- A, dar evident că trebuia să ai băiat! Eşti exact genul de mamă de băiat!
- ... ???
- Da, da, e foarte clar!
- Hă?
Dacă în loc de "răspunsul" de tip Standard-Gâgă aş fi putut emite-n timp util o întrebare ceva mai articulată, poate c-aş fi aflat dacă există realmente tipologii de mame, frumos separate pe căprării în funcţie de sexul progeniturii. Aş fi putut chiar spera, eventual, la lămuriri detaliate referitoare la caracteristicile esenţialmente distincte ale categoriilor.
Doar că m-am blocat instantaneu la auzul sentinţei. (bu-hu-huuuuuu!)
Există mame de băiat/băieţi şi, disjunct, mame de fete?
E, aşa, vreo predestinare la mijloc? O calificare anume? Vreo marcă distinctivă? Un quelque chose?
Eşti mai jmecheră când eşti ici sau colo?
Le descalifică asta pe mamele care au şi fată, şi băiat? Ar trebui cumva să dea unul sau mai mulţi dintre copii? Să-i schimbe?
Există, atunci, şi alte tipologii, gen mamă-de-copil-unic, mamă-de-doi-copii (cu sau fără disjuncţiile suplimentare pe sexe), mamă-de-trei...? Mamă de copil blond/şaten? De copil cu păr creţ/păr drept? De preşcolar/şcolar/licean/student... etc?
Uşor Orwell, îmi pare. Dac-ar fi să luăm lucrurile în serios.
Tratându-le însă cu bunul simţ din dotare, mai aproape, adică, de justa lor valoare (destul de scăzută...) îmi vine-n minte (ah, analogiile astea...) următoarea discuţie, purtată (desigur, la masă) între două cetăţence, una subţirică, una, nu tocmai:
- A, păi asta cu greutatea e genetică! Dacă n-ai genele [bune], te-ngraşi!
- Şi, fireşte, asta n-are nici o legătură cu cât bagi în tine, nu?
Nu e greu de ghicit cine avea farfuriuţa cu porţia ’a mai mare.
Aş presupune cinic că (în cazul dolofancei) scuza „genetică” îi servea drept carte blanche în a putea păpa tot timpul „ceva” mai mult.
Nu cumva asta facem şi când vorbim despre creşterea copiiilor? Operăm, adică, din plin şi nu mereu explicit, via obişnuinţă care substituie nefericit şi imprecis reperele validate?
Căci, ca să existe mama-de-băiat şi mama-de-fată, ar trebui ca la baza dihotomiei să stea conceptul că băieţii sunt complet altceva decât fetele. O specie distinctă.
Desigur, fetele diferă de băieţi. Cel puţin anatomic vorbind!
Da-n rest sunt oare diferenţele (de orice fel) sistematic mai mari între sexe, sau în cadrul unuia dintre ele?
Ce anume zicem că ştim? Mai precis/specific...?
De unde anume ştim concret?
Nu cumva suntem sistematic (că doar pare mai simplu... şi viaţa e oricum greu) portdrapele de stereotipuri?
Desigur, clasificările şi etichetările servesc la ceva. În doza potrivită, susţin cunoaşterea. În exces şi depărtate de conţinut, se iau de mânuţă cu ipocrizia.
Nu cumva ajung, la un moment dat, să ne consume?
Mă uit în jur la exemplele de adulţi aparent competenţi social (şi profesional) care, la ei acasă, au nevoie de asistenţă pen’că nu ştiu unde li-s şosetele. Care n-au intrat niciodată în şcoala copilului. Care ştiu să mănânce, dar nu să se obosească să-şi strângă farfuria. Pentru că nu e nevoie/nu e treaba mea.
Care, la o privire detaşată, se disting esenţialmente nu prin apartenenţa la un anumit sex (cum ar fi uşor de ştampilat), ci prin neajutorare, prin dependenţă. Ipocrit deghizată, desigur, în putere - nu fac asta, că doar are cine face în locul meu.
Care nu-s nici întregi, nici (cu, eventual, excepţia extazelor inchizitoriale produse de simpla aderenţă la normă) fericiţi.
Pentru că nu-şi sunt niciodată pe deplin suficienţi (nu au cum), ci veşnic aşteaptă validări externe, în absenţa cărora reacţionează de parcă li s-ar fi furat butelia. (într-un fel demenţial de ironic, aşa şi e).
Nu cumva, în „virtutea” unor stereotipuri de gen, ajungem să creştem drept fete nişte momâi utile, decorative şi, dacă s-ar putea, nederanjante, şi, drept băieţi, nişte loaze incapabile, veşnic& gratuit cu coada sus, gata de scandal?
Fetele „sunt responsabile”, „gătesc”, „fac curat”, „spală”, „se poartă frumos”, „alină”, „nu vorbesc urât”, „au grijă”, „nu riscă”.
Şi nici nu câştigă. Şi nici n-au destulă încredere în sine. Şi nici nu ştiu să se aprecieze - pentru că n-au fost deloc învăţate-n direcţia asta, ci doar descurajate feroce.
De parcă le-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 20-30 de ani militează în spatele aceluiaşi geam gros de ignoranţă, pentru fix aceleaşi comportamente? Că se sacrifică inutil? Că nu ştiu decât să se plângă sau să critice, nu să se bucure? Că n-au curaj? Că se consideră proaste / cetăţeni de rangul doi? Că le ia ani întregi să se scuture de ce li s-a inculcat? Că se ofilesc prematur?
Băieţilor nu li se cere, concret, mai nimic. Se presupune că sunt, precum celebutantele de la Hollywood, faimoase prin simplul fapt că-s deja faimoase, deja suficienţi, de la/prin naştere.
Poate, dat fiind că treburile casnice nu-i privesc, li se mai solicită să se ducă s-alerge pe-afară, ca să nu încurce/spargă/rupă în casă.
De parcă i-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 30 de ani unii tot acolo sunt? Incapabili să facă legătura între prezenţă, maturitate şi îndatoriri într-un cămin?
Că, dac-au tot fost sistematic suflaţi în fund de mamiţa, n-au habar de politeţe & de consideraţie? (chiar, cine-or fi cucoanele astea, "politeţe" şi "consideraţie"? stau la scara cealaltă?) Ba chiar le sancţionează?
Că, dacă tot nu-şi pot purta integral de grijă, intră în relaţii bizare, doar de dragul celei mai palide asemănări /nostalgii?
Că nu prea ne înţelegem? Că ne diferă radical abordările... şi aşa mai departe?
Cred că-i posibil să fim în situaţia de-a perpetua (fără sens) reperele unor vremi trecute, când, din motive tehnologice, forţa fizică şi implicit vulnerabilitatea (temporară sau aparent permanentă) erau singurele baze pentru specializare şi rol. Repere internalizate via familiaritate.
Nu vreau s-o fac, din postura de mamă, şi eu.
Am avut mai mult de câştigat de pe urma neaplicării stereotipurilor ("regula" a fost, mai curând, să-mi urmez experienţial curiozitatea înainte să decid ce mi se potriveşte).
Caut metode să transmit libertatea şi deschiderea.
Post-scriptum: printre altele, şi de aici mi s-a tras imboldul de-a scrie despre stereotipurile de gen.
Postări
8 comentarii:
Nu cred ca exista mama de baiat sau de fata (ideea in sine mi se pare comica :D) si stiu ca mi-am propus sa depasesc stereotipurile cand am sa il cresc pe cel mic. Si cum nu ma stiu genul care iti baga mancarea in gura ci mai degraba cel care iti pune lingura in mana si te invata ce sa faci cu ea, zic eu ca o sa fie bine...
Doar ca, desi pana acum am reusit cu succes sa-l tin departe de vesnicul albastru/bleu de care m-am lovit mai ales in primele luni, uite ca totusi sunt putin lovita in aripa de impartirea pe sexe : nu-l imbrac chiar in roz si probabil ca nu am sa ii cumpar papusi (ok, pana acum nu i-am luat nici pistoale)... Si problemele de genul asta vor deveni si mai multe si mai spinoase mai tarziu.
ei, asa ca o joaca poti sa spui 'mama de baiat/fata' si poate te referi la faptul ca mama respectiva despee care spui asta este mai hotarata, mai egoista si neempatica poate, mai baietoasa in general sau, din contra, mai delicata, iubitoare si cu alte caracterisitici feminine mai accentuate. dar, evident, este doar o prostioara sa faci astfel si nu stiu care ar fi ideea sa pui niste etichete de acest fel. ok, sa zicem ca sunt 'mama de fata' dupa niste criterii, so what? doar n-o sa imi imbrac baiatul in rochite si o sa i pun fundite in cap doar ca sunt 'o mama de fata'
Hihi, MihaelaMaria, pastrand analogia (pe care si eu am dedus-o din articol) eu sunt o autentica (chiar nesimtita si infigareata) mama de baiat. Care, culmea, am o fata dupa care sunt iremediabil innebunita. La fel de innebunita cum voi fi si dupa alti baieti sau fete pe care o sa le am, ai mei biologic sau adoptati, cum o vrea al de sus.
Mamituni, chapeau, foarte, foarte frumos scris. Din pacate, aceste tipare de educatie se practica si, daca nu le folosim noi, bunicile, de exemplu, tot le folosesc: trebuie sa fii curata ca de, esti fetita. Sau hai sa strangem, ca esti fetita. Numai ce mi-au auzit mie urechile. Eu ii cumpar ANdei masinute, pentru ca pausi primeste de peste tot. Ii plac, dar la fel ii plac si lui Mutunau (ia sa incerci) pentru ca sunt ala varsta cand se identifica cu jucariile sau macar le personifica. Dar, a se juca cu papusi sau cu masini nu-i face mai mult fete sau baieti. Spre exemplu, eu am fost o fata norocoasa care s-a jucat si cazematele si a avut si trusa medicala sau bucatarie de jucarie. Ma intreb daca vreun baiat va primi vreodata al treilea set de jucarii de care vorbeam. Presupun ca nu, doar e baiat. In schimb baietii de-afara se uitau cu jind la noi si ne sterpeleau jucariile cand stateam pe paturica. Dintotdeauna, impartirea pe sexe s-a practicat in acest fel: ne-am imbracat copii diferit, i-am tratat diferit, in functie de sex. E greu de scapat de asa ceva. Si, intr-o anumita masura (sanatoasa) nici nu e nevoie, dar trebuie sa ne invatam copiii mai multe despre respectul de sine, despre empatie, despre a se face utili, despre meseria ca bratara de aur, lucruri care nu au a face cu sexul de care apartin.
:):):)
Si mie mi-a fost aplicata aceasta eticheta. Dar am avut prezenta de spirit sa intreb: "Adica?!?"
Si mi s-a raspuns: "Esti mai dura, mai independenta, mai abitioasa, asa, de felul tau."
Eu i-am cumparat la al meu baiat colectia "Fifi si floricelele", de imi ziceau toti "De ce? E fetita?!", i-am luat masina de spalat de jucarie ca e fascinat de masinile de spalat, i-am luat bebe mergator de-a bushilea ca sa mearga dupa el, are bluzite roz, suzeta cu inimioare lila.
Ignor cu desavarsire aceasta prejudecata.
Dar asa am fost crescuta. Si eu si fratele meu si se vede din plin in casnicia lui.
La mine trebuie sa ma cam lupt cu fraza "Dar asta e treaba de femeie..."
Revin, pentru ca se potriveste: taman i-am luat carucior de jucarie :-))). Nu de alta, dar e mort dupa asa ceva cand le vede prin parc si cand am vazut unul langa mine in magazin, pac, l-am si inhatat. Acum astept sa-i vad figura cand se intoarce :D.
He he ... eu eram foarte sigura ca am sa fac baieti (numai!) si-am sa fiu foarte fericita crescandu-i. Iaca-ta. :))
din pacate, in zilele nostre te numesti "OM" daca esti incadrat intr-unul din multele stereotipuri inventate de societate... ceva gen o ierarhizare a gloatei.
Peste tot in jurul nostru intalnim stereotipuri, si multi dintre noi duc "traditia" mai departe transmitandu-le din generatie in generatie, pentru ca "asa trebuie". Nimeni nu va stii sa iti raspunda la intrebarea de ce trebuie facut asa, dar totusi o fac, refuzand sa gandeasca sau sa se lase incurajati sa isi dezvolte anumite laturi ce ies din tiparele stereotipurilor impuse de societatea in care traim.
Daca vrem sa schimbam ceva, pentru multi dintre noi e dificil deja, insa avem sansa sa ne crestem copiii incurajandu-i sa depaseasca barierele sterotipurilor... dar cred ca acest lucru trebuie facut cu o oarecare moderatie, deoarece riscam sa ii transformam in niste anti-sociali, care vor ajunge se fie respinsi de societatea in care traiesc, tocmai datorita acestei neincadrari in nici un stereotip.
Neapartanenta la stereotipuri duce la etichetarea indivizilor. ceva gen: ala e gay pentru ca gateste, coase si face curat sau baietelul ala are un comportament deviant deorece se joaca cu papusile sau fetita aia e baietoaica pentru ca joaca fotbal, iar mai tarziu va ajunge cu siguranta genul de femeie-barbat... Astfel de exemple gasesc cu miile. Sunt peste tot in jurul nostru, dar tot mi-as invata copilul sa nu se supuna stereotipurilor!
Zu,
da, are o latura comica. Ma tem ca are insa (departe de discutia asta) si una tragica...
Si eu am interzis armamentul :)
In rest, ghici cine impinge cel mai hotarat carucioarele roz, de jucarie, cand ajungem noi la Real!
Cum a reactionat piticot la vederea celui cumparat de tine?
MihaelaMaria,
Uite, esti ("tehnic" vorbind) mama de baieti. Ai zice despre tine ca esti neempatica, de pilda? Sau ca, daca esti empatica, te-ar descalifica asta cumva?
Pe mine m-a crispat gandul c-ar exista o "norma" de maternitate legata strict de sexul copilului.
Zoozie,
pari, ce e drept, oarecum haiduca :))
Multumesc pentru compliment, ma bucur ca ti-a placut postarea.
Da, etichete exista. Pacat, asa cum zici, ca ne pierdem vremea cu ele, in loc sa ne ocupam mai mult de lucrurile care conteaza cu adevarat, si-n preajma carora nu e cel mai important daca esti femeie sau barbat. Ci cum te comporti si ce realizezi.
Sinziana,
e geniala asta cu Fifi!
La capitolul "e treaba de femeie" eu de obicei raspund ca stau la tigaie, dar sa fie de fonta :))
Ignoratul e, in privinta asta, o politica de bun simt.
Alina,
conform stereotipurilor legate de comportamente, tu ai cel putin un baiat. daca nu cumva doi :))
G.,
eu cred ca daca te deranjeaza ceva, orice, e cazul sa te apuci sa schimbi.
In ce proportie incerci si in ce proportie reusesti e alta discutie.
Legat de presiunea mediului: sa zicem c-am cadea de acord, de pilda, ca lumea e din ce in ce mai nepoliticoasa. Ce faci, o inveti pe Maria sa fie mitocanca? Sau incerci sa-i transmiti modalitatile de a se impune prin politete, cu diplomatie, intr-un fel care sa-i permita sa se auto-protejeze?
Cam asa vad eu ca s-ar intinde plaja alegerilor .
Trimiteți un comentariu