Câte ceva despre întoarcerea la servici. Şi despre oboseala aferentă

Lucrez cu normă mai mult sau mai puţin întreagă (a se citi "mai chiulesc") de la începutul anului, aşa că am avut suficient timp la dispoziţie pentru concluzia că m-am săturat până peste urechi. Şi asta, cu toate că locul de muncă nu mai e cel de dinainte de naştere (inutil solicitant, cu şedinţe aberante începute la 16.30 sau, eventual, la 18.00, şi la prea mare distanţă de casă) ci unul mult mai prietenos cu mămicia.

Aş vrea să mă pot întoarce acasă unde să mămicesc de zor şi să mă ocup, în cele câteva milisecunde care mi-or mai rămâne, de lucrurile care-mi plac. Nu mai vreau să ma simt non-stop contra cronometru şi să am în fiecare dimineaţă senzaţia că încerc zadarnic să mă deghizez în om serios. (încă n-am reuşit să fac nimic ca să depăşesc definitiv prejudecata cum că, în mediile corporatiste, haina face pe om).

Nu vreau să-mi mai pese de trafic şi să mă terorizeze faptul că, din pricină că 3 cetăţeni cu volan s-au gândit să înfunde o intersecţie, timpul meu de călătorit se triplează.

Nu m-am văzut niciodată casnică (gătesc ca o cizmă şi-s uber-leneşă) şi nu mai departe de acum un an şi jumătate îmi plănuiam minuţios evadările periodice spre lumea adulţilor, care mă umpleau de calm şi energie.
Acum vreau 'napoi.

Acum, când am parte din plin de conversaţii anoste cu persoane majore care nu pot sau nu vor să tacă, da’ greu reuşesc să aibă predicat în propoziţii, dar’mite idei interesante, îl prefer de departe pe Muţunau, recitând peltic, dar cu patos, Un pitic /foarte mic/făcea baie/-ntr-un ibric. (versiunea lui prezintă unele litere lipsă)

Aş vrea să am casă şi curte şi să cresc vreo 3-4 copii. Momentan, obiectivul pare total nerealizabil.


Drept care mă-ntorc la manierele în care întoarcerea la servici poate fi făcută suportabilă.

În primul rând, dacă munca e una considerată plăcută, iar colegii pricep prin ce treci, totul e mult mai simplu.

Am avut zile-n care, din pricina nopţilor agitate, n-am putut ajunge mai devreme de 11.00 la birou, şi, când am făcut-o, mă clătinam mai ceva ca piftia; am avut momente-n care a fost clar şi pentru marţieni că-mi pierdusem şirul ideilor şi că uitam de la mână până la gură; am avut parte de sprijin, de oameni care mi-au suplinit, din proprie, iniţiativă, responsabilităţile, fără comentarii (că m-or fi bodogănit ei in petto ori cu glas tare e altă poveste).

Am avut (şi am) parte de discuţii interesante şi utile despre copii, pentru că, judecând după numărul de copii ai colegilor, ne-am putea deschide lejer o grădiniţă. De un castron de salată, foarte util în zilele-n care-ţi uiţi mâncarea acasă, la fel ca şi portofelul. De înţelegere în zilele-n care trebuia să plec înainte de 5.

Cu toate astea.... nu mai pot. Nu-mi mai place. Am, periodic & prea des, episoade de tipul „cine mi-a stins lumina”. Când mormăi dimineaţa în maşină nu-mai-pot-nu-mai-pot-nu-mai-pot. Şi, ce să vezi, chiar ăsta e adevărul.

Nu m-am refăcut niciodată după (prea) multele nopţi nedormite. N-a fost vreme.

Nu mi-am regăsit ritmul. Eram extrem de iute şi binişor structurată înainte de naştere. N-aveam nimic împotriva lucratului în plus. Volumele mele de muncă puteau ajunge să fie impresionante. Mă puteam concentra în mod absolut sublim.
Toate astea ţin de trecut. Cred că-s ascunse bine în aceeaşi cutie maaare în care-mi sunt şi încălţările mărimea 36 care nu mă mai încap. (şi-n care m-am cam resemnat că, dacă nu cumva aleg să le tai vârful, tălpoanţele mele de hobbit nu vor mai putea încăpea niciodată. în calitate de stăpână a susnumitelor tălpoanţe, încă sunt în căutarea explicaţiei ştiinţifice pe deplin lămuritoare. aia cu îngrăşatul nu ţine)

Nu pot face faţă tuturor rolurilor pe care trebuie să le umplu. Angajat, contribuabil la stat, mamă de copil energic, patron de bonă şi/sau coordonator de bunică, manager de bârlog personal, şef peste aprovizionare, reparator de giucării şi rezolvitor de probleme, etc. M-am săturat să curgă toate cele înspre mine, şi eu să sfârşesc prin a fi, invariabil, cocoşător de obosită, irascibilă, neatentă şi în urmă cu toate cele.
(Pretind că nu mă vait, doar constat)

- Da' ce-i aşa de greu?
Iaca, pentru mine e. Totul. Nu era, da' din când în când, devine. Cam des, zic.

Mă simt ca şi cum aş fi pusă s-alerg nişte metri garduri fără să mi se dezlege în prealabil picioarele.

Mă mai descarc ici şi colo (de exemplu aici). Da’i doar un paleativ... Nu am dat peste formula de echilibru.
Ce mă-ngrijorează e faptul că nu cred c-o să se termine / schimbe vreodată în (mai) bine.

Ştirile pe scurt, iar

Am debutat grădiniţeşte. Cred. Asta pentru că-n prima zi (luni) am ajuns preţ de 2 ore, iar în cea de-a doua, deloc. Prezic un viitor luminos!
Ce să vezi, copilul s-a trezit târziu (se dusese la culcare inadmisibil de târziu, ce-i drept) şi am scăpat şi tramvaiul ăla care vine rar, a zis Bunica, deloc, dar absolut deloc pasiv-agresivă pe teme de grădiniţă (pfffiiuuuuu...)

Se prefigurează nevoia de-a angaja din nou bonă, ceea e nu mă umple de extaz.

Nu mai vreau la servici. Dar, despre asta, într-o postare viitoare.

În rest, ninge cu nori, pisica Tifsy (Tipsy) a p’ecat ’a g’ăădiniiiţăăă (când nu e în raza vizuală) şi ne-am apucat de ceea ce tehnic vorbind se numeşte spus minciuni.
Spre pildă, omuleţul a explicat detaliat cum a mâncat el orez cu lapte la grădi. În condiţiile-n care avem martori şi dovezi că meniul nu a conţinut aşa ceva.

Şi cred că mai erau de povestit varii chestii (din categoria „cum să faci 700km într-o singură zi, pe şoselele patriei”, din categoria „sper ca peste 20 de ani să am mai multă minte de-atât” şi din altele), dar, de obo, nu mi le mai amintesc momentan.

... în care Mamiţuni filosofează încâlcit despre stereotipurile de gen (I)

(Sursa)

- A, dar evident că trebuia să ai băiat! Eşti exact genul de mamă de băiat!
- ... ???
- Da, da, e foarte clar!
- Hă?

Dacă în loc de "răspunsul" de tip Standard-Gâgă aş fi putut emite-n timp util o întrebare ceva mai articulată, poate c-aş fi aflat dacă există realmente tipologii de mame, frumos separate pe căprării în funcţie de sexul progeniturii. Aş fi putut chiar spera, eventual, la lămuriri detaliate referitoare la caracteristicile esenţialmente distincte ale categoriilor.

Doar că m-am blocat instantaneu la auzul sentinţei. (bu-hu-huuuuuu!)


Există mame de băiat/băieţi şi, disjunct, mame de fete?
E, aşa, vreo predestinare la mijloc? O calificare anume? Vreo marcă distinctivă? Un quelque chose?
Eşti mai jmecheră când eşti ici sau colo?
Le descalifică asta pe mamele care au şi fată, şi băiat? Ar trebui cumva să dea unul sau mai mulţi dintre copii? Să-i schimbe?
Există, atunci, şi alte tipologii, gen mamă-de-copil-unic, mamă-de-doi-copii (cu sau fără disjuncţiile suplimentare pe sexe), mamă-de-trei...? Mamă de copil blond/şaten? De copil cu păr creţ/păr drept? De preşcolar/şcolar/licean/student... etc?

Uşor Orwell, îmi pare. Dac-ar fi să luăm lucrurile în serios.

Tratându-le însă cu bunul simţ din dotare, mai aproape, adică, de justa lor valoare (destul de scăzută...) îmi vine-n minte (ah, analogiile astea...) următoarea discuţie, purtată (desigur, la masă) între două cetăţence, una subţirică, una, nu tocmai:
- A, păi asta cu greutatea e genetică! Dacă n-ai genele [bune], te-ngraşi!
- Şi, fireşte, asta n-are nici o legătură cu cât bagi în tine, nu?
Nu e greu de ghicit cine avea farfuriuţa cu porţia ’a mai mare.
Aş presupune cinic că (în cazul dolofancei) scuza „genetică” îi servea drept carte blanche în a putea păpa tot timpul „ceva” mai mult.

Nu cumva asta facem şi când vorbim despre creşterea copiiilor? Operăm, adică, din plin şi nu mereu explicit, via obişnuinţă care substituie nefericit şi imprecis reperele validate?
Căci, ca să existe mama-de-băiat şi mama-de-fată, ar trebui ca la baza dihotomiei să stea conceptul că băieţii sunt complet altceva decât fetele. O specie distinctă.

Desigur, fetele diferă de băieţi. Cel puţin anatomic vorbind!
Da-n rest sunt oare diferenţele (de orice fel) sistematic mai mari între sexe, sau în cadrul unuia dintre ele?
Ce anume zicem că ştim? Mai precis/specific...?
De unde anume ştim concret?

Nu cumva suntem sistematic (că doar pare mai simplu... şi viaţa e oricum greu) portdrapele de stereotipuri?

Desigur, clasificările şi etichetările servesc la ceva. În doza potrivită, susţin cunoaşterea. În exces şi depărtate de conţinut, se iau de mânuţă cu ipocrizia.
Nu cumva ajung, la un moment dat, să ne consume?

Mă uit în jur la exemplele de adulţi aparent competenţi social (şi profesional) care, la ei acasă, au nevoie de asistenţă pen’că nu ştiu unde li-s şosetele. Care n-au intrat niciodată în şcoala copilului. Care ştiu să mănânce, dar nu să se obosească să-şi strângă farfuria. Pentru că nu e nevoie/nu e treaba mea.
Care, la o privire detaşată, se disting esenţialmente nu prin apartenenţa la un anumit sex (cum ar fi uşor de ştampilat), ci prin neajutorare, prin dependenţă. Ipocrit deghizată, desigur, în putere - nu fac asta, că doar are cine face în locul meu.
Care nu-s nici întregi, nici (cu, eventual, excepţia extazelor inchizitoriale produse de simpla aderenţă la normă) fericiţi.
Pentru că nu-şi sunt niciodată pe deplin suficienţi (nu au cum), ci veşnic aşteaptă validări externe, în absenţa cărora reacţionează de parcă li s-ar fi furat butelia. (într-un fel demenţial de ironic, aşa şi e).


Nu cumva, în „virtutea” unor stereotipuri de gen, ajungem să creştem drept fete nişte momâi utile, decorative şi, dacă s-ar putea, nederanjante, şi, drept băieţi, nişte loaze incapabile, veşnic& gratuit cu coada sus, gata de scandal?

Fetele „sunt responsabile”, „gătesc”, „fac curat”, „spală”, „se poartă frumos”, „alină”, „nu vorbesc urât”, „au grijă”, „nu riscă”.
Şi nici nu câştigă. Şi nici n-au destulă încredere în sine. Şi nici nu ştiu să se aprecieze - pentru că n-au fost deloc învăţate-n direcţia asta, ci doar descurajate feroce.
De parcă le-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 20-30 de ani militează în spatele aceluiaşi geam gros de ignoranţă, pentru fix aceleaşi comportamente? Că se sacrifică inutil? Că nu ştiu decât să se plângă sau să critice, nu să se bucure? Că n-au curaj? Că se consideră proaste / cetăţeni de rangul doi? Că le ia ani întregi să se scuture de ce li s-a inculcat? Că se ofilesc prematur?

Băieţilor nu li se cere, concret, mai nimic. Se presupune că sunt, precum celebutantele de la Hollywood, faimoase prin simplul fapt că-s deja faimoase, deja suficienţi, de la/prin naştere.
Poate, dat fiind că treburile casnice nu-i privesc, li se mai solicită să se ducă s-alerge pe-afară, ca să nu încurce/spargă/rupă în casă.
De parcă i-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 30 de ani unii tot acolo sunt? Incapabili să facă legătura între prezenţă, maturitate şi îndatoriri într-un cămin?
Că, dac-au tot fost sistematic suflaţi în fund de mamiţa, n-au habar de politeţe & de consideraţie? (chiar, cine-or fi cucoanele astea, "politeţe" şi "consideraţie"? stau la scara cealaltă?) Ba chiar le sancţionează?
Că, dacă tot nu-şi pot purta integral de grijă, intră în relaţii bizare, doar de dragul celei mai palide asemănări /nostalgii?

Că nu prea ne înţelegem? Că ne diferă radical abordările... şi aşa mai departe?


Cred că-i posibil să fim în situaţia de-a perpetua (fără sens) reperele unor vremi trecute, când, din motive tehnologice, forţa fizică şi implicit vulnerabilitatea (temporară sau aparent permanentă) erau singurele baze pentru specializare şi rol. Repere internalizate via familiaritate.

Nu vreau s-o fac, din postura de mamă, şi eu.
Am avut mai mult de câştigat de pe urma neaplicării stereotipurilor ("regula" a fost, mai curând, să-mi urmez experienţial curiozitatea înainte să decid ce mi se potriveşte).

Caut metode să transmit libertatea şi deschiderea.

Post-scriptum: printre altele, şi de aici mi s-a tras imboldul de-a scrie despre stereotipurile de gen.

Începe...

- Ce e asta? Asta, cu dublu-ve?
- Vo’vag’hien!
- Da’ asta cu romb?
- ’omb? ’Enău!
- Şi asta cu cercuri?
- Auuuudiiii!!!
- Dar cea cu leu?
- Beujot.

Nu mi-a venit să cred

Conform legislaţiei româneşti, nicio instituţie nu este mandatată să anunţe familiile victimelor.

Ceea ce poate explica oarecum de ce, când a murit tata, poliţiştii prezenţi la faţa locului (de altfel prevenitori şi atenţi la felul în care vorbeau) au sunat-o pe mama de pe telefonul lui.

Nu e corect. Şi e cu atât mai lipsit de logică, dacă stăm să ne gândim că toţi ne confruntăm, de-a lungul vieţii, cu dispariţii de pe urma cărora suferim.

Leapşa cu locuri, care va să zică

De la Shmeny (mulţumim!) cu referire la locul meu preferat din România.

Lucru care m-a pus succesiv în încurcătură, pe gânduri, înapoi în antemenţionata încurcătură, iar pe gânduri (de data asta pe altele), înapoi la text, că poate n-am înţeles eu bine, apoi iar pe bulevardul Confuziei, colţ cu Buimăcelii.

Răspunsul corect e n-am.

Da’ nu că n-am din România, c-aş fi, care va să zică, fiţoasă cu figuri în cap. N-am pur şi simplu!


S-o luăm pas cu pas, la cercetat. Preferat, care va să zică. Ca şi cum m-aş muta definitiv acolo sau m-aş duce oricând, mă gândesc eu.
Întâi, un semn ar fi că nu-mi vine nimic în minte. Mai aştept. Niet. Mai dau din coate, mai fac vânt, poate, poate... Nada. Nada de nada, zen, minte goală pe loc, rigpa în toată splendoarea. (noroc cu leapşa asta; un pic mai am şi-ating iluminarea, atât de gol mi s-a făcut în cap).


Adică nici satul bunicii materne, unde cu onor am pedalat intens un număr de ani preşcolari şi multe veri după? Desigur, a fost o vreme-n care era Preferatul - cu scalda-n gârla, cu mersul matinal după lapte, cu dormitul în fân, cu mersul în pădure la cules ciuperci, cu mâncatul de fragi, mure, coacăze, cu contemplatul apusurilor colorate, de sus, din deal... Dar vremea aia e de mult apusă. De la un moment dat, nu ştiu de ce, parcă n-am mai încăput acolo...

Adică nici munţii sistematic dar nu suficient vizitaţi acum nişte ani? Nici Transfăgărăşanul (care mi-e drag şi-acum, când trec pe-acolo...), nici Omu, nici Ceahlăul, nici Pietrosul Rodnei, nici lacurile din Retezat?
Nici.

Adică nici marea? Nici 2 Mai, nici Vama, nici Periboina? (nu mai punem la socoteală Năvodariurile şi Costineştiurile de hăăăt, demult).
Îmi plac, nimic de zis. Da’ uite, anul ăsta n-am ajuns la mare. Ceea ce, zic, le descalifică pe toate din postura de candidat la locul preferat.

Adică nici Delta?
Am nişte poze minunate făcute-n 2005 în Deltă (păcat că nu-s la îndemână), dar... nu. (ţânţarii au şi ei o contribuţie!)

Adică nici un oraş? Nici Oradea, nici Cluj, nici Iaşi, nici nimic?
Mie nu-mi plac oraşele. În general nu-mi plac, aşa că...
Îmi place câte-o casă, ici şi colo, câte o stradă, câte un colţişor... culmea, mai degrabă din oraşe mici (de exemplu Orşova), da’ de aici pân’ la preferat, e cale lungă.

Şi, după cum se vede, plină de cârcoteli.

Adică nici staţiunile patriei?
Nici Păltiniş, nici Herculane, nici Vatra Dornei?
Recunosc, am o pasiune pentru veveriţe, dar atât.

Adică nici foişorul prietenei mele Ana Maria, unde mai bem noi, din când în când, pe apucate sau pe îndelete, beri, cafele şi ape minerale la sticlă de sticlă?
Îmi place, zău. Aş vrea să-mi pot construi cândva şi eu unul. Dar căsoiul de neam prost ridicat peste drum fix întru obturarea peisajului (care şi-aşa nu era cine ştie ce...) mă împiedică să am cele mai bune gânduri preferenţiale.

Adică nici patul de spital în care mi-a fost adus cel mai plictisit bebeluş din lume, încruntat la vederea luminii prea puternice, de răsărit de soare venit parcă direct din geam?
Nu, asta chiar ar suna ciudat.

Lucru care mă conduce spre o serie de concluzii.
Da... mofturoasă mai sunt! (sau, poate, doar stau prost în materie de clasamente şi preferinţe)
Şi, evident (asta e vestea bună) tre’ să mai caut. Mai am de vizitat, adică.

N-am locuri preferate în spaţiu. Dar am momente în timp. Unele au venit la lumina unor fulgere (cum a fost o super-furtună pe care-am prins-o într-o tabără, la Arbănaşi), altele, dintr-un pahar cu lapte cald, proaspăt muls.
Multe de care să-mi amintesc cu drag - ceea ce m-a făcut să mă simt (iar) norocoasă.

Mulţumesc, Shmeny. Cu părere de rău că n-am putut onora precis leapşa, aşa cum merita ea tratată.

Ţâc-ţâc!

Duminică i-am făcut nişte poze cu telefonul. Pentru că nu pricepea ce anume încerc să fac (doar pozele se fac cu camera foto, care-i mai mare!), se repezea la mine, încercând să înşface aparatul şi să mi-l ducă la ureche.
- Staaaaai, nu mişca, să-ţi fac poză!!!
Pozele, evident, au ieşit mişcate. Dar Muţunaul bagă procesul la cap şi, nu mai departe de ieri, îşi pune pătrăţoso-încadrator mâinile la ochi şi-şi anunţă bunica:
- Face poză! Ţâc-ţâc!



Mă mai lăsase masca în momentul în care, la auzul unei zbârnăieli telefonice buniceşti, s-a repezit la aparat, strigând:
- Ă’ta e mesaj! Acuma e mesaj!


Motivul de închis gura larg căscată de uimire (sau, după caz, de redeschis de râs!) a venit odată cu următoarele situaţii:
La un magazin, identifică litera T pe un afiş şi declară ritos:
- A’ta e T, de la bunica!!!

La telefon, vorbind cu mătuşa-cu-acte-în-regulă, aplică-n stil nuca-n perete (da-n scopul nobil de-a-şi lua la revedere) o replică mamiţunească:
- Mami te ’ube’te mu’t-mu’t-mu’t!

Nu le potriveşte el chiar pe toate!

Escrocherii la drumul mare

Alintat, se pisiceşte la mumă-sa, din braţele bunicii:
- Mami-mami-maaaaamii!!!
30 de secunde mai târziu, post-pisiceală de răspuns şi ieşire mamiţunească din scenă, alintul se reorientează:
- Buuunicuuuţaaaa!!!


Urcat pe closet, explorează chiuveta din baie şi deschide robinetul cât poate el de tare (şi poate!!!).
Bunica ia măsuri apometristice:
- Te rog, închide apa, să n-o risipim!
Muţunau (martor anterior la controverse tratate cu conjuncţii adversative) răcneşte ca s-acopere zgomotul artezienei create:
- Da’ cu’ge pic-pic-pic!!

Discuţiile se amplifică

Muţunau, dresat de bunică să spună multe lucruri, printre care şi unde şade, se-mpotmoleşte la capitolul scara blocului:
- Cine stă la scara B?
Omuleţul stă & cujetă un pic:
- Oamenii!


- Un’ te duci... ?
- La Tecuci!
- Bine, da’ hai să-ncercăm şi varianta "un’te duci tu răcuşor..."
- Mă duc, b’oa’că, să mă cu’c!
- Nu e „să mă-nsor?”
Muţunau, nedormit, extenuat şi irascibil, decretează:
- Mă duc, b’oa’că, să do’m!

Printre picături, iar enterocolită (cel puţin ăsta a fost diagnosticul medicului...). Nici pe departe cu manifestări atât de severe ca data trecută.
Evident că n-am ajuns la Signing. Poate data viitoare...

Fast track kids - signing

Programul e interesant, îmi pare rău că n-am aflat de el anul trecut pe vremea asta. M-ar fi scutit de multe bătăi de cap.

Signing îi învaţă pe copiii între 6 luni şi 2 ani să comunice prin semne. În loc să ne enervăm că nu ne-nţelegem, dăm un pic din mâini şi ne lămurim mai repede. În plus, cântăm, ne jucăm, facem chestii drăguţe împreună.

Anul ăsta s-ar putea să fie deja cam târziu să ne înscriem, pentru că dumnealui deja vorbeşte.

Oricum, încerc să merg la lecţia introductivă de joi (săptămâna asta).

Ezitări grădiniţistice

Să-l dau...?
Să nu-l dau....?

Găsisem o grădi anume care-mi plăcea mult, din pricina dotărilor şi metodelor. Foarte scumpă (programul scurt e cu 40% mai scump decât programul lung al altor grădiniţe!), dar, convinsă de rezultate, aş găsit cumva resurse să plătesc.
Doar că voi fi pusă să-l iau acasă la 16.00, nu la 18.00, şi (mai important!) somnul de prânz ar urma să fie programat între orele 13.00-15.30. Două ore jumătate. Prea puţin - el doarme 3-4.
Şi, staţi puţin, că nu începem cu metoda chiar din prima, şi că educatoarea e nouă, n-are experienţă în sistemul ăsta, dar ajutoarea de educatoare are.
Toate astea, pe bani buni.

De ce nu e lăsat să doarmă, eventual, mai mult?
Simplu. Sediul e nou, grădiniţa nu are destule săli, şi e nevoie de cameră pentru opţionalele celeilalte grupe.

Mai am timp să mă hotărăsc până vineri.

Au trecut 40 de zile

Am coborât la maşină. În parcare, o Dacie albă, în care era aşezat un bărbat burtos, îmbrăcat cu pantaloni negri de stofă, cămaşă albă şi vestă (identică!) de blugi. Am încetinit. M-am aplecat din reflex, înainte de-a putea procesa ideea că n-are cum să fie el... Cel din maşină avea ochelari pe nas şi frunzărea un ziar. Nu m-a observat.

Lângă el (sau în locul lui) ca o vedere secundă, de-o clipă, dintr-un alt univers instantaneu intersectat cu al nostru, tata s-a aplecat spre mine, mi-a facut cu mâna şi a zâmbit. Larg şi destins.


În noaptea următoare, aparent fără legătură cu viziunea diurnă, am visat că trebuia să-l sun, să-i cer o adresă la care să-i trimit un pachet.
Cu o altă ocazie, îl visasem preocupat, puţin absent, sosind la un loc de întâlnire din vis - unde nu mai ştiu ce se petrecea.


Mai recent, într-un context social, am întâlnit un domn cam de-un leat cu tata. Asemănările, însă, se opreau aici. Domnul, carismatic, bon-vivant, flamboiant, cu program încărcat de chestii realmente interesante, cu un aer împăcat cu sine.
L-am tot privit, câteva ore, încercând să-mi dau seama ce anume (în afară de proiecţia figurii paterne...) mă frapa într-atât.

Într-un târziu, revelaţia: cam aşa ar fi fost tata dacă nu s-ar fi îmbolnăvit cu mulţi ani în urmă.

6 pisici

Într-o dimineaţă rece de toamnă, cineva (lipsit şi de suflet, şi de minte, şi de imaginaţie) lasă pe stradă 6 pisici foarte mici. Pui incapabili să mănânce singuri şi cu excreţia autonomă încă ne-instalată. (când sunt mici, pisica-i linge, ca să declanşeze evacuarea intestinelor şi vezicii. singuri, nu se descurcă şi ar putea muri). Că doar aveau ochi, îmi imaginez c-a sunat „argumentul”.

Pisoii se află într-un coşuleţ de burete (special pentru pisici), menit să sugereze că pe undeva ar fi existat şi-o fărâmă de umanitate. Or fi fost condiţiile abandonului subiect de negocieri între membrii unei familii? O fi murit accidental pisica mamă? O fi fost proprietarul pur şi simplu idiot?

Cineva se împiedică de coşuleţ şi decide că mâţii nu pot fi lăsaţi acolo, pentru că pe strada aia, printre altele, sunt şi foarte mulţi câini. Hrăniţi, nu-i aşa, de nişte oameni "buni" - dar care nici nu-i iau acasă, nici nu strâng după ei.

Aşa că mâţii aterizează, cu coş cu tot, la sediul unei firme - unde, în ziua aia, evident, nu mai munceşte nimeni. Toată lumea se ocupă să sufle mâţii în cur - inclusiv două persoane declarat alergice la pisici.
În continuare, poporul proletar se mobilizează în mod absolut adorabil şi la birou apar lapte praf, siringi, conserve pentru pui. Animalele sunt îndopate şi şterse insistent la funduri.

Altcineva ia mâţele acasă, le duce la veterinar, le cumpără mâncare specială, lapte special, biberon special, spray anti-purici special, şi le poartă de grijă 3 zile în şir, zi şi noapte, peste weekend. După care mâţele revin la birou.

Trei voluntari se hotărăsc să adopte câte un ghemotoc. Au rămas (pe listă, că nu se vor despărţi încă), trei tigraţi.

O poveste (care ar trebui să fie) banală & la ordinea zilei. Dar cu multe învăţăminte. Concluziile sunt, şi ele, deschise intepretării.
(poze, mâine-poimâine)

Memoria în slujba politeţii (sperăm!)

Ora de somn de prânz. Muţunau se dă de trei ori peste cap (literalmente) şi se transformă într-o tornadă devastatoare, care scoate integral aşternuturile de pat şi salteaua improvizată (aia bună e, momentan, în altă locaţie). După care se apucă de mormăit.

- ată... bunicăăăăă!!!

- Ce z'ce? se întreabă simultan şi inutil Bunica şi Mătuşa-cu-acte-n-regulă.
Întrebarea vine cu trei milisecunde înainte ca duoul să ridice la unison din umeri a neştiinţă, după care doamnele îşi dovedesc aptitudinile certe de înot sincronic mergând împreună (în stil tupilat!) spre dormitor şi ascunzând-se deodată, cu scopul nobil de a trage (pe nevăzutelea) cu urechea.

- Stimată bunicăăăă! răcneşte Muţunau, extrem de dornic de companie.

Cele două se tăvălesc pe jos de râs, neuitând să-şi admire, cu inima cât o pâine maaaare, nepotul cel mintios.

Apelativul este, la origini, evident-mamiţunesc. Dar n-a mai fost folosit niciodată în ultimele două săptămâni. Şi, înainte de asta, Muţunau nu a fost surprins folosindu-l. (poate exersa pe furiş, stimată pisică, stimate motan, nu ştim, felinele n-au mărturisit nimic în acest sens)


No, de-aia nu-l batem. Că uite, ţine minte.