Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni)

Schimb de impresii despre şcoală cu o prietenă veterană în materie. Fiu-său a intrat la liceu.
Găşti, influenţe, figuri, plete, dificultăţi de armonizare între gaşca veche şi gaşca nouă, etc.

Supriză, tânărul se declară, sub influenţa noului prof, mare amator de limba franceză. Proful nu e mai puţin exigent decât cei / cele dinainte, dar îi tratează cu respect, nu spune lecţia întors cu cheia, pronunţă corect, fără lio şi dio, se străduieşte să-i seducă în spiritul francezei. Se pare că-i iese; la mai mare!


Nu la fel stau lucrurile cu geografia.

De ce?
Simplu.

- Vrei să-mi spui când ai de gând să te tunzi?
Junele, care e vag pletos şi cârlionţat, tocmai se tunsese. Adică îşi scurtase pleata de la 20 la 15cm.
- Nu.

Acasă, mumă-sa încearcă să împace şi capra, şi varza:
- Ştii, profesorii au şi ei nevoie de contact vizual, e tare ciudat să vorbeşti aşa, peste capetele oamenilor... Poate are nevoie să-ţi vadă ochii, sau poate îşi face griji că nu vezi... Cred că i-ai răspuns nediplomatic...
- Da’ am răspuns la obiect. Eu nu i-am spus că nu mă tund, ci că nu am de gând să-i spun când o s-o fac.


Alioooooooo!!!
(servanţii încarcă grăbiţi tunurile mamiţuneşti)

- Da’ nu e treaba ei când şi dacă se tunde fiu-tău. E cel mult a ta şi a lui. După cum nu e treaba lui să-i asigure ei confortul la predare.
- Da, dar...

Mama în chestiune e trainer.
- Auzi, tu ai spune cuiva din sală să-şi dea la o parte părul din ochi sau să se tundă? Sau să se uite la tine că altfel nu’ş ce se întâmplă cu ce ai tu de livrat acolo?
- A, nu. Dar nu e acelaşi lucru.
- Unde vezi diferenţele?

Desigur, linişte.


Daaar.... stând eu, mai apoi, strâmb şi judecând drept, nu, nu e acelaşi lucru.
Deloc chiar, pen’ că e mult mai rău. Ce face cucoana profă e bullying. La drumul mare.

Nu, nu e exprimarea autorităţii profesorale (aia vine de la sine, când vine, îţi câştigi (sau nu) respectul prin modul în care predai).
Nu, nu e grija pentru elev - ce ipocrizie...
Nu, nu e aderenţa la nu’ş ce valori ale şcolii.
Nu, nu e doar debuşeul exploziv al propriei anxietăţi.
Nu, nu e doar orbire profundă în materie de diversitate, incapacitate perceptivă şi rigiditate de-a dreptul catatonică.


E rea-voinţă, violenţă şi recidivă în materie de abuz.

E exemplul clar de de silă futilă versus propria profesie, şi o modalitate patetică de-a mai recâştiga din putere, după ce te-a turtit sistemul. (nu e deloc clar că mai bine te-ai apuca să-l schimbi... )

E incapacitatea de-a te concentra pe ce ai de făcut - neoferind astfel, culmea, fix modelul de lucru disciplinat pe care îl pretinzi de la elevi.

E incompetenţa profesională. Crasă.
(e, din păcate, irelevant dacă îţi aparţine exclusiv sau, ce ironie, nu te-a ajutat şcoala să poţi mai mult)

E exemplificarea perfect întristătoare a situaţiei în care „duamna” (şi, desigur, şi „duomnul”, că tara asta nu e distribuită pe sexe...) trage un piş cu boltă pe el de predat şi se-apucă să se bage-n sufletele elevilor (unde n-a invitat-o nimeni - poate asta e şi problema...) şi să insiste în a se trage ghebos de şireturi cu ei.

După care situaţia poate deveni şi mai nasoală, dacă elevii, încălţaţi cu alte cele, nu deţin şireturi.... şi nici bască...


Cucoană, tu nu dai note pe plete, ci pe ştiinţă de carte. Aşa te fură zilnic peisaju’? Ce alte remarci mai faci faţă de elevi? Le comentezi, eventual, şi alte chestii legate de  aspectul fizic?
(unii dintre profesorii mei se simţeau datori s-o facă. desigur, cu bunăvoinţă, la modul consolator... bleah)


Câtă vreme tu eşti acolo să predai un corp de cunoştinţe şi să verifici înţelegerea (sau, după caz, cum o pretinde programa, făcută de alţi zaharisiţi, abilitatea de redare), nu e treaba ta cine ce plete are.

Ar fi, eventual, dacă pletele elevului ţi-ar intra ţie-n ochi - dar, într-un context normal, asta n-are cum să se întâmple.

Nu eşti egala elevilor. Şi nici nu vei fi. Nu te mai obosi. La început de an, sub toate ifosele şi teribilismele, ai, în ochii lor, un capital considerabil de admiraţie. Da, n-ai zice, având în vedere ce par să pună ei în relaţie.


Dar realitatea e că tot ce ai de făcut, la un minim decent de prezenţă la clasă, e să păstrezi acel capital. Măcar la nivelul iniţial.


Nu vorbim de capacitatea de-a le atrage şi menţine atenţia şi concentrarea.

Nu vorbim despre cât de captivant poate fi, în sine, un om pasionat de subiectul pe care-l predă.

Nu vorbim despre puterea aproape magică de-a ghida efortul de învăţare, stimulând curiozitatea, colaborarea, şi făcând relevante subiectele respective.

Nu vorbim despre a te face plăcut elevilor - de iubit să te iubească mamă-ta, nu cei cărora le predai.

Nu vorbim despre efectele secundare (pozitive!) absolut spectaculoase pe care le obţine un om cu ţinuta corectă.

Nu vorbim despre stabilirea unei relaţii cu fiecare elev (ştii, după părerea fiecăruia, ei au, fiecare, câte o relaţie distinctă cu tine; nu eşti tot aia cu proful de X, Y, Z) în loc de raportarea searbădă, neproductivă şi auto-izolantă, la „clasă”.

Nu vorbim despre pasiunile pe care le poţi stârni pentru materia pe care o predai.

Nici de faptul că ai puterea de-a le schimba viaţa în bine unor alte persoane - aflate momentan în alte ligi de vârstă.


Vorbim doar despre faptul c-ai putea să nu pierzi, ca proasta, capitalul din oficiu. Şi că, pentru asta, n-ar trebui decât să-ţi faci decent meseria. Fără ifose cerşetoare de respect şi fără confuzii de rol.

Ne batem capul cu şpaga?

Eu zic că n-ar fi rău să ne batem capul cu evitarea derapajelor în materie de percepţie a realităţii... ... şi despre cum ne revenim din abrutizarea provocată de atâta abuz sistematic.

... în care povestea cu tableta ia o întorsătură surpinzătoare...

Azi de dimineaţă (post întoarcere din călătorie coclaurică în interes de servici) aud, ca prin vis, boceli muţunautice.

În bucătărie, musiu era de neconsolat. Cu toate binevoitoarele eforturi buniceşti, lacrimi de crocodil, incandescente (jur că ieşea abur din ele...) tâşneau interminabil din ochii dumisale .

 Ce se întâmplase?


După ce se ocupase şi ieri intens cu aceeaşi manevră, fără să fie clar nici ce-l apucase, nici de ce nu se-oprea, nici ce-l împingea, cu toată conştiinţa greşelii, la repetarea hiper-perseverentă a secvenţei de gesturi nimicitoare...

... azi de dimineaţă Muţunau, proaspăt recidivist în materie, îşi ştersese de pe tabletă şi ultimul joc Angry Birds....

Note (întârziate) post-vacanţă: de verificat periodic simetria copilului

Preambul:

Vacanţă. Ah, ce perioadă frumoasă (cel puţin teoretic), pe care, cam de când se termină (una), o cocoşez anticipativ (pe următoarea) cu toate nefăcutele / amânatele / întârziatele din varii motive.
(desigur, vacanţa trece şi nu se-ntâmplă mai nimic din marile planuri; dar câte am, deja, pentru cea-care-va-veni....)

În asta s-au întâmplat soamne şi odihne, în suficient de bună măsură cât să vreau să programez bi-săptămânal Ziua Somnului (de exemplu miercuri ne culcăm mai devreme - era să zic „orice ar fi”, dar am destulă ţinere de minte... şi sâmbăta (sau duminica) ne trezim de voie. asta ar însemna reducerea sesiunilor de/ renunţarea la patinaj. printre altele. hmmm)

N-am fost la mare (drumul, ca drumul, dar gândul la aglomeraţia de la destinaţie a fost suficient de represiv, imaginar vorbind, ca să decid că mai bine mă culc la loc). N-am făcut Marea Curăţenie Socialistă din Octombrie în casă (ci doar Marea Pregătire şi Micile Dereticări Strict Necesare) şi nici ordine în hăinuţe. Sau de-asta am făcut? (cum ziceam, cu tot somnul, oboseala a rămas).

Muţunau s-a bucurat de câteva zile de munte şi de mai multe zile de lupte anti-buniceşti pentru şefie-n casă. (Partidul Muţunautic de Guerilla milita de zor pentru nespălare pe dinţi, televizor non-stop şi alte minuni asemănătoare).

***

Această perioadă edenică (traversată fără prea mari belele, afară de o spaimă (pân’ la urmă nejustificată) de arsuri solare) s-a terminat brusc acum 3 duminici, oarecum pe fondul unei inivitaţii aniversare.

(Şcoala a început, oficial, pe 15. Neoficialo-pregătitor, ar fi putut începe de oricând am fi vrut, întrucât continuăm sub acelaşi acoperiş cu grădinilă. Ezitasem între 1 şi 8 septembrie, cu gând că antrenamentele matinale preliminare nu strică. La grădi puteam ajunge şi pân’ la 9, la şcoală e ceva mai strict, limita e 8.30. Dorinţa de-a accepta invitaţia a înclinat balanţa spre startul pe-ntâi).


Aşaaa... dar liniştea dinaintea furtunii s-a cam terminat luni-marţi (1-2 septembrie), cu ocazia descoperirii faptului că Muţunau, varianta îmbunătăţită post-vacanţă, poseda una bucată gambă de dimensiuni obişnuite (a se citi grisinice) şi ailaltă era dublă.
(n-am poze. dar se vedea de la metri distanţă...)

După lupte seculare care au durat treij’ de ani, am dedus că nu-i fractură, că nu-i ruptură musculară şi că, prin eliminare, ori e pişcat de oarece juvine veninoase (s-au lansat şi ipoteze mai fanteziste, gen Zogru), ori s-a-nţepat în nu se ştie ce, iar scărpinatul intens şi frecvent au făcut restul.

Pentru posteritate, declarăm, specific, că nu se schimbase culoarea pielii, că nu apăruseră pustule, că avea semne clar de scărpinici („bănuţul” tare care se formează sub piele) şi de intensă compresie (dacă-i aruncam o monedă pe picior, ar fi sărit înapoi - moneda, nu piciorul), precum şi oarece fierbinţeală locală, dar că, în pofida acestor elemente, Muţunau ţopăia de zor într-un picior, pretinzănd că totu’ e-n regulă şi că nu-l doare nimic.
Cum ziceam, soldatul sovietic merge pe sub apă cu ţigara aprinsă (mai puţin când e pus să se deplaseze per pedes pe distanţe scurte pe care ştie că le făcea cu maşina, caz  în care jalea şi protestele ating cote demne de subiecte mai bune).

Nici până azi nu-i clar care-a fost cauza belelei, dar momentan situaţia s-a egalizat, via comprese reci, verze zdrobite, un pic de Baneocin, de orice eventualitate, oarece unguent anti-alergic - Dermodrin, de la Montavit, recomandăm călduros - şi varii remedii homeopate şi nu numai.
Mai avusesem pe listă şi heparină, şi ibuprofen, dar am preferat să nu ajung la ele decât dacă chiar nu se putea altfel. S-a putut.

(În ce priveşte varza: ce-mi plac remediile naturiste! Dacă a mai rămas ceva nefolosit din medicament, de obicei îl poţi mânca.)


Revelaţia cu privire la posibila sursă a înţepăturii a venit via căzătură muţunautică pe ambii genunchi, cu şurub (există vreun campionat mondial de căzături la care participă Muţunau, pe furiş? întrevăd, în tumbele lui, oarece echere, şuruburi şi Tsukhahare. şi sper să se dea premii în bani!prietenii ştiu de ce)

Şi anume: post petrecere aniversară, Muţunau trăsese una bucată trântă spectaculos de împleticită peste un tufiş din parc. Ori s-a-nţepat în el (şi-a şi făcut oarece reacţie alergică la plantă... sau la insecticidul pe care-l presupun cu generozitate împrăştiat pe-acolo...) ori a deranjat vreun monstruleţ din tufiş, care l-a vampirizat pe loc.

În orice caz, de la episodul cu gamba am ajuns la cabinetul medicului homeopat.

Unde, în aşteptare, am putut observa prim-planic dinţanii de rechin (până atunci neobservaţi).

După care am băgat dentist.

După care Muţunau a băgat muci şi tuse.

Şi oarece deranjamente intestinale, desigur. 

Toate astea, într-o săptămână. 

După un pic de pauză condimentată doar cu căzături (care-s atât de obişnuite, încât abia după nişte zile m-am întrebat dacă nu e cazul să mai fac o programare - la oftalmolog!), prima zi de şcoală s-a finalizat şi cu braţul drept îmbogăţit cu o leziune de tip şniţel - de-aia la vederea căreia te crispezi instantaneu, ştiind visceral cum a fost făcută: dintr-o căzătură prelungă, târâită...

In rest, desigur, suntem bine-merci. Standardele pot să difere... 

 

„Tu îl pedepseşti pe Muţunau?”

Întrunire de părinţi şi copchii, că tot e(ra) zi cu soare. La un moment dat, grupurile de discuţii se fragmentează şi, cam între patru ochi, urechile mele recepţionează întrebarea discret adresată:

- Tu-l pedepseşti pe Muţunau?

Pe loc, pauză de gândire cu gura căscată.

L-oi fi pedepsind? Am, cu siguranţă, momente-n care-mi vine să impun punitiv diverse restricţii prezent-viitoare, doar că mi-e clar că, făcând asta, nu pedepsesc, ci de fapt mă răzbun pentru varii ofense mai mult sau mai puţin imaginare, majoritatea mai curând de ordin emoţional decât factual.

Etajul doi de cugetare virează rapid spre imaginea de părinte pedepsitor / nepedepsitor, cu pretenţiile aferente (de mare justiţiar, respectiv mare amator de libertăţuri) şi, desigur, inscripţiile de profil de pe soclul statuii din curte.
„Desigur, altfel ce s-ar alege din el? Vrei să devină derbedeu? Şi aşa, dacă laşi lucrurile după el...”

„A, nu ce oroare! Cum să-l pedepseşti, vrei să-i strici copilăria? Păi da’ când să mai facă boacăne şi el, dacă nu acum?”
(desigur, variaţiunile pe oricare dintre teme ar putea continua ad infinitum / nauseam)

Etajul trei, spre auto-contemplarea propriei auto-etichetări. Vaaai, dar ce-o să zică lumea despre mine, în raport cu subiectul...
Dacă m-aş situa într-o categorie anume, chiar mi-ar păsa de reacţia celor din jur? (emmmm... nu. regrete eterne eroilor noştri. maximum de reacţie la reacţie ar fi, cel mult, o oareşcare durere la başcheţi. de ce? simplu. din câte-mi amintesc, în papucii mei sunt numai eu).


Şi totuşi... (înainte de a mă încăiera intens cu inamicul solipsist imaginar), eu când l-am pedepsit ultima dată pe Muţunau?

Când îl tot trimiteam, acum aproape un an, mai devreme la culcare din motive de agitaţie turbată la vreme de seară?
Da, numai că făcea ca toţi dracii, printre altele, de oboseală, aşadar aşa-zisa pedeapsă era mai curând remediu logic. (da, ştiu că în privinţa asta calc pe apă adâncă. la intersecţia cu varii ţicneli religioase, până şi focul iadului ajunge să fie trecut la remedii... eventual, homeopate...)

Când, zilele trecute, l-am pus să şteargă cu radiera urmele pe care le făcuse cu tălpile pe pereţi?
Asta e, mai curând, remedierea logică (şi practică) a consecinţelor. Câtă vreme pereţii sunt curaţi / nu murdăreşti nimic, n-ai decât să stai cu roatele-n sus pân’ la (următoarea) apocalipsă.

Când, prin primăvară, i-am uşurat puşculiţa de echivalentul unei şedinţe de patinaj la care (trimis cu însoţitor, că eu aveam de mers altundeva) a refuzat să participe, din motive imaginare?
Sau aici vorbim (cu apa adâncă aferentă) de transpunerea în practică a principiului „nu ne batem joc de bani”?

Când, acum vreo lună, am pus instant în practică sancţiunea dinainte anunţată?


Mi-e că în temă de pedepse cam facem nişte mari confuzii. Perseverent şi cu flamura sus arborată, nu aşa...


În plan social, aderăm de zor la formula „pentru abaterea X, vei lua pe cocoaşă Y”- scopul declarat fiind limitarea (de frică) a abaterilor X. Cam asta e, dintr-o anume perspectivă, esenţa legilor, să te înfigă-ntr-un tipar agreat de comportament. Cât de bine gândit e ăla, e cu totul altă poveste...

Poate locuiesc eu în peşteră, sub o piatră, dar n-aş zice că abordarea funcţionează. (nu, nu mă mişcă argumentul spăimos „da’ vai, da’ în absenţa pedepselor, ar fi şi mai haos”, pen’că deoarece prefer să n-amestec realul şi imaginatul).

Degeaba pedepseşti dacă nu repari boacăna - un exemplu concret fiind povestea locală legată de delapidări - doar recent, din ce ştiu, s-au apucat tribunalele să dispună expres recuperarea prejudiciilor - pân’ nu demult, furai şi, dacă (ghinion!) erai prins, anchetat şi trimis la mititica, excursia era un fel de taxă suplimentară, căci de păstrat, cam păstrai potul.


În plan personal, am vaga senzaţie că primează dorinţa de răzbunare - această minunat de falsă credinţă în compensarea universală că, dând un pumn la loc, ai echilibra nu’ş ce magică balanţă mai mult sau mai puţin karmică. (urlă şefu’ la tine peste zi? urli şi tu cu prima ocazie la cine apuci. era copilul? ghinion. ei, las’ că se-nvaţă cu greul).


In realitate, n-ar strica o privire atentă, ne-mbârligată-n reguli şi hamurabice prinţipuri, la consecinţele concrete şi imediate ale chestiunii.

De regulă astea-s pe două nivele - pur practic, real, concret („ai murdărit tricoul / vărsat apa / dat foc la casă”) şi, respectiv, reflectat emoţional - „mă enervez, că doar ţi-am zis de o mie de ori să fii mai atent” & „acu’ ce ne facem” / „iar am de muncă (să repar ce-ai stricat)” / „de ce te-oi fi lăsat de capul tău” / şi, favorita mea, „ce-o să zică lumea” / „să nu mă faci de râs”.


Dacă vrei să te enervezi (tu pe tine, cu mare sârg, şi talent în a pretinde că de fapt X te enervează, ca şi când ai fi vreo maşină de spălat, cu butonul de enervare turbo-diesel în plină vedere), stai fromos în zona de reflectare emoţională. Nu care cumva să mişti în front!

În acest fel, sigur îţi vor veni în minte toate pedepsele posibile - nu durează mult până se rupe conducta.

Dacă îţi poţi ţine însă-n loc plesnirea venei pân’ ţi se-arată care e, concret şi nimic mai mult, beleaua, s-ar putea să descoperi că onor progenitura din dotare poate să strângă de pe jos, să spele, să lipească jucării fărâmate (şi/sau, bonus, să priceapă, în final, de ce îi tot impui atâtea precauţii) şi, minunea minunilor, să caşte ochii suplimentar la runda următoare de dezastre (uneori înainte de-a le comite. cel mai des, după).

Nu, n-o să devină brusc Zâna Atenţiei - dar nici nu vei mai avea atâta treabă post-dezastru.


Ce-i de făcut însă-n situaţiile-n care reparaţia nu pare-aşa de evidentă?

De întrebat, prima dată, dacă nu cumva tentaţia era prea la-ndemână (1) şi, respectiv, ce vrea de fapt micul contravenient (2).

Întrebătoarea din ziua cu soare avea, drept caz concret, situaţia în care fie-sa îi tot băga deştele-n gură fratelui mai mic (nou-născut de mic). Asta, deşi întreg familionul îi ţinuse în repetate rânduri conferinţa de presă cu degete murdare = germeni, nou-născut= imunitate scăzută, purtări neglijente= posibile dezastre, şamd), şi fetiţa păruse (sau spusese) că pricepe.

Îhi.

Şi totuşi, de ce-i băga degetu-n gură? (nu mă lansez în speculaţii, mă gândesc că puteam s-o întrebăm pe contravenientă).
Şi dacă ar fi fost spălată pe mâini, devenea, pentru mamă, suportabilă imaginea biberonului temporar?
Ce alte purtări de substituţie (mângăie-l pe tălpi, etc) puteau intra în joc?

***

Da, de pe margine e simplu să-ţi dai cu părerea. În plin schimb de replici pe teme de evenimente ridicătoare de tensiune, însă, deşteptăciunea pare a se fi dus, misterios, departe, de suflet cu spiritu’ scării.

Da’ dacă mi s-a aşezat mâţa pe teancul de haine proaspăt spălate şi le-a-mblănit zdravăn, ce fac? O bat (şi ea se-aşează data viitoare din nou) sau îi limitez posibilităţile de acces la bulendre, atât cât pot?


Copilul nu va face din prima ce-i ceri - şi cvasi-niciodată nu va acţiona conform aşteptărilor idealiste ale părintelui. La o primă privire sinceră-n jur, se vor revela hoarde de adulţi care nu fac nici ei de-astea....  (sigur, e doar vina mamelor lor. mamele lor... !!!)


Uneori, mi-e că, în loc de emis pedepse, sau de văitat intens, ca-n povestea cu drobul de sare şi obrocul, mai bine-ncerci să limitezi accesul la dezastre (fie verbal, fie spaţial, fie exersând concret variante de conduită - ca atunci când înveţi copilul să urce / coboare pe-o scară).


Altfel, desigur, există, în aceeaşi poveste, şi varianta-n care urci faraonic vaca pe şură.


Aşadar, eu-l pedepsesc pe Muţunau?

Da, îmi vine. Des, de alfel.
Da, mă găsesc des în situaţii în care realitatea sare gardul compus din toate predicţiile mele.
Da’ pân’ la urmă-ncerc să stau strâmb şi să judec drept care-i baiul concret şi cum se repară el.
(între noi fie vorba, spală Muţunau la tricouri... da’ de făcut figuri la mâncare, tot face, cât China)

Deseori, leacul nu e pedeapsa, e perseverenţa-n susţinerea regulii / a comportamentului valorizat.

Şi criteriul corect de discernere e fix enervarea parentală - dacă pocnesc de nervi, e semn că, oricât de enervant suplimentar ar fi, am de lucru la mine, nu la pedepse pentru copil.

Nu de alta, dar şi de administrarea ălora ar trebui să mă ocup tot eu.

Momente istorice cu transmis haine şi făcut obsesii muzicale

Familionul nostru extins are o mare tradiţie-n transmis haine (atât de veche şi de amplă, încât cred c-a devenit deja obligaţie. urmează să descoperim că ne-a intrat şi-n ADN).

De la mamă la fiu n-ai zice, totuşi, c-ai avea ce transmite - poate doar oarece încălţări sport mai bine păstrate... având în vedere şi vitezele diferite de creştere ale tălpoanţelor muţunautice. Poate şi oarece geci sport...

Ei bine, avem şi altele.

Cam acum vreo două luni, în disperare de cauză (a se citi toate tricourile se descoperiseră a fi profund murdare, inscripţionate atent cu meniul fiecărei zile...) am tras, din raftul meu, de un tricou alb, simplu, mic, cu mult elastan, rămas acolo de pe vremea când aveam dimensiuni care-mi permiteau să nu intru pe uşă doar pe cant, şi l-am arătat Muţunaului.

Al lui a rămas.


***

În materie de obsesii muzicale, e de menţionat că eu cânt fals. Cum însă mi-s printre ’ăi (nu foarte numeroşi) care aud muzical cât să se crispeze autentic la falseturile majore, dar de cântat, cântă tot prost, de obicei nu mă lansez vocal decât când e de gonit discret musafirii (la aniversări fac, cu succes şi entuziasm, play-back, când vine momentul sonor la-mulţi-ani-ic).

Muţunau, mândru moştenitor al mamei sale (pe craca ailaltă ar fi fost ceva voce...da’ se pare că nu s-a lipit) n-are însă instalată această auto-cenzură, drept care mi-a behăit zile-n şir (tot acum câteva luni) şansoanele dumisale preferate.
Pentru că nu n-ascult posturi de radio contemporane şi pentru că el cânta extrem de fals, m-am apucat de reconstituit versurile (treabă grea, că şi alea erau redate după ureche) pân’ am descoperit via google şi cu puţin noroc suplimentar (ceva fond sonor de mall) că una din opere aparţine Deep Central şi ailaltă lui Smiley. Cred.

 (Nu mulţumesc, pe această cale, cui o fi mediat ascultarea la grădiniţă a operelor; mă puteam lipsi)

Despre interesanta confiscare & adaptare a cântecului preferat, în episodul viitor.

Zânul măseluţă

Previously on Twin Peaks:

- Vreaaaaau pizzaaaaaaa!
A cinşpea cerere a zilei. O pizza, din când în când, mai ales una în ai cărei producători ai încredere, n-a omorât pe nimeni (cel mult, jeleşte contul bancar), dar de-aici şi pân’ la a face din asta meniul zilnic e cale lungă.
- N-am bani.


Salt înainte-n timp (cu dublu şurub, desigur), până-n dimineaţa zilei de azi, când cel mai somnoros omuleţ din lume era-nghinontit intens de mumă-sa întru trezire:

- Bună dimineaţa... ia să vedem ce ai tu sub pernă... ce ţi-a adus Zâna Măseluţă...
Sub pernă, 100 lei.

Între noi fie vorba, era fix suma împrumutată de Mamiţuni de la Fondul Muţunautic cam acu’ vreo 6 săptămâni, ca să-şi puie benzină (nu chiar ei înseşi, maşinii), şi rămasă nereturnată din motive de secetă financiară. (Fondul Muţunautic este alimentat periodic, de Paşte, Crăciun, ziua de naştere şi alte ocazii festive şi nu este, în mod obişnuit, cheltuit pe tătie prostiile).


Da, iau bani de la copil.
De fapt, nu ştie nici că statul îi dă lunar alocaţie. (mă rog, indirect ştie, c-o mănâncă & bea).


Înapoi la operaţiunea de trezire:
- Bună dimineaţaaa...
(lemn)
- Hai să te dezbrac de pijama, poate aşa ti-i trezi...
(a mers)

Peste 5 minute, un Muţunau în chiloţi întindea bancnota către mumă-sa, cu un aer blazat:
- O sută de lei... ia-i tu, că şi aşa n-ai bani.

Moment istoric cu dinţi

Înainte

După

Urmează (cândva) poza cu micul monolit alb.


Nu mă pot opri să nu constat asemănarea cu rechinii. (de fapt, rădăcina dintelui de lapte s-a dovedit a fi atât de zdravănă şi bine-nfiptă, că nu prea avea cum cădea fără ajutor)

 Între timp am performat şi povestea cu zâna măseluţă şi vom perfoma, desigur, şi povestea cu radiografia panoramică.

Cinefil îngrozit - Devil's Knot

Dacă tot e vacanţă (atâta câtă mai e - refuz să-mi dau seama, cel puţin până în decembrie 2015, că vine şcoala), am purces, via IMDB şi nu numai (nu mă iau numai după trailer, mie-mi trebe sinopsis), la selectat filme - în ideea (complet neancorată în realitate) c-aş mai avea vreme să le văd curând.

Cum n-am criterii anume, altele decât curiozitatea şi, eventual, interesul faţă de un actor / regizor / motiv de premiere a unui film, alegerile sunt destul de ... eclectice, să zic aşa.

Iar rezultatele, desigur, corespunzător de surprinzătoare. Că uneori mă trezesc cu mult mai mult decât îmi imaginam eu.

Cam aşa au stat lucrurile şi cu Devil’s Knot, la care m-am uitat ca să văd în ce film joacă împreună Reese Witherspoon şi Colin Firth.

Într-unul regizat de  Atom Egoyan. E vorba de un caz real, o poveste îngrozitoare din America anilor 1990 (1993, mai precis. contemporan, ai zice - dacă mai trăieşti cu impresia că, pe dinăuntru, această mare şi glorioasă naţiune a trecut de secolul XVI), cunoscută şi sub numele de West Memphis Three.

Pe scurt, într-o după amiază, trei copii dintr-un orăşel au plecat la plimbare cu bicicletele.
Nu s-au mai întors niciodată.
În scurt timp după găsirea lor, poliţia a prezentat drept făptaşi trei adolescenţi, şi drept motiv satanismul.
A urmat un proces lung şi aiuritor, la finalul căruia cei trei puşti au fost găsiţi vinovaţi în baza unor dovezi strict circumstanţiale, a vânătorii de vrăjitoare şi cu concursul unor erori făcute de poliţie (probe pierdute, etc) - la implicaţiile cărora n-a mai stat să se gândească nimeni din sistem.

Nu e clar nici până-n ziua de azi ce s-a întamplat. Puştii au fost eliberaţi în 2011, după o campanie foarte amplă, în baza unui artificiu judiciar (înţelegem c-am fost găsiţi vinovaţi, deşi noi zicem că nu suntem) menit să le ofere libertatea în schimbul garanţiei că nu vor putea da statul în judecată.

Să tot iubeşti sistemul...

S-au făcut mai multe documentare şi filme. Exista (poate mai există, nu ştiu) şi un soi de fundaţie creată în sprijinul puştilor. Presupun că s-au scris şi metri cubi de articole pe subiect.

Trailerul Devil's Knot:


Înregistrare wikipedică a cazului, aici.
Sinteză, aici.
Mai multe detalii despre tot cazul, aici.
Sinteză cronologică pentru uzul studenţilor la drept, aici & aici.
Interviu cu Damien Echols, aici.

Detalii despre documentarul HBO din 1996, aici & aici.


Dincolo de detaliile cazului real (de pe urma cărora am ajuns să mă gândesc dacă Muţunau va merge vreodată neînsoţit undeva, înainte să iasă la pensie), am apreciat felul în care filmul pune delicat în evidenţă neclarităţile factuale, încărcăturile emoţionale de toate felurile (de la delirurile religioase de tot soiul, prin derutele adolescentine şi până la suferinţa mamei) şi demenţa intensă a sistemului, chior, surd şi brutal, atent doar la el însuşi.

Şi la faptul că n-am văzut mai nimic despre părinţii celor trei adolescenţi.

Şi după aia m-am ascuns sub pat, ca să pot tremura de groază în linişte.

Cinefil(i)

Pe ultima sută de (mili)metri de vacanţă (aceste cuvinte ne doare), intensitatea holbărilor în ecran a crescut exponenţial.
(nu şi discernământul aferent, dar ce atâta pretenţii...).


Aşadar, văzut-am:

Evadare de pe Pământ


Primele 20 de minute conţin, după mine, toate clişeele posibile la care te-ai putea aştepta din partea unui film american - şi încă vreo câteva în plus.

Muiţunau s-a declarat mulţumit de proiecţie, chiar şi in absenţa traducerii (nu era o versiune dublată şi eu n-am dovedit chiar tot deloc simultaneriatul...)



The Lego movie:



O, daaa, a zis Muţunau.

E chiar reuşit, merită văzut.



Maleficient


\
Bine-bine, Angelina, coarne, aripi, chestii. Da' filmul unde e?
(Mamiţuni, post-vizionare)



Pompeii (nic' nu ştii, Jon Snow, da' la ce pătrăţele prezinţi, ce mai contează)



Aici, interesul muţunautic a fost mare.
Faţă de vulcan, desigur.
(gladiatori? antichitate? Roma? imperiu?  neah...)

Motiv pentru care am scos de la naftalină (youtube-ască şi nu numai) documentarele BBC şi NG (şi nu numai...)
De la un moment dat încolo m-am pierdut în explicaţii care de care mai piroclastice şi, când nu m-au mai ţinut cunoştinţele şi memoria, am dat-o-n Wikipedia.



The fault in our stars - visul amatorilor (cinefili) de bocit intens.



Văzut, desigur, fără Muţunau. Am vaga senzaţie că oricum n-ar fi stat să-l urmărească...




Din categoria "sifoane vag simpatice", avem Winter's tale (pe care cineva a insistat intens să-l facă. şi l-a făcut. beleaua e că fără să se hotărască dinainte  (şi să şi comunice asta, prin intermediul filmului!) dacă-l vrea fantasy, realist, spiritualo-aspiraţional, sau altcumva. nu, titlul nu e destul pentru asta)



Russell Crowe merită însă toţi banii.
A, şi calul.



Love punch este al doilea sifon, oarecum mai palatabil.


Am văzut în el o doză semnificativă de auto-ironie, ceea ce-l mai scoate din belea...


Am încercat şi Ted, dar am cedat nervos în mai puţin de 20 de minute.




Aşa c-am trecut la artileria grea - Philomena



În timpul căruia m-am gândit la lista luuuuungă de abuzuri instituţional(izat)e comise, de-a lungul timpului, pe tot mapamondu'. (m-am oprit relativ repede, că mi s-a făcut rău) 

Cele de genul ăstora descrise-n film par şi mai intense cu cât e clar că erau şi perpetuate, peste zeci de ani, pur crud & perfect inutil.
Dar, cum e greu să retractezi, să-ţi ceri scuze şi să repari (pe scurt, să treci peste faptul că tre' să te faci bou, singur), s-o ţinem langa, că principii, că valori, că stai să vezi.


Evident, filmul a stârnit controverse, căci nu puţine glasuri & tastaturi s-au ridicat în contra Philomenei (nesimţita! doar a semnat contractul) şi-n apărarea ilustrei instituţii cu ifose supreme. Bleah.

În concluzie, film bun. Foarte bun.



... şi August:  Osage county.



Făcut (gurile rele zic că prost) după o piesă de teatru. Şi mai visceral decât primul.
Mie  (cu tot visceralul, sau poate tocmai de-aia) mi-a plăcut.

Şi, da, Meryl Streep ar putea să-l joace, de Oscar, şi pe Scooby Doo.

Văratice (2)

Ursuleţii spălători, unul mai bronzat şi mai solid, unul, nu:

Voinicul pescar amator (e o tehnică nouă şi sofisticată, de dat cu pietre-n capetele peştilor):

 

 

Nu prea-mi e clar la ce folosea maieul: 

 

Baloneria, desigur.

 

Gardul şi coliba au binişor peste 30 de ani, dacă nu mai mult; până acum 4-5 ani, în spatele copacilor erau alţii, înalţi şi frumoşi - demult ajunşi lemne de foc - şi prin curte era şi iarbă - rasă definitiv de inundaţii.
Are aer de litoral - şi locul e, de fapt, mult mai spre munte.

Muţunau înjură, înmulţeşte şi se însoară

Nu neapărat în această ordine şi nu neapărat integral din proprie iniţiativă.
(aceasta este relatarea prezentă a unor evenimente ceva mai vechi... de vreo luna-două, aşa...
sau trei?
eh. detalii)


În vizită (de parc) la prietenul-siamez preferat (intitulat geamănul lui Muţunau de către ilustra sa mamă). Alergături, strigăte, căzături, cocoţări pe garduri (dintr-un variu motiv, anume antrenamentul de profil, Muţunau suferă mai puţine leziuni când se caţără versus când aleargă) şi şutări de mingi.

- Stop! solicit eu, în imediata apropiere a unei maşini & iminenta manifestare a unui şut.

Desigur, comanda trece neobservată. Mingea porneşte apoteotic spre roata maşinii. Muţunau se crispează catastrofic, semn că ţinta fusese cu totul alta.
- Căcat! Pizda mă-sii!
(cel puţin asta par să aud eu)

- Gata, acasă.

Bocete.

Scurtă conferinţă de presă, care aminteşte suduitorului înlăcrimat Magna Carta a mersului în vizite - fără vocabular de toaletă, fără scuipături - anterior anunţată, recapitulată, subliniată şi răs-subliniată. (numai nu l-am pus s-o scrie de 145 de ori)
La prima încălcare, plonjăm în maşină şi plecăm, că doar aşa am stabilit.

 - Daaaa’ nu maaaai faaaaac...
- Da’ ai făcut deja.

Evident, nazistu’ regulilor (adică eu) are câştig de cauză. După un sfert de oră de tranziţie şi tras sistematic de toate gardurile / mâinile / potenţialele obstacole-n calea nemiloasei întoarceri acasă.

Acu’, tehnic vorbind, înjurăturile nu fuseseră incluse-n lista de aşa nu - căci nu-mi trecuse prin cap că ar fi cazul.
Eroare remediată.
(A ţinut, oricum, să-mi explice ulterior că de fapt el spusese căcatu’ pizda mă-sii... Ah, mai mare flit pretins educativ decât corecturile din motive gramaticale nici că există.)



***

Întâlnire individuală de final de grădiniţă (să tot fi fost mijloc / final de iunie...)

- Păi, zice educatoarea, cu fişele frumos structurate-n faţă (pe capitole de observat pentru feedback, nu aşa....), Muţunau face x, y, z (chestii de vocabular, limbaj şi îndemânare) şi nu face a, b, c (chestii de politeţe şi relaţionare - pe care nu le face decât când şi dacă vrea ceva anume de la tine, altfel, n-avem).

Dezbatem punctual 1-2 situaţii concrete, pe urmă ne-ntoarcem la fişe.
- Aşaa... matematică...
- Da, zic eu, benoclându-mă intens peste foile ei.
- Muţunau plus matematică, zice, cât se poate de serioasă, educatoarea...
- Egal love! zicem amândouă într-un glas.

Eu, hlizindu-mă, ea, serioasă.

- Nu, pe bune, zice, în vreme ce-mi bagă sub nas oarece foi cu două rânduri de scris. Îi place, aşa că i-am dat să facă înmulţiri, şi face, aveţi aici exemple de înmulţiri de numere mari, fără trecere peste ordin.

Mă holbez, neîncrezătoare, la şirul de calcule de tipul

2341 x
MSZU
     2
4682

Primele 2 rânduri de cifre sunt scrise ferm, ultimul e clar pictat de Muţunau, de cele mai multe ori uşor ezitant, dar fără semne de corecturi.

- Da, şi copiii îl admiră, că ştie să facă înmulţiri!
- A, deci de aia mă teroriza pe mine în maşină pe teme de cât fac 5 x 40?
- Probabil.
- Credeam că doar extinde, de la 5x4 = 20 la 5 x 40 = 200.
- Nu.
- Păi el nu ştie să adune.
- Nu e nevoie.


***

Întâlnire de hol, la grădiniţă, cu mama unei colege a lui Muţunau.

Cum, necum, doamna mă pune la curent că fie-sa a prezentat acas' candidatura lui Muţunau la postul de ginere al lu' tac'su (tac'sul fetei) şi că a fost printre singurele (sau singura) acceptată, din motive pe care (dacă mi-or fi fost cumva spuse) nu mi le amintesc nicicum.

Regret că nu mai reţin exact replicile - era savuroasă relatarea - dar am prins esenţialul, şi anume că eram cuscre.

Epopeea, desigur, continuă - cu tot tacâmul, de la pupături pe obraz (tânăra în chestiune fiind pupăcioasă de felul ei, c-am tot văzut-o salutând aşa de nişte anişori încoace destul de mult popor grădiniţesc...) până la salturi de tip placat rubgyst la vederea Muţunaului. (în definitiv, şi el mă tratează la fel când mă duc să-l iau).

Evident, Muţunau nu reacţionează în primele 2-3 secunde - ceea ce poate fi înregistrat drept acceptare - apoi, ferm, o împinge pe "nevastă” cu ambele mâini. "Nevasta” perseverează în varii feliuri - de la cerut ajutor până la ghiontit cu indignare când Muţunau nu face ce vrea ea.
Înţeleg că se şi scuipă intens - ea cere ceva, el nu reacţionează, ea protestează sau îl împinge, el o scuipă, ea, după caz, fie plânge, fie îl scuipă şi ea.


Post-plecare de la grădi, în debutul vacanţei de o lună, într-o seară (a treia sau a patra...), din senin, Muţunau declamă:
- Ce bine că, acum că nu mai merg la grădi, nu mă mai freacă I. la cap că mă iubeşte!

Eu, fiară insensibilă, izbucnesc în râs.
Muţunau, post procesare proprie, reconsideră:
- Cel puţin o vreme...

Văratice

Muţunau hălăduieşte pe varii coclauri, turbat de libertate şi leşinat de uimire să constate că există şi drumuri (de ţară) pe care o poate zbughi nesupravegheat!

Uăăăă!

De mai multe ori!!!!

Uăă-bis.

Da, poate.
Pe distanţe extrem de scurte, între noi fie vorba, şi pe drumuri extrem de necirculate (căci mai trecea câte un cal / poate chiar bisăptămânal).


Copchiii vecinilor mai au puţin şi îl zeifică pentru că, deşi nu merge încă la şcoală, ştie o mulţime de lucruri, mama, chiar şi despre densitatea apei (hă? cum o fi venit vorba de-asta?), eu cred că o s-ajungă preşedinte!

Judecând după politica românească, ultima precizare e, oricât ai machia-o, profund insultătoare.


Mă rog, prezumptiva zeificare are-n dosar şi forma fizică extrem de apreciată.

Care, zic, cam devalorizator, aşa, aia de grisină? (m-am abţinut. aş fi zis sticks. interesantă treaba asta cu pluralul luat de singular, dacă tot veni vorba)

Nuuuuu. E pentru că aleargă foarte repede!


În plus, bagă-n el intens fragi şi căpşuni (la căpşuni m-am mirat; dar, să zicem, vor mai fi fost unele mai întârziate...) şi, desigur, nu doar mănâncă smântâna, literalmente o aspiră. De afine nu s-atinge, le vrea pe cele mari, gonflate, nu pe cele mici.


Mă bucur că se simte bine & are o stare de spirit bună, poate reuşesc să mă inspir şi eu din ea.

Nu sunt exact în cea mai bună formă, de o vreme încoace.

Problemul şpinos: mâncărea

Acum 2 luni:

- Pasteeee! Uraaaaa! 

(orice fel de paste. de orez, de porumb, integrale, eventual din sârmă ghimpată, nu conta. mergeau cu sos, cu urdă, cu piure de roşii, cu peşte, cu orice. simplu, rapid, bun) 

Acum 2 săptămâni:

- Paste???? Bleahhhh. 

Mai ieri:
- Bine, fac o concesie şi mănânc tot.
(concesia, desigur, era făcută propriului stomac ghiorţăitor, rămas şomer după prea multe ore de nemâncare. neprezentată deloc, însă, ca atare.)

 

Susnumita soartă, care fuse crudă astă dată, este pe larg împărtăşită de mai toate favoritele anterioare (a se citi pariuri sigure, identificate după oarece bătăi de cap similare) - mozzarella (o, nu! nu mozzarella! ce de-a gustări rapide s-ar putea compune cu ea), supă de roşii, salate... chestii înalt aprobabile pentru înalta instanţă mamiţunească. 

Notă: principiile alimentaţiei copileşti, cel puţin conform reperelor actuale, sunt cele de mai sus: simplu (nu răs-gătit), rapid (de azi pe azi, dat fiind că, se ştie, orice mâncare expiră iremediabil in secunda-n care Muţunau s-a ridicat de la masă), bun (hrănitor, adică, nu bun la gust; asta fiind, de altfel, tema celor mai mari dispute pornite de Muţunau şi veşnic-schimbătoarele sale preferinţe)

Desigur, la grădi nu comentează decât 2 zile din 5. Dar se scoate acasă.

Pe scurt, cum găteşti, zi de zi, feluri ne-monotone, rapide, calculate exact pe dimensiunea apetitului muţunautic (deseori încurajat dictatorial, în ultima vreme... pe fondul vizibilităţii crescute a coastelor, care, în obosiţii ochi mamiţuneşti, mai au un pic şi devin vizibile şi de sub palton), din ingrediente ieftine şi uşor de găsit?

Nu ştiu.
(cam multe criterii imperative, oricum)

Am avut nişte tentative de a planifica mesele, uitându-mă frumos în frigider şi multele cămări, depozite şi debarale, sub detestabilul slogan „asta avem, asta mâncăm”. (susţinut, ce e drept, de faptul că, la cumpărături, selecţia e mai curând atent făcută).

Variantele de planificatoare găsite pe net ori nu s-au potrivit cu preferinţele, ori presupuneau ingrediente de negăsit, ori cumpărături zilnice, ori ore-n şir de gătit (n-am).
Mai caut.
(şi ore, şi planificatoare)

Nu mă încânta şi nu mă încântă nici acum (deşi ar fi comodă) varianta din copilăria-mi proprie, în care comiteai o oală de supă/ciorbă care se mânca... şi ea, când se mânca.. eventual după o răsfierbere preventivă. Oricum, cu Muţunau ar fi impracticabilă.

Venirea verii (a se citi a zmeurii, pepenilor, murelor, etc) a eclipsat însă povestea cu planificarea, pe care, cel devreme, o putem relua din toamnă.

Povestea decurge în felul următor:
- se înhaţă Muţunaul de o haripă şi se face inventarul ingredientelor
- în aceeaşi formulă, se aleg felurile de mâncare aprobate pentru fiecare zi din săptămâna următoare
(cam pe miercuri-joi, planificarea, invariabil, sucombă. dar perseverenţa, nu-i aşa, e cheia succesului)

Mai lipsesc panoul pe care să punem la vedere alegerile (sub formă de desene + text, desigur), şi, ultima etapă de măiestrie, ca Muţunau însuşi să se apuce de gătit conform planului.

Să zicem că panoul are oarece şanse de realizare...

Viaţă. Haos. Tort

Încă n-am depăşit momentul anterior menţionat (mai ales că are ecou în alte răni încă ne-nchise), dar m-a furat peisajul, şi m-am trezit defilând, mai mult din inerţie, în alte direcţii.

 

În ultima vreme, tot defilez prin varii aspecte sociale, în vreme ce, de fapt, aş vrea repaus şi somn. Cei din jur zic că le par, totuşi, vie. 

Am supravieţuit aniversărilor muţunauto-mamiţunice (financiar vorbind, c-a fost realmente un stres, oricât de la minim am ţinut poveştile).

 

Pentru musiu, am târât copiii la expoziţia de rechini de la GrandCosmos. Merită vizitată, deşi e mică, relativ puţin bogată în informaţii, şi mai mult mi-a plăcut cea cu insectele mecanice (despre care n-am mai apucat să scriu; descărcarea disciplinată a pozelor (ca şi decantarea evenimentelor zilnice) e pe lista lungă de chestii care mă depăşesc complet în ultima vreme - pân' la stadiul în care a devenit aproape de neconceput c-ar putea să existe). 

 

 

 

 

Copiiilor, după cum se poate vedea, le-a plăcut din cu totul şi cu totul alte motive decât cele la care m-aş fi aşteptat eu. Sărbătoritul a şi adormit un pic la film.

 

Ultima cameră, despre care n-aveam idee că există, a suscitat oricum cel mai mare interes. 

(expoziţia are, pe scurt, 3 zone - una cu dinţi, mulaje şi modele la scară; una de tip cinematograf surround, cu un documentar relativ dezlânat, dar devenit spectaculos, din cauza proiecţiei, şi 2 "lacuri” de ţopăit), şi o a treia, mai de joacă, aşa... cel puţin în asta am transformat-o noi)

 

 

Sărbătoritul s-a declarat neplăcut suprins de faptul că tortul (pe care-l prestasem în aceeaşi dimineaţă, în paralel cu restilizarea pletelor din dotare) era tiramisu (deci prăjitură, da?) şi nu tort - deşi, datorită "corsetului", mima bine. 

 

Tehnic vorbind, nu era nici măcar tiramisu, pen' că n-avea nici rom, nici ness, ci ananas şi coacăze. (astfel, acoperişul grădiniţei n-a sărit în aer).

A lăsat circa 2 litri de sirop (c-am vrut să mă asigur că pişcoturile nu rămân tari, da?) şi a fost pus în farfurii cu polonicul (timp scurt de refrigerare + lipsă gelatină = love. fleaşcă love). 

Da' acum cine să le mai numere... mai ales că, exceptând 2 destinatari, restul au halit tot şi, a doua zi, păreau, cu toţii, tot vii (şi neafectaţi de vreo deraiere pe fond alimentar). 
(o ipoteză demnă de verificat de fiecare dată când găteşti cu ouă crude)

 

Pentru ilustra mamă a ilustrului, am mers, ulterior, în grup mic (şi, mărturisesc, cu tablete, în speranţa c-am putea beneficia de puţină linişte) la un restaurant vegetarian despre care avusesem păreri bune în materie de mâncare, servire şi atmosferă (liniştită, calmă, destinsă). Terasa, în mod special, era de interes. 

 

Părerile favorabile despre mâncare şi servire au rămas. Cele despre atmosferă, nu tocmai, pentru că, de la un moment al serii încolo, o tânără doamnă (despre care tind să presupun că încerca să predea cursuri de dans oriental şi se gândise c-aşa era bine să-şi facă oarece reclamă) s-a apucat de performat printre mese.

Fără vreun anunţ prealabil şi cu muzica... destul de tare e puţin spus. Cum nu mai fusesem demult la locul cu pricina, n-am idee dacă nu cumva reprezentaţia n-o fi fost deja în meniu - drept care nimeni n-a mai simţit nevoia s-o anunţe. 

Ca să mă pot înţelege cu comesenii (aflaţi, toţi, la mai puţin de juma' de metru distanţă) trebuia fie să şuşotesc intens în prima ureche vecină (nu, n-a mers), fie să zbier (nici asta n-a mers mai mult). Drept care m-am declarat oficial agresată, atât de reprezentaţia subită, cât, mai ales, de nivelul sonor. 

 

Am conspirat, la un moment dat, cu privire la trimiterea copchiilor, în scop ambuscator, peste doamna dansatoare. Nu, n-am comis-o (nu cred, oricum, că s-ar fi dezlipit vreunul de zeul angribărdsic, mai ales că se revedeau (cel puţin Muţunau) după săptămâni bune!), dar manevra e de reţinut. 

 

Inutil de precizat că eu la restaurantul cu pricina mai ajung doar dusă cu forţa. Păcat. 

 

În rest, multe şi mărunte, din care merită menţionate: 

Muţunau a fost exportat la bunică-sa, pe fondul vocalizelor doritoare (de ambele părţi). Am o vagă senzaţie că motivele ce-au stat la baza cantatelor cu pricina se vor fi evaporat fără urmă în mai puţin de 24 de ore, lăsând după ele 2 personaje care se privesc năuc, cel puţin când vine vorba de motivul pentru care s-au procopsit unul cu altul. 

Pe musiu, din păcate, îl atrage cel mai mult televizorul (de care noi nu servim, că doar ăla ar mai trebui să-mi mormăie-n cap). Cel puţin momentan, am renunţat să mai combat (şi) pe frontu' ăsta, şi m-am mărginit la a da instrucţiuni cu iz de reguli. Inutil, deoarece, până una-alta, Muţunau pare a dispune de un detector de telecomenzi cu rată de succes de 100%. 

 

Mă aşteaptă prima noapte dormită fără lumină-n nas (celebra lampă de sare care TREBUIE să stea aprinsă) şi una din puţinele dimineţi în care, teoretic, mă trezesc de voie. 

Sau de nevoie, în caz că sentimentul referitor la halul în care arată casa câştigă. 

 

N-am cules decât 15 kile de piese Lego de pe jos (laolaltă cu întrebările retorice referitoare la (propria) nebunie temporară, impulsuri de achiziţie şi varii promoţii) şi orice idee binevoitoare cu privire la reasamblarea lor a dispărut uluitor de rapid. Multe din ele erau sub covor, pe unele am avut onoarea să mi le dezinscrustez de pe tălpi. 

(au fost, cred, vreo 4 sau 5 maşinuţe - prin asta înţelegem nava lui Han Solo, personaj demult donat la grădiniţă, în semn de simpatie, nu se mai ştie cui, oarece maşină (sau elicopter?) de poliţie şi o cisternă (sau o benzinărie, ceva, plus o altă măgăoaie ceva mai mare. Muţunau le-a montat cu o perseverenţă şi pricepere care m-a lăsat cu gura căscată. Pe urmă, la demontat şi amestecat cu o viteză pe care-am găsit-o la fel, dacă nu şi mai şocantă, De unde reiese că poate n-ar strica să mai închid gura, din când în când...)

În rest, pe fondul lentorii modemului de net, care, dintr-un variu motiv, a decis că viteza a' mai prima e "melcu', ţuşti!" (de unde şi, cu o excepţie, absenţa pozelor...) aştept să-mi revin. 

Mai repede câştig la loto, cred - iar eu nu prea joc.