Exmatriculatul

Apel matinal de la cadrul didactic:
- Mama lu’ Muţunau, da’ Muţunau iar a pocnit un copil la şcoală! 
Între noi fie vorba, nu ador cadrul didactic în chestiune.

Nu după ce am auzit-o spunând că ea ar vrea s-o iubească elevii (da’ ia-ţi, madam, un adult. sau mai mulţi. terapeut, gigolo, ambele) şi, de asemenea, să-i respecte autoritatea. Da’ aşa, din proprie iniţiativă, din bun simţ, de cum intră pe uşă, fără vreun demers din partea dumisale.
(Faptul că astea două se bat cap în cap nu pare s-o deranjeze la dialectică.)

Autoritatea se câştigă - cea pur ierarhică însă e o convenţie şi atât. Respecţi funcţia, dar nu persoana. 

Autoritatea relevantă şi respectată e cea dată de expertiză / experienţă, care se vede prin ghidaj. 
Respecţi experienţa, pe de o parte, când crezi că există. 

Respecţi persoana, pe de alta, prin ceea ce face concret, în relaţia cu tine, nu pentru ceea ce pretinde sau predică. Cu alte cuvinte, respecţi cadrul didactic în cadrul creat şi clar comunicat (rareori în afara cadrului, aia e dresură sau docilitate) şi asta când şi dacă ai încredere în ce face şi (semnificativ mai puţin relevant) în ce zice.

Modelul clar de verificare a precizării de mai sus sunt grupurile de adulţi: în contexte puţin familiare, cu reguli neclare (sau clare, dar şi mai clar încălcate) sau percepute ca opresive (sau inutil restrictive) câţi adulţi sunt „cuminţi”?

Punând peste asta tendinţa copiiilor de-a explora, na, uite de ce e bine să tot repeţi că râdem, glumim, dar în incintă.... şi să-ţi mai temperezi aşteptările profund idealiste.
Laşi acas’ bagheta de zână.
Nu de alta, dar nu lucrezi cu elevi imaginari, ci cu copii reali, cu stări, mofturi şi suceli proprii.

Muţunau nu e la curent cu lipsa mea de admiraţiune, dar cadrul didactic, m-aş mira să nu. Căci, dacă adoraţia e ce cauţi, îţi e extrem de clar când n-o ai. O simţi la venă. Ce venă, la mitocondrie!

Deci toate comunicările dintre noi au ... un „ton”. Subtil, desigur, căci dacă vrei adoraţie / acceptare, doar n-o să rişti dezaprobare. Dar ce la îndemână e să te foloseşti de orice detaliu legat de copil...


Aşadar, na poftim, epopeea scatoalcelor continuă. După urechelile şi păruielile de anul trecut (implicând, nota bene, alt cadru didactic), copchilul, silitor nevoie mare, a băgat la cap ce şi cum se face şi s-a apucat să împartă şi el, că, dă, dacă ăsta-i modelul... Un an şi jumătate a fost, când şi când, victimă. Acu’ a sărit de partea cealaltă a baricadei...

Pe scurt, s-a gândit să-şi pocnească o colegă, în timp ce coborau pe scări, el în spatele ei. Fata nu i-a făcut nimic, nici pe scări, nici mai înainte, dar lui Muţunau i-a „venit” s-o altoiască, deci jap, una după cap.
Conferinţă de presă, acasă:
- Îţi interzic să mai dai în fete, acum sau vreodată, cu excepţia cazului în care eşti în legitimă apărare, respectiv în pericol de moarte din cauza persoanei respective! Clar???
- Clar....
- ... şi fără alte pocneli! Clar?
- Clar...

Îhî. Vezi să nu.
Clar ca noaptea, cum ar veni.

E drept, când s-a mai luat ulterior de-o altă fată, respectiva îl ghiontise ea, perseverent, până când Muţunau s-a-ntors, a-mpins-o, ea s-a dezechilibrat şi el „s-a urcat pe gâtul meu”.
Fătuca a reclamat insistent la mama dumisale, mama în chestiune m-a abordat, şi, taman când propusesem să-i confruntăm pe împricinaţi  da’ nu stabilisem când, am dat nas în nas matinal, la şcoală... şi-am pus-o ad-hoc de-o reconstituire...


Muţunau negase ferm agresiunea:
- Nu i-am făcut nimic! Ne înţelegem bine! Ne-am şi pupat!
Hă?
- Gogule, sigur n-ai împins-o şi-ai uitat, cum eşti tu, prins doar de ale tale?
- Eu cred că nu! 
Eh. 

La reconstituire, nu prea m-am prins ce şi cum, victima povestea neclar, iar agresorul se zbătea intens în braţele mele, deloc dornic să participe la anchetă.
- Da’ cum s-a întâmplat? Erai întinsă pe jos? Era el pe măsuţă? Că, altfel, nu pricep cum şi s-ar fi putut urca pe gât.
- Eu îl necăjeam (ghionturi), el mi-a spus să mă opresc, nu m-am oprit, şi el s-a întors, m-a împins, şi eu am căzut în genunchi, şi el s-a urcat pe gâtul meu.  

M-am încruntat, nepricepând, în continuare, cum te poţi urca pe gâtul cuiva. Poate... aşa?



Fătuca mi-a interpretat greşit apocaliptica strâmbătură şi s-a grăbit să adauge:
- Dar l-am iertat, acum suntem prieteni!
Na, desfă iţele...

Iar următoarele incidente semnalate de şcoală (care nu pare să ştie sau să nu-i pese de incidentul cu a doua fată) au fost cu R., unul dintre băieţi.

La o primă ciocnire, R. s-a-ntins peste Muţunau, care tocmai încerca să-şi escrocheze un alt coleg, dotat cu o bancnotă de 10 lei.
R. voia, după toate aparenţele şi mărturiile părţilor, să smulgă el banii.
Muţunau, negociator ghiontit, l-a împins pe R., care a căzut. Zbang, incident. (e drept, R. putea cădea peste măsuţe şi scaune, se putea lăsa cu consecinţe nasoale...)

La a doua, R. se ocupa cu turmentarea verbală a Muţunaului (n-am reţinut pe ce temă). Personajul agresat verbal a răbdat cât a răbdat, după care, sătul de insulte, jap, i-a şters o palmă peste ochi vorbitorului.

Ne-ntoarcem la adorabila discuţie cu adorabilul cadru didactic:

- Şi Muţunau şi F au şi făcut mizerie în baie, au împrăştiat toate şerveţelele şi au murdărit pereţii băii cu albastru....
 
Ăsta fiind cu totul alt episod. Da’ matale ce păzeai, dacă nu te superi? 

- Cum de au scăpat neobservaţi?  Că presupun că mâzgâlirea totală a băii a implicat ceva timp, nu două minute jumate...
- Păi nu avem cum să-i observăm pe toţi...
- Siguranţa elevilor, la şcoală, e în sarcina personalului şcolii. Cum plănuiţi să îi observaţi mai bine?
- Pornim de la ideea că respectă regulile. Chiar nu avem cum să-i controlăm mereu pe toţi.  
Iuhuuu, imaginarul la putere. Copiii respectă regulile! Mmm, ce de-a porci zburau planat azi, pe sus...
- Nu vorbesc de control, vorbesc de monitorizare. Măcar să ştiţi cine unde e şi de cât timp. Acum s-au ţinut de boacăne. Dacă i se face unuia dintre ei rău, cât vă ia până observaţi?
- ...
- Nu e OK.
- Aş prefera să vorbim despre asta mai mult când ne vedem. 
Sigur, dă-o cotită. Dacă tu crezi că-s mai suavă în persoană... 

- Când s-a întâmplat asta?
- Ieri s-a întâmplat asta, dar nu am apucat să sun, am avut foarte multă treabă... Dar acum, mai ales că l-a pocnit pe R., Muţunau va trebui să rămână trei zile acasă. 
Mai cu întârziere, c-a avut cadrul didactic treabă.
(Notă: la after-ul inclus în program, la aceeaşi şcoală, culmea, asistentele de după amiază au mereu timp să-mi spună sau să-mi dea bilet, în caz de boacăne. Da, da’ ele-s cu picioarele pe pamânt, nu aşa pătrunse de propria importanţă....) 
 

Şi aşa a ajuns Muţunau exmatriculat.
De ce?
Păi iei pericolul public din plan social. Şi-l trimiţi acasă, unde tre’ să se gândească la ce a făcut şi să regrete. Profund.

Îhî. Vezi să nu.
Muţunau a citit toată ziulica (toate ziulicile...), a stat echipat cum l-a tăiat capul (mai dezbrăcăţel, aşa...), a făcut toate mofturile posibile şi imposibile şi şi-a exasperat profund însoţitorii.
Nu, nu e un înger. Aureola cre’ c-a rămas, de mult, în crengile vreunui copac în care se căţăra... 
(e, mai curând, domnul Goe!)

Exmatricularea temporară (lăsând la o parte gravitatea, mai mult sau mai puţin discutabilă, a incidentelor numărate pân’ la trei) e mai curând o pedeapsă pentru părinte. 
Nu are rol reglator - contravenientului i se adaugă, cel mult, o durere de başcheţi în plus...şi, mă tem, şi oarece energie distructivă suplimentară. 


Următoarele detenţii se lasă cu muncă silnică. 
În imaginarul meu, şi pentru copchil, şi pentru cadrul didactic.  

Angajamentul angajamentului mamei lui

- Uite, i le-am confiscat azi, ţi le dau ţie, îmi întinde A., asistenta de după amiază, oarece discuri megaimagice de sezon.

***
Pe repede-napoi, spre dimineaţa aceleiaşi zile:
- Sper că nu e nevoie să te buzunăresc şi că nu ai discuri la tine. Ştii că regula e că le poţi lua doar vineri....
- Nu, n-am, minte senin pokeristul de pe bancheta din spate.

Mutra de poker era inutilă, dat fiind că eram captivată de traficul auto până peste urechile din dotate.

- Bine... merg pe mâna ta, de data asta.

Stăpânul mâinii în chestiune tocmai îşi achiziţionase, de câteva zile, din banii lui, da? micul mare biblioraft de discuri şi băgase-n atac de cord, via răcnet entuziast, un întreg magazin la vederea gestului darnic al casierei, care-l cadorisise suplimentar cu oarece discuri în plus.
Muţunau e vag răguşit (e posibil să fumeze Gitanes pe ascuns, asta dacă mi nu le-a ras în prealabil bunică-sa, tot pe ascuns - de ce am eu, nefumătoare, Gitanes este altă poveste, cu iz de nostalgii pariziene). Aşadar, când răcneşte entuziasto-gutural, cam sari de pe scaun, că decibelii nu lipsesc.

Mama stăpânului mâinii în chestiune tocmai a lansat programul naţional „mergem şi pe mâna ta”. Cu consecinţe care de care mai anecdotice, mă tem...

***
Ne-ntoarcem la momentul seral al încruntăturii mamiţunice de sprâncene.
- Cum era cu „nu, n-am”? Muţunau rânjeşte, semi-vinovat, semi-satisfăcut, şi ridică din umeri.
- Ia s-aud ce zici tu c-ar fi de făcut în această situaţie... şi să ştii că-s foarte dezamăgită c-ai minţit şi că n-ai respectat regula cu privire la ziua de vineri...

Pe Muţunau nu poa' să-l doară mai tare la başcheţi, da-i trage cu soluţia standard la căzutul în păcat:
- Îmi iau angajamentul că nu mai duc discuri la şcoală, decât vinerea, când avem voie...


Peste alte câteva minute de linişte, oftează şi zice:
- Şi-mi iau şi angajamentul c-o să-mi respect angajamentul!

Ora Pământului

Sâmbătă, anunţ Muţunaul-cel-(ne)obosit (şi veşnic verde) că vom sărbători Ora Pământului - cum altfel, stingând lumina.

(sursa)

Ecologistă, ecologistă, da’ senilă, am pornit de la ideea că lumina se stinge de pe la 19.00 (nu 20.30...), ceea ce a creat mari proteste muţunautice:
- Da’ eu nu vreau să stingem lumina! Da’ ce e aia „ora Pământului” şi de ce tre’ s-o sărbătorim noi?
- Păi, uite că e o ocazie de a mai economisi resurse.
 
Muţunau nu prea înţelegea cum ajută stinsu’ luminii, căci, nu-i aşa, electricitatea e un dat, cam ca soarele de pe cer... 

- Gogule (unul din noile nume de cod ale lui Muţunau), electricitatea nu curge din tavan, aşa, pentru obţinerea ei se cheltuie resurse. Resurse ale planetei. E adevărat că, faţă de alte chestii pe care le consumăm (cum ar fi benzină), obţinerea electricităţii poluează mai puţin, dar nu e lipsită de impact asupra Pământului.
- Dar eu nu vreau să stingem lumina, că nu vreau să mă culc!

Parlamentând noi aşa, zi de martie până-n seară, am constatat că mai aveam de sărbătorit cam jumătate de oră, că deja era 21.00...
- Hai! La culcare! Că oricum e cam ora de somn!
- Auzi, da’ tu nu poţi sărbători şi altcumva? Bei o bere, un vin, ceva? 

Na, mai scuză-te acum în faţa publicului spectator. Gura (ca şi ADN-ul) copchilului adevăr grăieşte. Ecologistă, ecologistă, da’ nu doar senilă, şi beţivă degrabă sărbăto-petrecăreaţă!!

Muţunau, acest ateu corporatist

La şcoală:
- Stai să-ţi spun ceva amuzant! zice asistenta, când mă duc să-mi ieu odorul.
Pe scurt, reiese că a ajuns cumva să discute cu Muţunau despre Dumnezeu.
- Nu există, zice sec şi categoric împricinatul.
- Da’ de unde ştii? Că, uite, eu m-am rugat la El, şi mi-a îndeplinit dorinţa!
- Nu există, continuă negativistul. Eu am fost cu avionul, m-am uitat printre nori după Dumnezeu şi nu l-am văzut!

Logic, cum ar veni. De ce e Muţunau atât de raţionalist, e clar. De unde vine ateismul, nu. Rămâne de investigat.
E foarte posibil ca sursa să fie ridicolul dulceag al reprezentărilor divine: barbă albă, sus în nori, responsabil cu îndeplinitul de dorinţe fierbinţi, la cereri intense.

Bine că nu ţi-a zis copilul ceva de Duhul-din-Lampă...


La sală:
- Uraaaaa, am ajuns mai repede, am timp să mă joc!
Ies să dau 540 de telefoane.
La întoarcerea-n sală, mă intersectez cu instructorul:
- Nu am început. A zis că încă nu e ora 6 şi că, până la 6, el nu face nicio încălzire, absolut nimic. Să vorbim după 6!

Vizită la gadgeturile Bunicii

Final de săptămână. Mamiţuni, şcoler întârziat, se duce la oarece cursuri (şi seara, la oarece beri. nefiltrate).

Muţunau rămâne cu Bunica. Mai specific, Muţunau rămâne cu gadgeturile Bunicii, iar Bunica beneficiază din plin de mofturăriile muţunautice.
(nu ştiu de ce nu ne deschidem un magazin online de mofturi; am cam avea ce vinde, iar producţia de noi sortimente e cel puţin constantă, dacă nu chiar în creştere...)

La întoarcerea de la cursuri şi beri, Muţunau este, în mod semi-surprinzătoriu, adormit.
(semi, pentru că e răcit. altfel.... vade retro, somnule de după-amiază!)

Urmează tragerea de Muţunau, întru trezire şi plecare spre casa proprie.
Ei, aş. Cap sub pernă, pe loc.
 - Dorm! zice glasul distant din ţara lui Morfeu. 

Evident, intră pe fir Bunica. Peste dialogul iniţial, că doar aşa e-n familia noastră, nu putem trăi făr’ să ne băgăm unii peste alţii. Ce ascultare... ce politeţe... cum să te pui în calea raţiunii de a fi, şi anume băgatul în seamă? Constant?

- Vezi ce-a făcut cu telefonul meu, că mi-a depăşit la net şi a şi consumat vreo cinci euro şi ceva... peste abonament...
- Păi nu ţi-ai dezactivat traficul de date mobile?
- Nu am înţeles când mi-ai arătat cum.
- Nu ţi-am arătat cum. Ţi-am spus la telefon cum. Şi ţi-am spus să te duci la Răzvan (zeul telefoanelor) să-ţi arate el cum, dacă nu reuşeşti.
- Dar eu nu văd ce scrie... (pe Samsung, adică)

Până să se transforme discuţia în episodul X din Sport Sângeros, se aude brusc o voce (suspect de clară)  de sub pernă:
- Eu am dat pe verde datele mobile, că fără ele nu mă lăsa să mă joc!

Febra lui 8 Martie. La propriu

- Când ajungem la maşină, îţi dau telefonul, s-o suni pe bunică-ta, să-i spui „La mulţi ani!” că azi e ziua femeii.
- A. La mulţi ani!
- Mie-mi zici?
- Da. 

...azi fiind ziua-n care Muţunau, proaspăt auto-promovat în funcţia de sobă, mi-a făcut cadou un stat acasă - că el la şcoală, cu temperatura aia, nu era de dus (şcoala are calorifere). Cu jale că pierde activităţile zilei (o vizită la ceva obiectiv extern şi o pictură „de curte”) şi cu delir de febră - cetăţeanul mânca bucăţele de carne imaginare şi voia să conferenţieze prin somn despre nu se ştie ce subiecte.

Mai târziu, dus la sală (de sport) junele a dezvăluit şi contextul însobiţării sale:
- Da’ ce-i cu tine?
- Am febră.
- Da’ cum?
- Am umblat dezbrăcat prin curte la şcoală.
Da, stimaţi telespectatori. La 5 grade, când onor adultul supraveghetor tremura din toate celulele, cu haina-n schinare & gluga-n cap, Muţunau o ardea aproape nudist, în tricou cu mânecă scurtă şi pantaloni subţiri.... (restul hainelor fiind puse frumos la dulapul său).
- Du-te şi te-mbracă!
- Da’ nu mi-e frig.
Na, acu’ ţi-e cu frisoane.
- Da’ n-am ştiut... şi mie nu-mi era frig...  

Ipostaze muţunautice: uzurpator-de-şofer, amator de hip-hop, miştocar

- Giiizăs, ptiu! 

Da, mai nou sunt bilingvă. Dar doar în timp ce sar instinctiv înapoi, periclitând traficul, pen’ că m-am speriat văzând (când deschid grăbito-semi-absentă portiera) că scaunul şoferului e... ocupat! 

De Muţunau, desigur, strecurat fraudulos pe locul cu volan. Da’ nu oricum: de Muţunau care dansează-n timp ce ascultă (tare!) EuropaFM! (pe care şi l-a pornit, desigur, tot el).

Ghinion, RFI, ai ieşit din graţii.  

De fapt, Muţunau n-ar asculta EuropaFM, ci RadioZu, dar, cum acest post nu e (şi nu va fi prea curând...) memorat (iar junele nu s-a prins cum se petrece manevra asta, e posibil să creadă, pentru moment, că aşa s-a fabricat maşina, cu tot cu posturile radio cu pricina...), hai că merge. 

Acţiunea descrisă mai sus se tot petrece de vreo câteva zile, când ţopăi eu rapid să preiau te-miri-ce de te-miri-unde şi las temporar Muţunaul în maşină (el fiind pretins obosit / flămând / preocupat de alte cele / atins de lene / în general ne-dornic să mă însoţească). 

Muţunau, evident, rânjeşte. Primul şofer din trafic înjură sau se sperie (sau ambele) când vede că dau să sar înapoi, cu braţele deschise, Batman proiectat de vreo explozie. 

(am exersat şi de-acum înainte o să încerc să sar doar în sus)

Dar ce anume ascultă / preferă Muţunau?

E foarte captivat de Smiley. Există o lungime de undă comună. 

Sau poate ăsta e adevăratul public al cantautorului, şcolerii de primară? (da, am rânjit scriind asta). 

Culmea, îi place şi Adele. (pe care a crezut-o bărbat, ascultând Hello).

Dar melodia zilei este Locked away. 
Limba engleză, stai, venim!

Din fericire, cât ascultă radio, copilotul / uzurpatorul de şoferi stă locului şi, în afară de dansat cu patos, nu mai face nimic altceva (nu rupe, nu strică, nu sparge. nu deschide geamul . portiera, nu dă bani la săraci. deocamdată)

În rest, cântă şi creaţii proprii (varii aberaţii rimate) pe care, din păcate, nu le şi notează. Unele-ar merita, sunt curat dadaiste. 

***
Din capitolul „iată un cetăţean miştocar”, consemnăm, pentru posteritatea flămândă de astfel de ştiri extrem de crucial de importante, următoarele:

- Nămol. Hi-hi-hi, mama, nămol!
- Hă?
- Dartnămol!
- Nu pricep. 
- Darth Maul. Din StarWars, ăla cu sabia dublă, roşie.
Mutra mea tâmpă nu-şi schimbă expresia.
  - Darth Maul, mol, Darth Nă-Mol. Hi-hi-hi!!! 

Da, într-un final apoteotic am priceput. 

(Mai există şi Chip şi Dale transformaţi în Chip şi SanDale, Chip şi PeDale şi Chip şi Dale de gresie. Dacă aceste cioace scriso-fonetice au vreun nume, mie mi-a scăpat). 

Varianta de bază (aia adormită, când n-aş suspecta că intenţia era de-a emite glume...)
- Gogule, hai, trezeşte-te, c-am ajuns la văru-tău.
Muţunau adormise în maşină, în drum spre sărbătorit. 
- Nu. Du-te tu şi du-i cadoul, mormăie Somnorilă.
- Dar el pe tine vrea să te vadă!
- Fă-mi o poză cu telefonul şi du-i-o. 

Ei, da. 
Dar cum ajunge oare un copil să se exprime în acest hal? 
Em.... gândind aşa?
Mvai, dar cum... ? 
Eh... e mai greu să te opui combinaţiei de gene + expunere (că fix educaţie nu i-aş zice...)


- Mama! Îmi cumperi astea 2 seturi Lego? 
Acasă literalmente nu mai am pe unde călca de piese Lego (noroc că avem catalige) dar cererile tot curg.
- Nooo, îţi iau tot magazinul. Stai să mă duc după camion. Să avem cu ce le căra... 


- Mi-am pierdut buletinul, nu mai ştiu cine sunt, poţi să-mi dai buletinul tău, că nu se prinde nimeni! Ce tare e!
- Stai aşa. 
Notă: n-am nimic cu Smiley (da' nici nu-l ador...). La momentul scandării şansonului, ’abar n-aveam nici că e cântec ce emitea Muţunau. Dar am investigat:
- De unde ştii tu asta?
- De la radio! E tare!
- Ce anume, faptul că unu’ şi-a pierdut buletinul şi nu mai ştie pe ce lume trăieşte? Da’ cere actele altuia?
- Daaa!
- Un tâmpit. 

Da. Am reintrodus în vocabularul (propriu) de uz curent varii cuvinte ocolite ani buni. 
Dar despre asta, într-un episod viitor.

Care-i treaba cu fiinţele imaginare

După mii de ani (şi de bani) de purtat gutieră, dinţoii lui Muţunau s-au mai îndreptat oareşcum (greu, lent, dar vizibil), însă cel puţin unul din incisivii cei noi iese tot rechineşte (în spatele celui nepicat încă). Pentru că asta-nseamnă (după spusele doamnei doctor de dinţoi, respectiv conform dovezilor extrem de bine-ancorate şi greu extrase de la locul faptei) că rădăcina dintelui de lapte nu a fost „tocită” de cel definitiv, ia hai, pe această vreme minunată, să programăm vizite la dentist... Chestiune pentru care nu e clar unde vom putea parca, dat fiind că Bucureştiul se strâmtează când ninge, şi fix parcările (şi aşa insuficiente) dispar.

Da’ pân’ la dentist, se pune zilnic, mai pe seară, problema unde plantez maşina chiar pe lângă casă... 

Pentru că nu am fost în Bucureşti când a căzut marea ninsoare, n-am avut ocazia să mă şi distrez cu scosul maşinii - ci doar cu bâjbâitul pe drumul de întoarcere. 
Dar după întoarcere... (adică săptămâna trecută...)

- Ia să vedem, ne ajută Zâna Parcării să găsim vreun loc rezonabil? 
(notă: azi dimineaţă, la şcoală,  nu doar că nu ne-a ajutat, părea supărată tare pe noi)
- Ăăăă... mami... Zâna Parcării nu există, sper că ştii, da? 
(cam tolomacă mami asta)

***De Moş Crăciun nu se-ndoieşte. Cred şi eu, e convenabil să-ţi tot aducă acest individ (semi)cunoscut Lego-uri... 
Între noi fie vorba, şi-acum mă-ntreb cum stă, de fapt, Muţunau la capitolul atenţie. Ultimul său cadou „de Crăciun” era, anunţat dinainte, un joc Lego pe care urma să-l primească de la NanaManu. 
NanaManu, persoană generoasă de altfel, nu stă bine cu timpul, şi nici cu informaţiile detaliate despre Lego, aşa încât de achiziţionarea cadoului m-am ocupat eu. 
Cum nici eu nu stau grozav de bine la jonglatul cu toate activităţile posibile, n-am reuşit să pasez cadoul la vreme. 
Aşa încât, în seara rezervată pentru vizita la NanaManu, recte colectarea cadoului, na belea: cadoul nu e dus. Cum merg şi cu copil, şi cu cadou, fără ca junele să deie ochii cu pachetul? Ditamai cutioiul, de altfel. 

Em... să-ncercăm, să vedem ce iese. 
O pungă neagră avem?
Avem, da’ nu acoperă decât cel mult două treimi din cutie. 
Eh, dă-o-ncoa’. 

Ei bine, stimaţi telespectatori, a mers. Am mers cu Muţunau de mână, în timp ce cu ailaltă mână strângeam subsuoară cutioiul. 
Cum şi de ce nu l-a văzut în maşină şi pe stradă, pot pricepe - era atent la altele, alerga, etc. 
Cum şi de ce nu l-a văzut când am intrat în casă, iar ştiu - a intrat el primul şi-am putut pasa discret obectul.
Cum şi de ce nu l-a văzut în lift, mă depăşeşte. Aşa cum mă depăşea, transversal, cutia. (deşi nu mi-s tocmai mică, onor cutia plantată subsuoară se vedea simultan de pe dupe ambele mele extremităţi, oricum aş fi ţinut-o). 


Concluzia nu poate fi decât că Moş Crăciun există. (şi că, ori îţi ia minţile, ori îţi dă o doză de discreţie suspect de mare pentru vârsta ta).

***
Aşa... dar care-i, totuşi, treaba cu dinţii? Că ăştia-s reali...

- Mami, dar la mine n-a venit, ultimele două dăţi, Zâna Măseluţă... 
- Care ultimele două dăţi? 
- Când mi-au căzut dinţii de sus. La ăsta (toc-toc demonstrativ) eram la bunica, şi la ăsta (toc-toc bis) eram aici.
Ruşine mie, huooo, habar n-am când s-au petrecut aceste chestii. Am notat doar primii doi dinţoi. Cred.

 - Păi, uite, acum mai ai două ocazii: dintele pe care probabil ţi-l va extrage doamna doctor, că, dacă are rădăcina mare, nu-l poţi scoate tu, şi celălalt, care se clatină.
- Da.... sper... 

 Prin urmare: e clar care-i treaba cu fiinţele imaginare.
Cum dai bani, cum, desigur, exişti.
Şi te mai şi aşteptăm pe la noi!

Pe repede-nainte

(în care se va dovedi că atât Muţunau cât şi Mamiţuni au deja ample reflexe de adolescent, respectiv hoaşcă senilă)


Vineri seara:
- Muţunau a plecat şi el la film.

La film se ducea văr’su lui Muţ (11 ani) cu doi tineri adulţi (ca să le zicem aşa). L-au luat, deci, şi pe Muţunau. Eu, nimic, încă la muncă. Dăăă, dacă nu mi-a plăcut cartea...

- Da’ la ce film s-au dus?
- La Star Wars!
- A, bine.

Ar fi putut fi Nimfomana, de exemplu.... sau alta trăsnaie... 

Sâmbătă dimineaţa, în lift, în drum spre varii destinaţii, Muţunau, strălucind de încântare ca ditamai supernova, cu colţurile buzelor întâlnindu-se la ceafă (avea un rânjet cam cât o felie de pepene verde de 10 kile....) declară:
- Am mâncat popcorn! Am băut Cola! Am mâncat nachos! Şi creveţi prăjiţi, de la Nordsee, de-ăia de care nu vrei să-mi iei tu! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea!
Eh, tineri adulţi, pun eu mâna pe voi. Cola, ha? (între noi fie vorba, dacă vrei să-i fii simpatic lui Muţunau, cam costă, că junele are figuri în cap, nu glumă)

- Eh, odată pe an presupun că nu pocneşti. Da’ aş vrea să-ţi intre bine-n cap că îţi interzic şi prăjelile, şi Cola.

Muţunau rânjeşte pretins aprobator şi am, aşa, telepatic, confirmarea că se gândeşte la Mătuş’sa-cu-acte-în-regulă.
Care-i dă, de obicei, Pepsi. Ea nu bea Cola. 

(sunt cam singura din tot clanul care militează anti-băut de şampoane)

- Şiii..., cum ţi s-a părut filmul?
- Păi... îl văzusem deja. Da’ a fost 3D. Am păstrat ochelarii.
De-o-se-bit. Ce ziceam de tinerii adulţi? Şi de fulgii care le vor merge?

- Da’ unde ai văzut tu filmul? De Revelion, la H.?
- Nu. H. avea episoadele 4,5,6. Acum am văzut 7.
- Da’ unde???
- Cu tine, ai uitat?

Sincer, da. Uitasem. Complet.

Jalnic.

Muţunau interpelatorul

În drum spre Hibernoiul de Chitară (că noi aşa-i spunem) mă aventurez să parchez pe Monetăriei. Unde, evident, maşinile stăteau de parc-ar fi fost plantate direct din stratosferă - fleaura. 

Îmi încord vajnicii muşchi şofereşti spre a nimeri un loc rezonabil de parcare - nu stâlpi, nu alte maşini, nu pisici răzleţe cu vagi intenţii sinucigaşe, nu călare pe bodyguardul de vis-a-vis, nu de-a latul străzii, etc. 

Estimp, pe Muţunau îl trosnesc, desigur, cele mai importante întrebări din viaţă. 

- Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli? sare el pe bancheta din spate, de zguduie maşina. 

După ce mă calmez realizând că n-am izbit nimic, cum crezusem la momentul primelor sale zgâlţo-ţopăieli, pun, mental, pe lunga listă de „de făcut pentru maşină” şi schimbul de amortizoare şi apoi întreb ritos:

- Auzi? Ce fac eu acum?

- Parchezi! Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

- Parchez. Cu atenţie. Deci aşteaptă. 

- Bine. Da’ de ce bla-bla-bla şi cum bli-bli-bli?

Deeesiiiguur.

Între timp, Muţunau repeta a n-şpea oară întrebarea (n-şpe = 4)  în vreme ce pe mine mă orbesc temeinic farurile unei alte maşini. 

Ba mai trage şi de scaunul meu, să fie sigur că-l observ. 

Îmi sare muştarul. 

- Da’ lasă-mă-n plata Domnului!

Muţunau rânjeşte. Evident, nu e prima dată când avem conversaţia asta (eu parchez des. non stop, chiar). Ştie şi după ce replică a lui mă umflă râsul. 

- Deci te plăteşte domnu’? 

- Hi-hi-hi-hi-ha-ha-ha, da, desigur. Şi acum lasă-mă să parchez, n-am multitaskingu' instalat. 

Muţunau tace. Mă gândesc câ meditează pe tema cuvântului multitasking, nou auzit. 

De fapt, pe el îl preocupă cu totul altă temă, drept care, după ce în sfârşit parchez, se-apleacă profund serios spre mine şi-ntreabă:

- Şi cât îţi dă? 

A venit şi ziua aia

(sursa foto)

- Mami, ce înseamnă „pulă”?

Deci, a venit şi ziua aia. 

- Da’ tu ce crezi că-nseamnă?

- E un cuvânt urât.

- Unde l-ai auzit?

- La şcoală, de la S. S. spune tot felul de cuvinte urâte, mă-ta, din astea. 

N-am reuşit să aflu dacă ştie şi înjurături noi. Păcat, îmi luasem agenda să notez.... 

- Înseamnă acelaşi lucru ca şi puţă, doar că se referă la un adult, behăi eu drept răspuns. Denumirea folosită medical e penis. 

- A, nu ştiam, zice Muţunau.

Na, bine că ţi-am deschis orizonturile culturale. 

- Şi e o convenţie socială ca acest cuvânt să nu fie folosit aşa, toată ziua-bună ziua. Da’ S. ce face, declamă asta non-stop? 

- Da. 

- Ca şi cum ai spune „fuuund!!! fuuuund!!! fuuuund”!!! toată ziulica? 

- Hi-hi-hi, râde Muţunau, da, e caraghios. 

Aştept cu interes restu’ de m, p, f, etc. 

Să se-nveţe cu greul!

Da, e de ziua naţională. Că prea am auzit des lozinca. 

(Şi nu-mi place să văd cum, sub aparenţa esenţei naţionale, se-ndeasă atâtea mizerii)

Aşadar: prea am auzit des că tre’ să mă-nvăţ / să ne-nvăţăm cu greul. În n-şpe ocazii în copilărie. 

Uneori, cu aer consolator - când mi se dădea de făcut ceva (naşpa sau greu) ce oricum aveam să am de făcut mai târziu, ca adult. 

Alteori, pur şi simplu ca mască justificativă pentru abuz. 

Ca-ntr-o tabără de demult, când am primit replica la auzul protestelor privind mâncarea. „Lasă, că trebuie să se înveţe cu greul”. 

Protestele priveau faptul că prânzul de azi conţinea, amestecate, prânzul şi cina de ieri. 

Meniu afişat, urmat, chestii? Vis frumos. Da’ în alt film.

Directorului taberei (un bărbat elegant, bine îmbrăcat, somitate locală, membru într-un pe atunci faimos cvartet de jazz, chemat de administratoreasa uşor depăşită de situaţie - împreună cu profesorii însoţitori, o chemaserăm să ia masa cu noi) nu pututuse să-i pese mai puţin. 

E drept că după o primă sesiune de urlete (asezonate şi cu oarece replici cu esenţă de logică şi relaţii cu clienţii, profund avangardiste pentru vremea aia, din categoria „nu e treaba dumitale să educi aceşti copii, eşti aici ca să oferi condiţii civilizate” şi respectiv „dacă tot ai tendinţa de-a educa, hai, arată-ne cum îi înveţi cu binele”), lucrurile au revenit la un nivel rezonabil. Aceeaşi mâncare proastă, dar aparent neamestecată, în plus, zilnic inspectată în bucătărie - ca să n-avem suprize suplimentare... 

Deci, să se înveţe cu greul! Să desensibilizăm din timp potenţialele victime ale circumstanţelor adverse care, nu-i aşa, ne vor lovi pe toţi, mai devreme sau mai târziu!

E ca şi cum te-ai apuca de făcut, din timpul verii, băi cu apă rece ca gheaţa. Că doar vine oricum iarna, nu-i aşa?

(...da’ dacă mutăm cadrul de referinţă spre vremea-n care apă rece curgea doar câteva ore pe zi, şi caldă doar câteva pe săptămână, se cam schimbă perspectiva... fie şi doar prin faptul că devine vizibil nivelul de abrutizare indus.)

Pentru că această aparent constructivă lozincă asta e, odată instituţionalizată - calea spre abrutizare. (da, instuţionalizarea poate fi şi informală - impusă strict de planul social)

Învăţatul cu greul are o singură destinaţie. Ghici care? Dăăă, tot greul. Că doar asta ştii, a devenit familiar.

E o confuzie majoră întâmplată aici - între rezilienţa care apare, uneori, la intersecţia cu evenimente absurde, cumplit de greu de dus, şi justificarea forţată  a revărsării (profund iraţionale) de violenţă.

(Repetaţi după mine: violenţa e iraţională. Nu de alta, dar dacă ar fi logică, la ce ne-am mai strofoca s-o justificăm?)

Rezilienţa (un concept intrat relativ recent în vocabularul psiho) se referă la capacitatea de recuperare şi / sau reconstrucţie a capacităţilor şi funcţiilor psihice. 

Tehnic vorbind, e definită drept capacitatea unui material de a rezista la şocuri. 

În limbaj de legendă urbană, e ce admirăm la oamenii care nu s-au lăsat doborâţi. Ori, culmea, care au ajuns departe în pofida (sau, aparent, din pricina) unui start prost / zbor frânt. 

Îi admirăm pe cei care, în pofida unor circumstanţe defavorabile, înregistrează performanţe notabile - reuşesc în viaţă, cum ar veni. Ascultând cu urechile ciulite cum şi-au adunat ei puterile şi-au făcut şi-au dres, e mai greu să-ţi treacă prin minte că vorbitorii relatează selectiv, omiţând şi cum au trăit, de fapt, momentele cumplite, dar şi felul în care au reuşit ei personal să le integreze. 

Pentru un om care-şi pierde o mână într-un accident, e logic să-şi continue viaţa şi să încerce fie să-şi depăşească noua stare, fie să nu se lase condiţionat de ea. 

Da-mi pare că nu prea-i cazul să ne-apucăm să ne tăiem o mână ca s-obţinem rezultate mai bune la ceva - nici măcar în materia în care excelează acum victima accidentului.

Ce nu-mi pare subliniat suficient (spre deloc...) e că rezilienţa e profund individuală. Nu apare la toată lumea. Nu apare la fel, peste timp, nici la un individ anume. Nu e regula - deşi, scăldaţi mediatic în excepţii, putem ajunge uşor să credem asta. E suma unor excepţii.

„Ce nu te omoară te face mai puternic” e doar o altă tentativă de consolare raţională născută din şi eşuată în prostie majoră.

Pică însă bine de tot peste paradigma religioasă a imperativului suferinţei.

Rabdă, c-aşa scrie la carte. 

Ei, iaca nu, mersi. Pot să aştept, când e logic să aştept. Da’ cam atât.

„Rabdă” se traduce, de cele mai multe ori, prin „nu pot să te apăr”.

„Rabdă” e limba neputinţei. 

Eu, una, mă enervez intens la auzul ei pentru că (pe lângă justificarea violenţei) promovează pasivitatea (concept cam des întâlnit în spaţiul mioritic), eventual sporadic alternată de izbucniri furibunde, că, dé, s-au cam adunat. 

Şi uite-aşa ne chinuim copiii, ne chinuim unii pe alţii şi halim cu tot cu recuzită decorul dintr-o piesă cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă. De-a cărei moştenire tragică, încă neintegrată, n-am reuşit să ne despărţim încă. 

Nu, alternativa nu e extrema ailaltă, protecţia cu orice preţ, ori răsfăţul suprem.

Alternativa e nepomparea de circumstanţe artificiale şi negonflarea aberantă a celor existente.

(Şăzi ghinişor, cum s-ar zice. Cu calm, dă-i ’nainte, cum zicea englezul.)

Ia hai să-mi educ copilul să se-nveţe cu binele. Să ştie să se bucure el şi să ştie cum să aducă bucurii altora. Mici momente destinse, nu e nevoie de alcătuiri faraonice pentru descreţirea unei frunţi.

Să ştie că există şi răul. Să-l recunoască - dar ca să se poată feri de el, nu să se repeadă să-l îndure în aşteptarea nu ştiu cărei promisiuni de mai bine. 

(din nou, dacă ţinta e binele, ia hai direct acolo).

Să ştie la ce resurse ar putea recurge la nevoie, inclusiv în cazuri extreme. Să ştie că e privilegiat când e privilegiat. Ce e obişnuit şi ce e-n plus sau în minus, din ce vede, are, i se oferă / impune. 

Să nu stea în tiparul unor conserve verbale tâmpite. 

Să ia altfel aminte la vremurile trecute şi să onoreze diferit amintirea celor care le-au trăit. 

Cum?

Simplu. Pornind de la modelul pe care i-l ofer. Trăind fix asta. 

Să nu suprasolicităm copilul! Aşa... şi cu părinţii ce facem?

Părinţii sunt din tablă zincată, deci nu vor păţi nimic.

Cu un ochi la un Muţunau rupt de somn, care azi n-a avut de mers decât la patinoar, la cumpărături (că erau în drum), la film şi în parc (ultima, la solicitarea dumisale), cujet la marile probleme actuale cu care tot dăm nas (noi) în cap (sau zid. partea problemelor, adică). 

Muţunau, care face ochi pe la 7.00 - 7.30 şi închină steagul cam târzior, pe la 21.30 - 22.00, n-are aproape deloc timp de joacă „la liber”, nestructurată.

Petrece cel puţin o oră pe zi în maşină (chestie care mă scoate mărunt dar sigur din minţi), 10 ore la şcoală (din care în vreo două, după amiaza, se presupune că-s activităţile oarecum la alegerea lor...). 

De două ori pe săptămână bagă şedinţe de sală (a câte două ore), pe durata cărora insistă să n-asculte de instructor (bietul om îşi poate da doctoratul în psihologia sportului pe teme de cooperare cu copiii, la cât material didactic de Muţunau îndărătnic a avut de gestionat). 

De alte două ori pe săptămână se dă pe gheaţă (din fericire, cu tot cu patine). Asta la final de săptămână, dar, pe ceas, inadmisibil de devreme (în weekend, pentru mine, tot ce se petrece înainte de ora 3 după-amiază e inadmisibil de devreme).

La toate cele de mai sus îl car eu. 

Care nici eu nu stau bine cu timpul de joacă nestructurată, ca să zic aşa.

De dus, îl duc cu maşina, nu în spinare. Dar e timp pe care nu-l mai pot folosi pentru altceva, şi pe care copilul nu-l percepe ca pe o durată alocată lui (pentru că, atâta vreme cât nu sunt 100% atentă la el, n-are de ce). 

Lasă că aş avea şi alte planuri... şi pentru Muţunau, şi pentru mine. Deocamdată încercăm să scăpăm cu viaţă în registrul realist - fără a mai îndesa multe altele în program. (Kinodiseea, de pildă, a fost o maaaaare provocare, chit că n-am mers la filme în fiecare zi - am bifat, în total, 6 zile din cele 10 ale festivalului, şi din astea 6, 4 au fost de weekend...) 

Problema cu oboseala e că-i ca bulgărele de zăpadă - se tot adună. 

Pentru moment, o să-ncerc să-mi dau întâlnire cu somnul (mai devreme) măcar miercurea şi o s-aştept cu mare entuziasm ziua de 1 decembrie - în speranţa că voi putea dormi până când chiar îmi vine să mă trezesc... 

În alt registru - ilustrări involuntare

La finalul unei întâlniri la restaurant, scot bănetul să plătesc partea noastră de consumaţie.

Profitând de momentul în care cotrobăiam suplimentar în portofel, Muţunau înhaţă, sub ochii comesenilor, 10 lei din teancul deja adunat spre achitare.

- Hei! Pune banii la loc! Sunt pentru nota de plată!

- Dar eu vreau 10 lei! Dă-mi 10 lei. Sunt pentru mine. 

- Dă banii înapoi. Nu ai voie să-i înşfaci aşa.

- Dar i-am furat cinstit!

Na, definiţie pentru dinamica politică actuală. Câtă vreme e sub ochii tuturor, e cinstit.