a spus, trist. De-acum, mă gândesc mai degrabă cum să fac să mai dau din orătăniile astea. Nu poţi pleca nicăieri, nu poţi face nimic când trebuie să ai grijă de ele.

Au câteva găini. Stau la casă, într-o zonă-n care găinile nu sunt o excentricitate. Mai au şi câţiva stupi de albine, într-o margine de sat.

Plecatul de care vorbeşte nu e în vacanţă. Decât dacă, eventual, internările-n spitale pot fi luate-n calcul drept vacanţe.

Poporul zburător din unul din stupii de albine n-a reuşit să treacă iarna (cum aud că, de altfel, s-a mai întâmplat cu destui, poate de la pesticide, poate din alte cauze) şi el aproape c-a murit de supărare, zicând că-i vina lui, că dacă le mai punea nu'ş'ce în plus, poate trăiau...

A găzduit-o pe Boxie, înainte să apuc să merg s-o iau de pe coclauri. (el era mai aproape de susnumitele coclauri). I-a făcut pat în garaj, i-a cumpărat piept de pui, i-a făcut şapte mii de feluri de omlete şi piureuri, poate-poate-o mânca (la momentul respectiv nu ştiam că are sindrom uremic, şi că de-aia nu mănâncă) a hrănit-o din mână, a stat şi-a mângâiat-o şi a vorbit cu ea.

Mătuşa mea s-a bucurat c-am ajuns să recuperez bolnava patrupedă, şi de teamă că, dacă el ajungea martor la un final nefericit al bolii canine, să nu-l afecteze prea mult.


Are 80 de ani. După „standardele” actuale, nici copiii lui nu mai sunt tocmai tineri.
Tot după „standardele” actuale, el era bătrân de când aveam eu vârsta lui Muţunau. (da, mă refer la aerul uimit de pe faţa omuleţilor de circa 20 de ani, brusc instalat la auzul numărului 30. unchiul trecuse de 40....)

Soţia lui, mătuşa mea, are osteoporoză şi nu se poate deplasa decât extrem de greu, aşa încât, în cele mai multe momente ale zilei, ajutorul ei este el. Unul admirabil, aş zice.
Casa lor e mult mai ordonată decât a mea (şi nu pot da vina pe Muţunau în privinţa asta...).
Şi miroase a viu.

Cred c-a plecat din Bucureşti ieri, cu trenul de noapte, înapoi spre casă. Într-un dans dement al geografiilor, geometriilor şi calendarelor care nu se pot intersecta favorabil, n-am apucat să-l văd.

A ajuns bine.

Biciclistul de interior

Opriţi Pământul, doresc să scobor

Există un tărâm aparent liniştit şi senin, în ultima vreme însorit şi paşnic. El poate fi găsit prin trezire extrem de matinală, undeva în jurul orei 6. 5 deja e cam prea fremătătoro-energizat de vecinătatea răsăritului iminent. 6, 6 şi ceva e mai paşnic.

Mi-au ieşit, de vreo 3 zile încoace, trezirile matinale frumoase şi line. Cu cerul blând, cu soarele cuminţel-roşcat plasat strategic între două blocuri vecine. Respiraţiile matinale lungi şi domoale. Zâmbetul încă negrimasat de malaxorul cotidian.

Mă scol de dimineaţă şi ud plantele (pen’ că, nu am apucat să scriu deşi, evident, planificasem, am dat în oarece apucături horticulturnice). Inutil de precizat că-n vreo două sau trei bleahuri nu mai ştiu ce-am plantat. Cred că undeva am şi un Amaryllis, care creşte cam cu 5 metri pe zi. (exagerez, evident. da’ sunt sincer uimită de viteza cu care, din apă şi lumină plus oarece memorie vegetală, se auto-fabrică miraculos tulpina aia fermă şi hotărâtă).

Nu am apucat să documentez foto toată povestea, din păcate. Pe undeva, prefer să văd mai degrabă decât să fotografiez.


Pe urmă, mă transform în titirezul isteric care se-nvârte aiuritor pe durata zilei, până la apoteotica pocnire serală cu mecla de laptop. Via somn.

Am nevoie de răgaz. Nu de concediu. De răgaz. De o pauză de la actualul ritm inutil de înnebunitor. Eventual, de un alt stil de viaţă, mai domol şi mai cu adevărat viu.


O fi de la plante?

O fi de la Muţunau? (care nu mai ştie cum să mai facă să obţină mai multă atenţie directă, nefugărită, acordată lui personal şi spaţiului lui personal, nu mâncării, drumurilor la şi de la varii destinaţii copileşti, ori somnului).



În orice caz, opriţi Pământul, căci doresc să scobor.

Unde e semnalul acela?