Gaşca lui Papuc

- Taaaanti Nuuuuu!!! (voci în cor, în spatele porţii)
Cei mici de statură nu pot deschide singuri. Aşa că se anunţă prelung, politicoso-hăulit, în vizită. Sonerie la purtător!
De cele mai multe ori acolo e însă şi Mihăiţă, care ajunge la cârlig, iar chiotul iniţial se suprapune peste scârţăitul prelung al porţii, zdrăngănitul cârligului scăpat inevitabil pe jos şi zdupăielile trupei invadatoare. E gaşca! Ne onorează cu prezenţa de cel puţin 2 ori pe zi. Ritualul de intrare e respectat sistematic, zici ca au procedură. Dau buzna entuziaşti, şi, după câţiva paşi, încetinesc pentru orientare.
Sunt vecinii de la deal.

Mult timp, casa de mai sus de noi a fost nelocuită. Ultimul ocupant, moşu' Marcu, murise acum mai bine de 25 de ani. Din când în când, treceau pe-acolo nepoţii moşului, adolescenţi-problemă între 15-16 şi, probabil, 20-22 de ani. N-am ştiut niciodată exact care anume din cei şase, pentru că nu-i deosebeam. Erau toţi bruneţi, căpoşi, cu trăsături accentuate, sprâncene groase şi nasuri... ei bine... nu tocmai mici. Câteodată, se distrau stingându-ne lumina, direct de la tablou. (comutatorul era pe exterior)
Tot satul ştia că sunt răi, de nestăpânit, şi că ta'su', drept pedeapsă, îi mai ţinea legaţi în şură. Legaţi cu lanţul. Ceva îmi spune că nu se limita la a-i lega.
Unul din ei îi furase semicursiera lui văru-meu. Când bicicleta a fost finalmente descoperită în şura (podul?) hoţului, după nişte fân, era deja mult prea paradită ca să mai merite recuperată. Turul Romaniei pe biclă, pentru care se antrenase văru-meu, a rămas definitiv nefăcut.

Înainte de 89, părinţii, neoprotestanţi, primeau periodic pachete din America, de la fraţi, vindeau în sat parfumuri bulgăreşti de trandafir şi făceau "câţi copii o da Dumnezeu". Mama lor mergea să nască la oraş. Povestea zice că, sătul de naşterile grele şi multe ale femeii (cap mare, cum ziceam, transfuzii, şi altele...), medicul o întrebase:
- Da' câţi vrei să mai faci?
- Păi, câţi dă Dumnezeu.
- Ei lasă, că nu mai dă, îi legase Mengele trompele.

Într-un an, la ei mergeam după lapte. (Bunica nu ţinea vacă, ei, da.) Era departe, tuma' lângă gară. În drum, mă zgrepţănam prin copaci după alune de pădure, pe o costişă neîngrădită, fără să ştiu, o vreme, că e pământul lor. (nu că informaţia m-a(r) fi oprit...) Nuţu mă suprinsese de câteva ori, mă admonestase blajin, dar nu-i păsase foarte tare de cantităţile industriale colectate în multele-mi buzunare. Plecasem de fiecare dată cu prada.

Ei, acelaşi Nuţu a primit casa de mai sus de noi şi s-a mutat în ea după ce s-a însurat. Tot cu o neoprotestantă. Evident, a urmat festivalul "anul şi cârlanul". Spre deosebire de generaţia anterioară, cei mici de acum nu seamănă fizic aproape deloc unul cu celalalt.

Mihăiţă are 6 ani. Când era mic, nu prea vorbea, şi părea mereu mofluz. Poate că şi era. S-a mai schimbat, e vorbăreţ şi deschis, fooaaarte încântat să stea la taclale. Imită tonalităţile pe care vorbesc adulţii. De la el afli tot. Mai ales chestii pe care părinţii, poate, nu le-ar prea vrea comunicate. Se teme "de gheţari şi de rechini". Vrea să se facă pilot de elicopter. (A aflat de la Teo de ocupaţia asta.) Este cel căruia i se deleagă sistematic responsabilitatea de a-i supraveghea pe "cei mici". Când vin de la grădiniţă, ţinându-se de mână, el e cel care stă spre mijlocul străzii. De trei ani de zile.

Daniel are aproape 5 ani. Are oarece păreri proprii, câteodată suprinzător de elaborate. Ştie să argumenteze. El o să fie bucătar. Dacă discuţiile la care participă îl plictisesc sau îl stingheresc în vreun fel, lasă capul pe umărul stang, ridică un pic din umeri şi conchide finalizator "da' asta-i pacat..." De ce? "Aşa o zis taticu' "

Marcel, care, culmea! seamănă un pic cu Marcel Cerdan, boxerul lu' tante-ta Edith, (nas mare şi turtit, fizic robust) are vreo 3 ani. Nu prea participă la conversaţii şi poate fi găsit, de cele mai multe ori, cu un deget adânc înfiletat în susnumitul nas. Admonestat, îl extrage, jenat. Obisnuieşte să facă pipi în ogradă, indiferent unde, imediat ce îl apucă. Ar vrea să şutuiască, democratic, toate pisicile.

Ana, brunetă cu pielea albă, sprâncenată ca bunică-sa, are 1 an si 7 luni. Vorbăreaţă în particular, e destul de tăcută în vizite, şi nu se dezlipeşte de maică-sa. Nu vine când băieţii "se duc la Muţunau".

Şi la iarnă mai vine unul.
- Daniel, da' voi o să mai aveţi un bebe?
- Îhî! dă din cap împricinatul, sorbind concentrat din socată. N-a mai băut până acum. I s-a cerut să se hotărască dacă îi place şi, dacă, eventual, mai vrea. S-a dedicat temei primite, dar vine cu detalii. Mai naşte mamica unul.
- Da' când? când vine bebe?
- Păi... nu ştiu. Când îl aduce taticu' de la spital. (logic!)

Ana a declarat că ea nu pleacă din patul părinţilor (a fost mutată din pătuc cam de Paşte, când era foarte răcită şi nu putea nimeni să doarmă de plânsetele ei; de-atunci, le-a fost imposibil s-o reloce).
- Păi bine, dar bebe trebuie sa bea lapte de la mama!
- Să bea ca mine, din sticlussă, a decis, peltic, junioara.

În sat nu e apă curentă, se merge la fântână. Ei au însă masină de spalat - manuală. Chiar şi asa, mă gândesc cum de Rodica n-o ia razna. Poate c-o mai ia. Nuţu pleacă de obicei la muncă, pe unde poate, şi ea rămâne şi cu trupa, şi cu casa, şi cu făcutul mâncării, şi cu animalele. Câteodată lasă copiii în grija mătuşă-mii (celebra Tanti Nu') şi o zbugheste la soră-sa, care stă la un kilometru-doi mai încolo. Drept răsplată, Tanti Nu, care s-a invăţat la cafea mult după ce-a ieşit la pensie de la fabrica de cherestea, primeşte periodic cate o capacină.

Copiii par îngrijiţi, sănătoşi şi vioi, iar hăinuţele, deşi nu neapărat alocate fix pe mărimea potrivită (da' la cine sunt non-stop la fix...), li-s curate. Fireste că au picioarele şi mâinile pline de vânătăi, pentru că se aleargă non-stop şi se izbesc de toate cele, toată ziua. Când Marcel a căzut cu capul de scări, şi i-o curs sânge, i-o pus Madalina plasture, uite-aşa, în cruce. Nu poţi spune că-s obraznici - sunt curioşi şi băgăreţi, dar se potolesc imediat ce-i anunţi că n-au voie asta sau ailaltă sau că trebuie să se dea la o parte.
N-am întrebat, dar nu cred că iau bătaie. Seara, tata îi plimbă pe rând cu motocicleta.

Mihăiţă şi Daniel sunt buni prieteni cu Boxie. Marcel se mai fereşte de ea privind-o chiorâş, dar nu mai răcneşte apocaliptic când o vede.
Acum, nu intră in casă, dar iarna, evident, da. Şi iarna se mai uită la televizor, la desene. Ei nu au. e, desigur, pacat. Dar Deni, verişoara lor, a cărei mamă a fost la muncă în Olanda, are televizor. Deni se uită la desene şi mamica (Madalina-bandajatoarea) la filme.
- Păi şi la Deni nu e păcat?
Deni ridică din umeri. Trupa ridică din umeri. Daniel punctează:
- Ba da, e...
- Da' ce e aia păcat?
- ...

Daniel e preferatul lui Muţunau. Şi invers.
Iar Rodica e de vârsta mea.