Memoria în slujba politeţii (sperăm!)

Ora de somn de prânz. Muţunau se dă de trei ori peste cap (literalmente) şi se transformă într-o tornadă devastatoare, care scoate integral aşternuturile de pat şi salteaua improvizată (aia bună e, momentan, în altă locaţie). După care se apucă de mormăit.

- ată... bunicăăăăă!!!

- Ce z'ce? se întreabă simultan şi inutil Bunica şi Mătuşa-cu-acte-n-regulă.
Întrebarea vine cu trei milisecunde înainte ca duoul să ridice la unison din umeri a neştiinţă, după care doamnele îşi dovedesc aptitudinile certe de înot sincronic mergând împreună (în stil tupilat!) spre dormitor şi ascunzând-se deodată, cu scopul nobil de a trage (pe nevăzutelea) cu urechea.

- Stimată bunicăăăă! răcneşte Muţunau, extrem de dornic de companie.

Cele două se tăvălesc pe jos de râs, neuitând să-şi admire, cu inima cât o pâine maaaare, nepotul cel mintios.

Apelativul este, la origini, evident-mamiţunesc. Dar n-a mai fost folosit niciodată în ultimele două săptămâni. Şi, înainte de asta, Muţunau nu a fost surprins folosindu-l. (poate exersa pe furiş, stimată pisică, stimate motan, nu ştim, felinele n-au mărturisit nimic în acest sens)


No, de-aia nu-l batem. Că uite, ţine minte.