Deşurubarea mofturilor

Am descoperit că ştim să deşurubăm dopuri de PET-uri; fireşte, ştim să le şi băgam în gură după aia.
Ştim să roadem şi beţişoare de urechi.

Şi ştim, mai nou, să facem mofturi şi crizuţe. Cel puţin când suntem cu somnul nefăcut/neterminat, Hiroshima şi Nagasaki scrie pe tot ce e în jur. Răcnete apocaliptice, urlete, plânsori, dat cu fundu' de pământ, câteodată (din greşeală) şi cu capul (chestie pe care o regretăm imediat, fireşte, prin altă tură de răcnete), pentru fapte groaznice de tipul "tu iar n-ai bască".

Dă-mi. Nu e bine.
Nu-mi da. De ce nu-mi dai /mi-o iei???
Ia-mă în braţe. De ce nu te ridici imediat in picioare?
(în caz că te ridici) De ce suntem aşa de sus?
Vreau jos. De ce nu sunt sprijinit instantaneu?
Mi-e foame. De ce îmi daţi atâta mâncare?
Sete. Iar ceai? Poftim, apă. Apă??? Poate vrei lapte? Lapte??? La ora asta???
Mi-e sooooooomn. Hai la nani. Nu vreaaaaau în pătuuuuuc!!!

Muţunau, potoleşte-te, vârsta pentru crizuţe e 2 ani...
Ştiu, da'tre' să exersam.